Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)

Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odessa”, editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria oraşului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administraţie românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicţionarele enciclopedice româneşti, deşi l-am căutat şi sub forma de Pantea sau Pintea. Pe internet există însă informaţii biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit şi realitate”, editura Biblioteca Bucureştilor, 2010.

Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraş care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziţia sa faţă de represaliile dure luate de autorităţile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român.

Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil prestaţia lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului în trei mandate a contat în această numire.

Ruşii când părăseau un oraş, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni abandonaţi fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia NKDV-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm. Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin`s secret police decided to block up their own headquarters” (p.201). Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii ordonate de autorităţile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a şi întâmplat.¹

În aceeaşi zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odesskaya Gazeta o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei.

Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic, dacă mareşalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate.

Repune în funcţiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă şi electricitate. Restaurantele şi pieţele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-şi desfacă produsele. Iniţiativa particulară a fost încurajată, obţinându-se foarte lesne licenţă pentru diverse activităţi. Deşi primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-şi pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci² din acest impozit voluntar. Această iniţiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am ştiinţă să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupaţie. Cât de mulţumiţi trebuie să fi fost odesanii de administraţia oraşului dacă au considerat, din proprie iniţiativă că trebuie să contribuie şi ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor. Iată un occupant care nu jefuieşte teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui. Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată şi reparată cu 58 de reprezentaţii diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentaţii erau din clasicii europeni şi un sfert din cei ruşi.

A păstrat funcţionarii vechi din primărie. A folosit în administraţie şi în documentele emise limba română şi ucrainiană. El însuşi cunoştea pe lângă limba română şi limbile rusă şi ucrainiană. Multe publicaţii din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis şcolile şi Universitatea.

Foto.Gherman Pântea primarul Odesei sustinand discursul de primire a mitropolitului Visarion Puiu.

El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit.

A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenţi şi profesori de la Universitatea din Bucureşti, de la Asociaţia Profesorilor din România, delegaţi ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare şi jurnalişti. Secţia de tennis de câmp a Asociaţiei Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitaţi. Un grup de elevi premianţi au fost răsplătiţi cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulţi vizitatori încât a trebuit să fie înfiinţate cantine turistice pentru deservirea artiştilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor şi demnitarilor sosiţi săptămânal din ţara mamă. „Oraşul exalta de prospeţime şi vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile şi pieţele goale din alte părţi din Europa de est ocupată” ³.

Deşi Pântea s-a opus deportării evreilor din oraş, Charles King îi reproşează că n-a făcut suficient în această direcţie. A reuşit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul oraşului, profesorii de origine evreiască, evreii creştinaţi şi pe cei care au reuşit să obţină declaraţii scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.⁴ Pentru copiii evrei rămaşi orfani a construit orfelinate în oraş.

Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administraţiei româneşti ci şi întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deşi nu-l priveşte cu aceeaşi simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaşte meritele acestuia, amintind câteva din iniţiativele sale şi faptul că a fost decorat de Papa.⁵

„Pântea a fost un om popular în Odessa” îşi amintea actriţa Tania Arnăutu în 1956.⁶

Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Puşkin⁷ care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.⁸

Cine a fost Gherman Pântea…

El s-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulţi copii, părinţii fiind Vasile şi Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început şcoala a avut dificultăţi cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar româneşte. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe primul război mondial, este recrutat, trimis la Şcoala de Ofiţeri din Kiev apoi numit ofiţer translator pe lângă comandamentul Armatei a IX-a aflată pe frontul românesc. Declanşarea revoluţiei din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor ruseşti, îl propulsează în poziţia de preşedinte al Sovietului Armatei a IX-a cantonată la Odesa. Împreună cu alţi ofiţeri basarabeni îi ajută pe soldaţii basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forţei basarabene, care va constitui la Chişinău baza viitorului Sfat al Ţării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obţine iniţial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg. Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obţine de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională a basarabenilor.⁹ Când deputaţii basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forţelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeţ. La 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a votat unirea cu România, Pântea a votat şi el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut şi este numit maior în rezervă.

În septembrie 1919 îşi termină studiile universitare la Iaşi şi obţine licenţa în drept. Este primit în baroul din Chişinău şi în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Naţional Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I.G.Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Ruşii nu recunoşteau însă unirea Basarabiei cu România.

Îşi publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul Unirea Basarabiei. Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul  Unirea Basarabiei. Două decenii de la autonomia Basarabiei.

După declanşarea la 22 iunie 1941 a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a IV-a. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, după eliberarea Chişinăului, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuţi din greşeală şi buni români. Cu această ocazie salvează viaţa lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) şi a lui Alexandru Mîţă.

Trădarea regelui Mihai şi a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găseşte la Bucureşti. Guvernul Sănătescu întocmeşte în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război”. Ministrul de finanţe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă şi cere arestarea lui. Această obedienţă nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat şi el de ruşi.

Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăţie pe care le deţinea. Elena Rudenko trimite şi ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuşi se hotăreşte să părăsească Bucureştiul, îşi schimbă numele şi se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în Bucureşti cu intenţia de a contacta prietenii ca să găsească o soluţie de a părăsi ţara. Comisarul Alimănescu îl arestează şi-l dă pe mâna securităţii. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunţurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere şi Alexandru Mâţu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, ca criminal de război şi inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964.

După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntaşi basarabeni ai unirii să ţină cuvântări curajoase.

A murit în 1968 în condiţii suspecte. Deşi era sănătos, după două zile de dispariţie de acasă familia a fost anunţată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu.

Înflorirea Transnistriei în general şi a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub  administraţia românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupaţie, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ţinută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareşalul Ion Antonescu.

*

Note

1. Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenţia autorităţilor militare despre pericolul potenţial al instalării comandamentului în sediul NKDV-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al NKDV-ului. Ca şi la Kiev au urmat represalii, dorite de NKDV, pentru a aţâţa populaţia împotriva autorităţilor. Deşi a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executaţi, lansată de propaganda sovietică şi folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obţinută prin înmulţirea numărului (aproape 100) al ofiţerilor ucişi în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executaţi pentru fiecare ofiţer asasinat conform ordinului dat de mareşalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust“ ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuţiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri şi un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldaţi români. La intersecţia cu strada sa au mai fost spânzuraţi trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împuşcat. Fiecăruia i se citea sentinţa de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în “Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust”, editori Anita Brostoff şi Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă şi la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: ”32 643 evrei au fost evacuaţi, 847 au murit în ghettou şi 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui” (pag.217).

Dacă pe Charles King şi pe ceilalţi autori evrei îi înţelegem că nu pot să-şi publice lucrările dacă nu sunt menţionate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înţeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiţi cu petrol şi arşi de vii din ordinul mareşalului Antonescu, la Odesa“. Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înţeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informaţia” fără să clipească.

2. Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâşte grase.

3. Aceste date sunt preluate din memoriile lui Vladimir Petrov: “Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian”, Ed . Indiana University Press, 1973.

4. Respectivul prieten trebuia să semneze o declaraţie că-l cunoaşte pe d-nul… din anul…, că ştie că nu este evreu, dar este de origine…, că n-a fost în paridul comunist şi că a locuit la adresa… înainte de…Werth în „Rusia at War”, 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King.

5. Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Şerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvenţa şi verticalitatea Vaticanului, neînfluienţat nici de sentinţa Tribunalului Poporului şi nici de denigrarea practicată de anumiţi istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piaţa Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piaţa, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrăţişa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simţit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la Bucureşti, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiţiei, făcând reclamă agenţiei de turism a Patriarhiei, îndemnând creştinii să viziteze Ţara Sfântă. 

6. Fred Şaraga, „În Transnistria. Primii paşi: Odessa“, Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King.

7. Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareşalului Antonescu, povesteşte o întâmplare legată de un bust al lui Puşkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea Istorie interzisă. După eliberarea Chişinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraş vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie şi citeşte numele de pe soclu, Puşkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia şi află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii“.

8. În anul 2010 la iniţiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chişinău iar o stradă din acelaşi oraş a primit numele Primar Gherman Pântea.

9. Unii sunt sceptici privind faptul că Pântea ar fi obţinut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare naţională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.