O mineriadă cu sex şi fanfară

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

O mineriadă cu sex şi fanfară

 Grid Modorcea (New York)

 În Bucureşti, unde sunt sute de cinematografe, cauţi cu lumânarea un film românesc. Nu sunt programate decât la cinematograful UCINicilor, Studio. Şi doar atunci când e vreo premieră sau un eveniment special, cum a fost Săptămâna filmului românesc şi mondial.

Aici am putut vedea filmul lui Dan Piţa „Ceva mai bun de la viaţă” (2012), împreună cu încă trei spectatori. Acest lucru nu m-a mirat, nu m-a mirat nici că era subtitrat în engleză, salvarea mea, mi-am spus, fiindcă sunetul este execrabil, ca la toate filmele româneşti. Salvarea lor stă în subtitrare.

Imaginaţi-vă numai că în acest film un cuvânt românesc se aude după ce pe ecran se derulează vreo 20 de replici în engleză, apoi îi vedem şi pe vorbăreţi, doi tineri care urcă un munte de cenuşă, de parcă vin dintr-o groapă adâncă, fără fund, şi vor să iasă la suprafaţă. E Valea Plângerii, „cetatea huilei” Petroşani, care seamănă şi cu peisajul din Roşia Montană, filmat în „Nunta de piatră”. Suprafaţă care, pentru ei, cum vom afla din film, înseamnă America.

E povestea emigranţilor americani, dar care nu se petrece la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, ci după Mineriadele post-decembriste, când au evadat în toate colţurile Occidentului şi ale Americii circa 4 milioane de români.

Despre acest exod în masă vrea să ne vorbească Dan Piţa. Despre cauzele lui. De fapt, nu cred că el, ci scenaristul Răzvan Popescu. Care imprimă filmului o modestie de care Dan Piţa nu avea nevoie. Mulţi aşteaptă să se arate gheara de leu rănit a lui Dan Piţa. Unul din cei mai buni regizori români în viaţă, a făcut puţine filme după ’89 şi ele foarte modeste, precum „Omul zilei”. O cauză majoră ar fi lipsa de scenarii. A continuat să colaboreze cu Răzvan Popescu (vezi şi „Femeia visurilor”), pentru funcţiile lui înalte, un discutabil scriitor însă, care se autoplagiază, fiindcă acum, iată, a produs o variantă a filmului „Prea târziu” (1996), în regia lui Lucian Pintilie.

Nu se întreabă de ce filmele semnate de cei mai buni regizori români au ieşit atât de slabe? Fiindcă subiectele sunt întârziate, vin prea târziu! Şi scenariul la „Prea târziu” era tot cu mineri, dar pe o latură poliţistă, anchetarea morţii unui miner. Aici, în „Ceva mai bun de la viaţă”, sărim la formula din „Scarecrow” (1973). Tot doi rătăciţi care îşi caută un sens, îl găsesc în munca grea de mină, dar ei nu sunt făcuţi pentru muncă, nici când ajung în afacerea cu angajările peste hotare. Ei nu văd nici o ieşire din această lume închisă decât evadarea.

Şi evadează, dar vor fi prinşi şi urcaţi în duba poliţiei. Finalul e un cadru lung, foarte lung, din unghiul lor subiectiv, aflaţi cu cătuşe la mâini, în dubă, privind prin gratiile ei apusul magic din zare. Şi vedem gratiile, gratiile României suspendate, din care nu se poate evada. Adică poţi evada, dar în iluzie. Evadarea în America este o totală iluzie ca şi „goana după aur”, cum o numea Chaplin. Cunosc sute de emigranţi români ca personajele lui Piţa, dar care trăiesc la New York ca în Dămăroaia. Îi numeri pe degete pe cei care au reuşit. Ei nu ştiu să facă nimic. Aici e nevoie, ca să-ţi găseşti un loc demn de muncă, numai de profesionişti.

Ce ştiu să facă Mateo şi Ginel? Ca şi ceilalţi mineri printre care vedem cum s-au infiltrat securiştii, îmbrăcaţi la fel, minereşte, ca în secvenţa când minerii sunt antrenaţi de un lider, un fel de Cozma, să meargă la Bucureşti, să protesteze, nici ei nu ştiu pentru ce! Şi îi manevrează securiştii, aşa cum un colonel Raţ îi manevrează şi pe cei doi eroi, într-o relaţie total falsă (îi ia din gunoaie să-i facă oameni, adică mineri!). E o totală iluzie să evadezi când nu ştii unde evadezi, mai ales când nici în ţara ta nu ai dovedit că ai făcut ceva!

Mateo (Corneliu Ulici) şi ţiganul Ginel (Dragoş Dumitru, foarte prost distribuit, un antitalent) sunt nişte epave şi nimeni nu are nevoie, mai ales în ţările puternic dezvoltate, de epave. Plus că marea eroare stă în titlu. Viaţa prin ea însăşi este supremul bun. Viaţa nu-ţi poate da mai mult. Odată ce exişti, tu trebuie să-i dai vieţii, nu ea ţie. Viaţa e aşa cum şi-o fac oamenii. Ce fel de viaţă şi-au făcut Mateo şi Ginel? Sau ce fel de viaţă le-a făcut societatea în care s-au născut, care i-a împins spre mizerie, spre o viaţă de cerşetori?! Titlul trădează o modestie în gândire, un vizionarism rudimentar.

Dovadă personajele principale, care sunt defecte, prost construite, confuze. E total neconvingătoare evoluţia lor, trecerea lor dintr-o stare de vagabonzi într-una de şefi cu repartizarea muncitorilor pe listele de plecări din ţară, unde ajung să învârtă bani. La fel, dispariţia lui Ginel, care cade în apă, într-o fântână părăsită, din care nu a mai rămas decât imaginea lui Hristos pe pereţii ei.

E pedeapsa divină la lipsa lor de credinţă? Mateo îşi caută „fratele de cruce” prin păpuriş până e „salvat” de o mână de poliţist, ca în filmul „Accident” (1977) al lui Nicolaescu, ca apoi să-l descopere în dubă! Îi găsise deci poliţia prietenul! Mai e o ciudăţenie cu o tânără punk, violată şi arsă cu ţigara, găsită de cei doi undeva, într-o vale, pe care o văd că încă mişcă şi o duc la şosea, să o salveze (probabil o secvenţă ratată din filmul „Concurs”).

De asemenea, şi dragostea lui Mateo la prima vedere e trasă de păr. Caroline (Anastasia Dumitrescu) e o fată frumoasă. Nu se încurcă cu primul venit. Şi ea are un trecut, nu?!, nu începe viaţa cu o relaţie total şubredă. O fi moartă după sex?! Doar n-o fi vreo prostituată printre mineri!?

Oricum, filmul e ca o mineriadă cu sex dusă la groapă. Un fel de priveghi, de înmormântare. Dovadă că mereu trece prin cadru o fanfară, chiar şi prin pustietatea huilei, sau auzim un bocet manelist despre mamă (de aceea, îl tot cântă cei doi orfani!). Actorii principali sunt descoperiri ale regizorului, sunt debutanţi. Dar nu conving, poate cu excepţia lui Corneliu Ulici.

Filmul oscilează între povestea ilogică a scenariului şi evadările cinematografice ale lui Dan Piţa, care simte capcana şi vrea să iasă din înfundătura scriiturii.

Noul Val e departe de limbajul cinematografic aşa cum îl mânuieşte Piţa. Toate secvenţele sunt lucrate, bine studiate, au fior artistic. Ceea ce la Noul Val n-ai să vezi. Noul Val străluceşte printr-un realism minimal. Nici devizul lui Piţa nu a fost mai mare ca al unui Puiu et co, dar a căutat locuri de filmare neobişnuite, a venit cu o plasticitate de maestru (imaginea Dan Alexandru). Decorul şi locurile de filmare sunt de Oscar. Deşi spaţiul pare acelaşi, felul cum sunt panoramările îl fac să fie ca un labirint. Desigur, apar câteva obsesii ale regizorului, cum ar fi planurile cu liftul, care fac un contrapunct cu „Hotel de lux”. Amintesc mai degrabă de „Duminică la ora 6”.

Dar ceea ce este minunat, şi nu s-a văzut nici la Pintilie, nici la Daneliuc, este o splendidă asimilare a neorealismului. Vedem cadre comparabile cu filmele lui Pasolini şi mă gândesc în primul rând la „Acatone” şi la maidanele din „Mama Roma”. Dar e şi mai mult. E o imagine post-apocaliptică. Şi în România a fost un război demolator, denivelator, iar degradarea continuă! Totul devine un munte de cenuşă, ca în Crematoria, zona vulcanică din faimosul „Riddick”, imagine tipic post-apocaliptică. Şi lumea se naşte din nou, o ia de la capăt.

Păcat că aceste idei nu au susţinere în substanţa filmului. Sunt deduceri. Sunt ceea ce ne-ar plăcea nouă să fi fost în acest film, dacă Dan Piţa ne-ar fi dat ceva mai bun. O parabolă, de pildă. Aşa cum şi eroii lui vor ceva mai bun de la viaţă şi noi aşteptăm ceva mai bun de la Dan Piţa. Care, nu ne îndoim, e în căutarea acestui ideal.

 

 

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors