Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă

Posted by Stefan Strajer On November - 2 - 2012

Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă

 Autor: Grid Modorcea (New York)

 Evenimentul „Les filmes de Cannes à Bucharest” s-a încheiat cu premiera filmului românesc După dealuri (2012), în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru scenariu. Şi bucuria mare a fost că pelicula avea subtitrare în franceză, aşa că am putut să înţeleg replicile, care în română sună execrabil, banda sonoră, ca la orice film românesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibilă, o moldovenească de peste Prut, ca în filmul Legiunea străină a lui Daneliuc, care chiar a vrut să ridiculizeze un astfel de limbaj.

Dar la Mungiu totul este grav, sentenţios, apăsat, teatralizat, ca în Baltagul lui Mircea Mureşan sau ca în Năpasta lui Alexa Visarion. Dacă nu ar fi fost subtitrat, mie la sută filmul lui Mungiu nu ar fi luat premiul pentru scenariu, fiindcă, prin absurd, dacă juriul ar fi cunoscut limba română, nimeni nu ar fi înţeles nici un sfert din text. Şansa acestui limbaj păsăresc, ieşit din sudoarea celor ce mungesc, este că apare în faţa străinilor subtitrat într-o curată limbă franceză sau engleză, unde nu transpar particularităţile de limbă, neaoşismele personajelor.

Dar dincolo de altoiul şi alterările lingvistice, îngroşate la maxim de actori, aleşi să pară cât mai butucănoşi, filmul este o mostră de teatralitate, de realism socialist, semănând cu Golgota lui Mircea Drăgan şi alte filme teziste, în care narativitatea este liniară. Dar După dealuri este mult mai modest. Cazul Tănacu a fost arhimediatizat, prin televiziune, prin cărţi, prin sute de articole, prin spectacolul lui Andrei Şerban, a creat o întreagă isterie mediatică. Iar acum, iată, vine şi acest film. Qui prodest?

Ce vedem? O fată, pe nume Alina (Cristina Flutur), care vine din Germania, unde lucrează, la prietena sa, Voichiţa (Cosmina Stratan), cu care a crescut la orfelinat şi a avut o relaţie. Vine s-o ia şi pe ea acolo, la muncă, dar Voichiţa şi-a găsit vocaţia, în credinţă, şi familia, în măicuţele de la mănăstire şi în preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichiţa îl iubeşte. Şi ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic în comun cu religia, cu credinţa.  

Pe poarta mănăstirii pe care intră scrie că străinii de religia ortodoxă nu au ce căuta aici. Dar Alina e străină de orice religie, deşi în Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxă şi deci o păcătoasă. Ea nu crede în Dumnezeu şi în toate canoanele pe care le întâlneşte aici.

Ar fi fost un fel de Viridiana sau Agnes, ori o „maica Ioana a îngerilor” (vezi capodopera lui Jerzy Kawalerowicz, un  adevărat film despre exorcizare şi iubire), dacă actriţa ar fi fost seducătoare, dacă ar fi fost întruchiparea păcatului erotic, dar ea se manifestă cum arată, primitiv, brutal, fiindcă e bolnavă, aude o voce, cum îi explică ea doctorului la spitalul unde ajunge după ce are o criză de epilepsie, cum spun măicuţele. Care se dovedesc bune legătoare. Ştiu adică să o lege, să-i lege mâinile, picioarele, gura, să o facă precum o paparudă. Dar Voichiţa se roagă de preot (Valeriu Andriuţă) şi Alina este reprimită la mănăstire.

Dacă regizorul ar fi fost artist, găsea în această poveste o idee în genul lui Buñuel şi am fi avut în Alina tema „diavolul la mănăstire” sau „îngerul exterminator”. Un artist pornea de la caz mai departe, nu relua şi pe peliculă un caz ajuns la saturaţie mediatică. Dar aşa, Alina lui Mungiu (încă nu Pippidi) pare anacronică, cel mult o rebelă, care nu înţelege nimic din canoanele mănăstireşti. Singurul ei mobil este s-o recucerească pe Voichiţa, deşi nici acest lucru, ca atracţie erotică, nu e pregnant (e doar sugerată vag o relaţie homosexuală, dar aşa ceva se petrece pretutindeni în monahism).

Totul este confuz, scenariul e scris grăbit, fără nici o idee. Actorii joacă otova, ca nişte executanţi, de umplutură, ca în scenele de la spital sau poliţie (de pildă, ce caută acolo alde Sapdaru sau Iosifescu?!). Cristian Mungiu a urmărit să spună „adevărul” despre cazul Tănacu, o gravă eroare. Nici Dumnezeu nu deţine adevărul într-un hăţiş mănăstiresc. Vezi ce a ieşit din Il nome della rosa. De aceea, a tratat subiectul sec, reportericeşte, dovadă că sentinţele sunt date de doctoriţa care constată decesul Alinei, cât şi de ancheta poliţiei, total inutilă. Fără ea, filmul ar fi câştigat în valenţe dramatice. Dar ceea ce e dramatic, se pierde prin burta finală. Aşadar, cineastul a fost determinat de o atitudine deloc estetică. El a făcut un business cu acest subiect, nu a urmărit decât să şocheze Occidentul.

*

Cu ce? Cu ironizarea practicilor mănăstireşti, spre amuzamentul păcătoşilor din sală. Aceste practici însă, în tot dogmatismul lor, sunt de o frumuseţe rară. Eu am scris un roman, Un blestem numit Electra, despre cum au ele loc în mănăstirile de maici (acţiunea se petrece la mănăstirea Buciumeni), iar într-o altă carte, Un păcătos la Athos, cum se petrec în sânul călugăresc.

Dar aici, la Mungiu, Alina (era să scriu Pippidi) nu face nici un efort să înţeleagă aceste practici, ea nu înţelege de ce Voichiţa stă noaptea şi se roagă în biserică în loc să doarmă. Nici Voichiţa, nici maica stareţă (Liliana Mocanu, soţia regizorului) şi nici preotul nu-i explică. O tradiţie creştină milenară nu se înţelege peste noapte. E nevoie de o imensă dragoste să înţelegi de ce călugării de la Vatopedu, de exemplu, se roagă noaptea la Dumnezeu pentru toţi oameni, să le ierte păcatele.

Evident că după cum se manifestă, Alina pare nebună. Ba, aşa cum zic măicuţele, posedată de „necuratu”. E şi firesc să zică aşa când o văd că intră în altar, că îl agresează pe preot, că sparge icoana sfântă, că le ironizează pe măicuţele care citesc canonul păcatelor sau îi citesc din Sfânta Scriptură. Ea e mereu revoltată. De ce? Fără nici un motiv. Şi nimeni nu-i explică de ce femeile nu au voie să intre în altar, canon impus de însăşi Maica Domnului pe Muntele Athos.

Dar aşa cum acest lucru nu este ştiut de regizor, nu are cum să-l ştie nici Alina sau preotul de după dealurile moldave. În asemenea context de ignoranţă, e firesc ca Alina să săvârşească la fiecare pas un păcat sau o blasfemie, cum zice popa, fără să-i explice. Înainte de a-şi propune să facă acest film, Mungiu ar fi trebuit să citească măcar nuvela Păcat a lui Caragiale şi să ia cunoştinţă de filmul lui Jean Mihail tras după ea în anul 1924.

Atitudinea Alinei are o singură explicaţie în film, că ea în orfelinat a făcut karate, cum tot spune Voichiţa. De aceea e atât de forţoasă, de războinică, precum Alina Pippidi (posibilul model al regizorului). Şi e firesc ca, prin toate aceste reacţii, să introducă panică în mănăstire. Şi celelalte măicuţe sunt tulburate, nu mai au linişte, văd diavolul peste tot; până şi într-un lemn pe care îl despică pentru foc, maica Antonia vede diavolul. Nu există decât o soluţie, ca Alina să dispară, să le lase în pace. Dar mereu Voichiţa se roagă de maica stareţă şi de preot să n-o alunge, fiindcă Alina are nevoie de Dumnezeu şi dacă Dumnezeu n-o ajută, atunci cine?

Dar crizele continuă, Alina devine un pericol pentru mica obşte şi atunci măicuţele construiesc un fel de pat din scânduri pe care o aşează cu forţa, o bat bine şi o leagă cu lanţuri. Degeaba strigă Alina „Lăsaţi-mă să plec!”. Ele o schingiuiesc. Ca într-un fel de delir. Şi parcă îi bat cuie în mâini, în tălpi, dar totul e o cacealma. Nu o răstignesc, aşa cum se întâmpla în spectacolul lui Andrei Şerban. Acolo era vorba de demonizare, de exorcizare, aici, dimpotrivă, totul e sec, fără nici o explicaţie, măicuţele o leagă cu lanţuri şi o închid într-o cameră, unde Alina moare. Îşi revine un moment, apoi cade deodată, nu aşa cum s-a întâmplat în realitate, când măicuţa „demonizată” a fost ţinută zile întregi răstignită şi înfometată.

Nota bene, aici Alina nu este o măicuţă, este o karatistă imigrantă. Ea este doar schingiuită. Şi, aşa cum se întâmplă la noi, ambulanţa vine prea târziu. Când ajunge la spital, doctoriţa de serviciu constată moartea, strigând la maica stareţă şi la Voichiţa care au însoţit-o pe Alina că măicuţele sunt nişte criminale, că le dă pe mâna poliţiei şi justiţiei. Au ucis o fată de 25 de ani, trebuie să plătească. Această sentinţă nu face parte dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar, aşa cum este tratat în final acest caz. Ba, atitudinea regizorului iese şi mai clar în evidenţă, atunci când doctoriţa le spune maicilor: „Mai bine merg în iad decât să ajung la rugăciunile voastre”. Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.

Excluzând tot ce ştim despre cazul Tănacu, excelent problematizat de Andrei Şerban, scenariul acestui film ne prezintă un caz absurd, fără cap şi coadă, ca un fapt divers. Regizorul nu se ridică la idee, nu este pătruns de spirit religios sau filosofic, să problematizeze o astfel de situaţie cu totul particulară. Nimeni nu înţelege nimic, de ce s-a făcut un astfel de film. De ce regizorul nu s-a documentat, să trăiască un timp în mediul monastic, să afle că orice mănăstire de maici are o maică stareţă şi un preot, dar aici, culmea, preotul e considerat stareţul mănăstirii!? Un sigur lucru reiese cu claritate că regizorul condamnă ortodoxismul, biserica ortodoxă, practicile ei mănăstireşti, fanatismul religios, care au dus la o asemenea faptă. Străinii nu reţin decât o lume urâtă, barbară, a monahismului românesc. E o pagină de ev mediu bisericesc, un creştinism abrutizat, o lume cu totul înapoiată.

Filmul este modest, tratat în manieră realistă, un realism însă rudimentar, primar. Poate de aceea interpretele principale au şi fost onorate cu un premiu. Regizorul nu apelează la nici o metaforă, limbajul cinematografic este sec, alb-negru, ca în tragedia antică. Dar fără rafinamentul acelui limbaj antic. E o atmosferă de un fals bigotism.

O sclipire diferită am văzut în ochii actriţei Cosmina Stratan, când Alina se duce, iar preotul rosteşte o lepădare de blestem, cuvinte care devin deodată de neînţeles pentru ea. Şi Voichiţa pare să aibă o revelaţie, să o înţeleagă mai mult pe Alina decât cuvintele citite din Sfânta Scriptură. Şi deodată, revoltată, pleacă de acolo, din biserică. Şi iese afară, se duce pe un deal, lângă un copac asemănător cu măslinii de la Ierusalim. Şi credeam că, asemenea lui Iuda, se va spânzura. Dar nu se întâmplă acest lucru, aşa cum nu există în tot filmul nici o metaforă la răstignire sau o aluzie la alt simbol creştin.

Regizorul nu este un artist, este un ilustrator. Totul e tratat plat, otova, în acest film, de parcă ar fi o comandă a partidului de la Cannes.

 

 

 

 

5 Responses to “Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă”

  1. Marinel says:

    Dragule,iubitule,nu realizezi chiar ca jignesti milioane de oameni ce iubesc locurile nasterii si iubesc limba,dialectul in care au crescut?Ce burta de mama te-a adus pe lume,critic de doi bani?

  2. […] sentimentul nostratic şi cel al demnităţii colective. Nu întâmplător “marile filme“*** care îşi bat joc de noi sunt premiate. Deocamdată, doar în străinătate. În felul […]

  3. […] dispariţie sentimentul nostratic şi cel al demnităţii colective. Nu întâmplător “marile filme“*** care îşi bat joc de noi sunt premiate. Deocamdată, doar în străinătate. În felul […]

  4. […] la dispariţie sentimentul nostratic şi cel al demnităţii colective. Nu întâmplător “marile filme“*** care îşi bat joc de noi sunt premiate. Deocamdată, doar în străinătate. În felul […]

  5. […] la dispariţie sentimentul nostratic şi cel al demnităţii colective. Nu întâmplător “marile filme“*** care îşi bat joc de noi sunt premiate. Deocamdată, doar în străinătate. În felul […]

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors