Cu Ştefan Andrei despre comunismul românesc

Posted by Stefan Strajer On April - 27 - 2012

Cu Ştefan Andrei despre comunismul românesc

 

Autor: Silvia Jinga (Mihigan, USA)

 

Inspirată a fost ideea Laviniei Betea de a angaja un dialog pe câteva sute de pagini cu Ştefan Andrei despre culisele politice ale istoriei  României din ultima jumâtate de secol, cu  evaluări şi critici la adresa dictaturii postbelice. Cartea substanţială I se spunea Machiavelli (Ed. Adevărul Holding, 2011) face pentru noi transparentă viaţa complicată de la vârful puterii, plonjând dincolo de limbajul de lemn al documentelor de partid în viaţa reală, necunoscută nouă, a liderilor din aparatul conducerii superioare.

Ştefan Andrei a fost membru al Secretariatului CC PCR (1972-1978), şef al Secţiei Relaţii Externe al CC PCR (1977) şi ministru al Afacerilor Externe (1978-1985). Din funcţia de viceprim-ministru al Guvernului (1987-1989) a dirijat comerţul exterior şi plata integrală a datoriei externe în martie 1989. Intervievatul posedă o vastă şi preţioasă informaţie neînregistrată nicăieri, nici în stenograme, nici în notele informative ale Comitetului Politic Executiv, nici, fireşte, în stereotipia exasperantă a documentelor de la congresele partidului, care toate semănau între ele, atingându-l prea puţin pe omul de rând. Ştefan Andrei ştie atât de multe despre resorturile ascunse ale celor care au fost la cârma ţării din 1945 până în 1989, despre loviturile sub centură date de cei aflaţi în vârful piramidei, despre luptele intestine puţin cunoscute de noi, despre relaţiile personale ale celor care s-au intersectat în lumea apăsătoare a guvernărilor comuniste. Pe bună dreptate, observă Ştefan  Andrei: „Nu-i aşa că ştiu lucruri interesante, n-aş vrea să trec cu ele pe lumea cealaltă”.(p. 40) În altă parte ne avertizează că „aceste discuţii nu se vor găsi niciodată în arhive, nici nu pot fi presupuse de cineva”. (p. 134) Este comunicarea orală în genul acelor O seamă de cuvinte ale lui Neculce, scene şi replici scrise în memoria actorilor unui moment istoric.

După terminarea cărţii ţi se pare că ai asistat la o saga cu personaje bine conturate prin replici şi situaţii pe care Ştefan Andrei le-a experimentat în vălmăşagul zilnic sau i s-au comunicat de diferite surse. În adolescenţă a câştigat al doilea după Labiş un premiul naţional la un concurs de literatură pe ţară şi, deşi a urmat cursurile Politehnice (1954-1960), pasiunea pentru lectură nu l-a părăsit niciodată. Ministrul de Externe al României din perioada mai sus menţionată a fost cu adevărat un om cultivat, cu prietenii în lumea literară şi artistică datorate şi soţiei lui, actriţa Violeta Andrei. El a adus incontestabil un orizont mult mai larg în atmosfera sufocantă mai ales după 1980 impusă de familia Ceauşescu. Împreună cu Dumitru Popescu şi Cornel Burtică ei au format tripleta intelectualilor, care, în perioada de început a domniei lui Ceuaşescu, îşi puseseră în gând să-l culturalizeze, traducându-i şi rezumându-i cărţi pentru a-l ţine la curent cu doctrina socialistă a momentului şi în general cu curentele de opinie din străinătate. Să precizăm că Lavinia Betea, aduce, la rândul ei, o contribuţie deosebită la susţinerea dialogului cu Ştefan Andrei prin comentarii la obiect rezultate din  cercetarea temeinică a comunismului în varianta românească.

Biografia profesională a lui Ştefan Andrei se identifică în timp cu perioada cuprinsă între 1951, când intră redactor pentru doar câteva luni la Scânteia Tineretului, şi 1989, când s-a prăbuşit familia Ceauşescu.  Ca mulţi inşi „cu origine sănătoasă”, adică proveniţi din familii muncitoreşti sau de ţărani săraci, Ştefan Andrei în 1950 crede în idealurile partidului şi e convins că „are loc o operă de scoatere a României din înapoiere” (p. 28). În satul lui Podari (jud. Dolj) treizeci şi trei la sută dintre oameni erau analfabeţi şi atât de săraci încât mergeau pe jos opt km până la Craiova, ca să nu cheltuiască pentru un bilet de tren. Ţăranii lucrau mai pe nimica la doi moşieri, care nici ei măcar nu trăiau în cine ştie ce lux sau confort. Plecând de la acest nivel de sărăcie ne imaginăm că adolescentul a fost impresionat de salariul de şaptesprezece mii de lei, pe care îl câştiga ca redactor, pentru că salariul mediu era de o mie cinci sute până la două mii de lei. Totuşi banul nu-l fură, se rupe de presă şi urmează ingineria hidrotenică pentru că era vremea construirii marelor baraje şi hidrocentrale. Nu s-a dat în lături să locuiască în barăci, despre care spune că erau decente, şi şi-a profesat o vreme meseria, împletind-o cu activismul politic la UTM, secţia relaţii externe. Ce vreau să subliniez este că Ştefan Andrei, aşa cum reiese din relatarea lui, nu a fost un ahtiat după privilegii, ci mai mult un pasionat al lucrului bine făcut, iar politica externă a României într-o periodă a ei de graţie (1970-1980) a găsit în el un om de vocaţie. N-a fost printre puternicii zilei, dar s-a învârtit mereu printre ei, reuşind să adune informaţii inestimabile despre viaţa  la vârful nomenclaturii cu tensiunile ei, cu anecdoticul ei, cu  conflictele ei inevitabile între indivizi cu firi mai mult sau mai puţin umorale, încorsetaţi în tiparele unei gândiri dogmatice precum ideologia comunistă. 

Trei sunt personalităţile care se reliefează din relatarea lui Ştefan Andrei:  Gheorghiu-Dej, Maurer şi bineînţeles Ceauşescu. Să adaugăm şi numele Elenei Ceauşescu care-i stârneşte întotdeauna dezaprobarea şi chiar repulsia, mereu disimulate. Între aceste repere foiesc zeci de nume ale celor care au gravitat în jurul celor trei. Vremea lui Dej nu a fost dintre cele mai atrăgătoare, dacă ne gândim că a început după o execuţie, cea a lui Ion Antonescu, al cărui patriotism nu poate fi pus nicidecum la îndoială. Aflăm ce credea Dej despre Antonescu în 1964 la aniversarea a douăzeci de ani de la insurecţie. A respins de două ori pasajul despre Antonescu din raportul pe care i l-au scris Leonte Răutu şi Ştefan Voitec. Când aceştia au întrebat dacă nu au fost destul de combativi Dej le-a răspuns: „Nu, alta-i situaţia din 1940. Ne luaseră ruşii Basarabia şi Bucovina de Nord. Maghiarii ne luaseră partea de nord şi de vest şi ajunseseră până la Braşov. Luaseră bulgarii Cadrilaterul. Liberalii şi ţărăniştii s-au ascuns, social-democraţii ştiţi cum erau, noi, comuniştii, vai de mama noastră! Şi ţara putea să dispară. Atunci s-a găsit un om – Antonescu. Şi-a asumat el puterea. A făcut greşeli, dar în momentul acela a fost singurul care şi-a asumat răspunderea. Şi să lăsăm istoricii şi pe copiii noştri să judece ei mai bine ce-a fost atunci. Dar nu-mi puneţi mie în gură chestiile astea cu Antonescu” (p. 193). Descrierea momentului a auzit-o Ştefan Andrei de la Ştefan Voicu la Moscova în 1969. Două idei l-au preocupat pe Dej sau mai precis binomul Dej-Maurer:  cum să desovietizeze ţara care în 1950 era năpădită de agenţi sovietici, în special evrei în slujba Cominternului şi cum să reconecteze România la circuitul lumii din afară, căci armatele sovietice ne băgaseră într-o văgăună. Desigur Dej nu putea schimba, nici nu dorea să schimbe modelul economic sovietic de colectivizare a agriculturii şi industrailizare forţată, pe care ţara trebuia să-l urmeze. După evadarea de la Tg. Jiu în 1944 Dej i-ar fi spus lui Maurer: „O să scăpăm de nemţi, dar nu ştiu cât timp ne trebuie ca să scăpăm de ruşi.” (p. 100)

Cine raporta la Moscova în anii ’50? Erau destui: Ana Pauker, Ghizela Vass, Sorin Toma, Chivu Stoica, Valter Roman, Leonte Răutu, C-tin Pârvulescu. Al. Moghioroş, Al. Drăghici, Miron Constantinescu. Iosif Chişinevschi, Al. Bârlădeanu, cu siguranţă şi Emil Bodnăraş şi alţii. În redacţia Scânteii Tineretului şaptezeci şi cinci la sută erau evrei, băieţi deştepţi, nu-i vorba, observă Ştefan Andrei. Prima epurare vine la Plenara din 1952 când sunt excluşi din partid deviaţioniştii printre care şi Vasile Luca, decedat în penitenciarul de la Aiud în 1963. Apoi, la plenara din iunie 1958 Dej îndepărtează grupul foştilor ilegalişti care îl acuzau de abandonarea idealurilor comuniste, îndepărtarea de mase şi marginalizarea foştilor militanţi. Luptele interne de partid continuă şi odată cu ele şi epurările. Este epoca neagră a arestărilor masive după Revoluţia din Ungaria în 1956. Studenţii din capitală de la facultăţile de filozofie şi medicină cer scoaterea limbii ruse din şcoli şi universităţi şi racordarea din nou a României la cultura Occidentului. O parte din protestatari sunt arestaţi. Între ei şi viitorul prozator Alexandru Ivasiuc, reabilitat în timpul lui Ceauşescu. Ştefan Andrei nu aminteşte nimic de experimentul de la Piteşti. Dacă erai etichetat cu „uneltire contra ordinii sociale” erai destinat întemniţării. Intelectuali de marcă au căzut în ghiarele acestei barbarii. Vasile Voiculescu (1884-1963) este condamnat la cinci ani închisoare în procesul „Rugului aprins”, Păstorel Teodoreanu (1894-1964), ale cărui epigrame satirice anticomuniste circulau în vremea aceea, este trimis la Jilava în 1959 pentru şase ani. În 1960 are loc procesul de condamnare a intelectualilor din lotul Noica-Pillat. Ţărani consideraţi chiaburi, preoţi greco-catolici, cei care se împotriveau colectivizării erau cu toţii trimişi la Canal sau prin cele mai faimoase închisori. Privită din această perspectivă, vremea lui Dej este una tragică, a represiunii şi instalării terorii roşii. Dar Ştefan Andrei nu vrea să vadă cruzimea etapei, ci se interesează în primul rând de liniile de forţă ale conducerii lui Gheorghiu-Dej şi mai puţin de acţiunile criminale îndreptate împotriva gândirii libere şi proprietăţii private de orice fel. Fără îndoială a fost o vreme de urgie neagră în România acelor ani. Frisonul arestărilor circulă pretutindeni. Pe Ştefan Andrei aceste aspecte îl interesează însă prea puţin.

Să ne uităm însă înspre direcţia realizărilor lui Dej. Pe lângă eliminarea adversarilor lui politici a avut în vedere desovietizarea aparatului de partid. A început să sugereze colaboratorilor lui să se cam despartă de soţiile lor, femei sovietice sau evreice. Nu s-a dat în lături nici de la înscenări, cum a fost cea legată de Florica Bodnăraş (evreică unguroaică) care se antrenase în aventuri extraconjugale. Aducându-i probe, l-a despărţit pe Bodnăraş, care s-a scârbit pentru toată viaţa şi nu s-a mai căsătorit niciodată. Tot aşa l-a despărţit pe Chivu Stoica. Dej avea de asemenea în coasta lui pe Emil Bodnăraş, care îl reclama întruna la ruşi că nu aplică indicaţiile lor. La ziua de naştere a lui Bodnăraş în 1957, ţinută la vila lui din Mangalia pe drum Dej s-a oprit cu suita, între care şi sărbătoritul, la un restaurant şi i-a tras acestuia un perdaf, ameninţându-l că-l exclude din partid dacă nu se potoleşte cu turnătoria la sovietici. În 1956 Dej trimite emisari în Marea Britanie ca să pregătească eliberarea de trupele sovietice staţionate în România. Larry Watts în cartea sa Fereşte-mă Doamne de priteni arată că în iulie 1963 Dej i-a trimis lui JF Kennedy un mesaj în acelaşi sens, la care preşedintele american i-a răspuns că SUA „sunt dispuse să susţină decizia României de a urma o cale independentă.” (Lavinia Betea, op. cit. p. 202)

Ştefan Andrei îşi exprimă admiraţia pentru abilitatea lui Dej de a face o cotitură istorică pentru România în acel moment: „Gheorghiu-Dej a fost un maestru. Cum a reuşit el să obţină plecarea trupelor sovietice din România în 1958, cum a reuşit să ajungă la Declaraţia de independenţă, la schimbarea poziţiei faţă de Jugoslavia, la deschiderea spre America…” (p. 202). Şi tot în timpul lui Dej datorită ideii lui Maurer România a iniţiat o politică de apropiere de China, continuată îndeaproape şi amplificată în era Ceauşescu.

Ca persoană, Dej pare a fi un viveur, ca şi prietenul lui Maurer cu care „se cunoştea demult şi în multe feluri”, zice Andrei. Spre deosebire de proverbiala zgârcenie a Ceauşeştilor, Dej se purta galant şi ducea o viaţă nu tocmai după litera moralei proletare. Ne referim la legăturile lui cu actriţe ca Dina Cocea pe care i-a prezentat-o Maurer sau Elvira Godeanu, pentru care a făcut o adevărată pasiune. În 1957 când Naţionalul a făcut un turneu la Paris Elvira n-a primit paşaport să plece din cauza lui Dej, care se temea că amanta favorită va rămâne în Franţa, unde ştia el că se află un evreu bogat, care s-ar fi putut s-o tenteze să rămână. Dej a iniţiat concediile activiştilor în Europa Occidentală. În acea vreme nevestele activiştilor erau lăsate să meargă la Viena, să petreacă la Karlovy-Vari concediile. Dej vedea în aceste călătorii un prilej de lărgire a orizontului: „Măi, voi cunoaşteţi numai Moscova… Duceţi-vă şi voi cu familiile să vedeţi cum e în Vest. Ca să vedeţi exact ce spunem noi despre ei şi ce-i acolo” (p. 241). Din această remarcă reiese că Dej se îndoia de justeţea propadandei comuniste. Această generozitate a încetat total, observă Ştefan Andrei, după instalarea lui N. Ceauşescu la putere. După 1965 vânturările prin străinătate ale nomenclaturiştilor nu au mai fost permise, în afara misiunilor de servici. Că să nu mai vorbim că diurna de $6.00 zilnic a fost tăiată când soţia dictatorului a intrat pe rol.

Ceauşescu la început şi apoi soţia lui au impus un climat dogmatic, rigid şi frigid chiar şi în relaţiile cu nomenclatura de vârf. Contrastul dintre el şi Maurer care i-a fost o vreme sfetnic este imens. Maurer, avocat de formaţie culturală franceză era la el acasă în domeniul politic intern sau în cel extern. Şt. Andrei afirmă despre el că avea un orizont „planetar”. Fiind mai în vârstă şi având un prestigiu consolidat, Maurer nu s-a sfiit să-i spună lui Ceauşescu: „Dom’le prea facem sacrificii mari – 33% din venitul naţional pentru consum şi 67% pentru investiţii. Să dăm mai mult populaţiei, să mai lăsăm loc de făcut şi generaţiilor viitoare”. Iar Ceauşescu: „Nu. Dacă acuma nu facem atâta, în anul 2000 nu vom avea cutare…”, iar Maurer: „Dom’le, eu nu vreau să trăiesc până în anul 2000. Sunt în partea astalaltă de viaţă [eram în 1971]. Să mai facă şi fiu-meu ceva” (p.320). Nu s-au înţeles în privinţa aceasta şi a fost o dimensiune atât de importantă care poate ar fi schimbat soarta lui Ceauşescu în 1989. Cât despre conceptul societăţii de consum pe care Ceauşescu îl critica, Maurer a replicat în stilul lui buruienos: „Eu aş vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum.” (p. 320). Când Lina Ciobanu, care era ministru al Comerţului Interior s-a dus la ministrul agriculturii spunându-i: „Mai daţi-ne dom’le, ceva carne, că avem numai oase”, Securitatea l-a informat pe Ceauşescu. Chemând-o la el  Ceauşescu a ripostat: „Ce te-apuci să ceri carne? Tu la tine acasă, la Potcoava, de câte ori pe săptămână mâncai carne?” (p. 372). Dictatorul era inflexibil şi se purta primitiv mai ales în a treia perioadă a biografiei lui politice, pe care Şt. Andrei şi Lavinia Betea o pun sub semnul unei devieri mentale, a sclerozei, cu siguranţă. Maurer nu s-a ferit să spună adevărul când Elena Ceauşescu a intrat în CC. În acelaşi stil frust el a dat un avertisment de ce-o să urmeze: „Aţi ales-o pe asta, să vedeţi ce-o să vă facă” (p. 122) şi a profeţit exact ce s-a întâmplat.

II

La numirea lui N. Ceauşescu ca succesor după moartea lui Dej au concurat mai mulţi factori. În orice caz nu el era desemnatul de către Dej, ci Gheorghe Apostol. Primul care a luat cuvântul a fost N. Ceuaşescu, al doilea om în ierarhie, răspunzând de organizatoric. Cel care s-a opus alegerii imediate a lui Gh. Apostol a fost Alexandru Drăghici, tovarăş de închisoare cu Ceuaşescu. Maurer afirmă că prin această amânare, balanţa a înclinat în favoarea lui Ceauşescu. Dar şi el Maurer a avut un rol important în alegerea lui Ceauşescu. Ca să-şi exprime gratitudinea, cum nu-i era în fire, Ceauşescu i-a aprobat lui Maurer plecarea în 1966 în Elveţia la Montreux pentru tratament şi relaxare. Să ne amintim că din 1965 nimeni dintre înalţii demnitari comunişti nu mai aveau voie să plece în străinătate în concedii. Nu la fel de recunoscător a fost Ceuaşescu faţă de prietenul Drăghici, pe care când a avut prilejul l-a luxat. Îndepărtarea acestuia a venit în 1968, când dictatorul a dat mai multe lovituri celor pe care i-a considerat incomozi, netezindu-şi calea. Şi unul dintre aceştia a fost Drăghici, fostul prieten pe care l-a alungat de la Interne şi l-a pus director de IAS. Ceauşescu, zice Şt. Andrei, avea o „inteligenţă periculoasă” şi continuă deloc măgulitor: „Am cunoscut zeci de şefi de guverne, am cunoscut toate vârfurile mişcării comuniste internaţionale, dar n-am întâlnit un mai mare manipulator ca el.” (p. 137). Cazul Drăghici e tipic. I-a luat Internele, făcându-l să creadă că i-a dat un loc mai bun. În carte se citează alte şi alte exemple în acest sens. Ceauşescu s-a grăbit să se debaraseze de Drăghici pentru că acesta vorbea de la egal la egal şi avea opinii. În final nu s-a sfiit să-i spună: „Tu vorbeşti de amestecul nevestelor în politică, tu care stai cu grumazul sub pantoful Lenuţei?” (p. 134).

În judecarea personalităţii lui Ceauşescu, greşim, zice Andrei, dacă o tratăm otova de la venirea la putere până la sfârşitul lui cumplit. Înainte de preluarea puterii Ceauşescu era dogmatic, rigid, ranchiunos, persistent. La plenara din 1957 de excludere a ilegaliştilor adversari ai lui Dej a fost cel mai virulent critic. S-a prezentat în faţa lui Dej ca un soldat loial, câştigându-i încrederea. Să nu uităm că a făcut şi el concesii presiunii sovietice între 1954-1958, când a susţinut cuvântări obediente faţă de Moscova, pe care le-a dezavuat ulterior. După 1965 Ceauşescu se prezintă dornic de inovaţie, de deschidere în politica internă şi internaţională, curios să cunoscă lumea şi să se implice foarte activ ca mediator al principalelor conflicte, mai ales în cel din Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, şi aici Dej a avut dreptate să se încreadă în el, Ceauşescu a continuat lupta pentru consolidarea independenţei faţă de Moscova în spiritul Declaraţiei din 1964. 1965-1973 este perioada pe care Şt. Andrei o consideră „ieşirea din găoace” şi afirmarea României în planul comerţului exterior, al multiplicării relaţiilor cu partidele comuniste din ţările capitaliste, cu lumea a treia, cu China, cu ţările din America Latină. În 1966 la congresul al XXIII-lea al PCUS, la Moscova, când a fost lansarea lui Ceauşescu ca lider, Ştefan Andrei i-a aranjat întâlnirea cu 35 dintre delegaţiile sosite la congres. Şi Ceauşescu pe toţi îi invită în România. Aşa se face că la Congresul al XI-lea al PCR au fost prezente 143 de delegaţii. Se înmulesc numărul vizitelor lui Ceauşescu peste hotare, însoţit de Ştefan Andrei pentru asigurarea de surse de materii prime, pieţe de desfacere a mărfurilor româneşti şi pentru construirea de obiective industriale în alte ţări ale lumii. În 1980 lucrau circa 11.000 de români în Libia, la construirea de rafinării, şosele, sisteme de irigaţii. În Iordania, Siria s-au ridicat uzine chimce, fabrici de ciment etc. Între 1960-1980 România a fost pe locul doi în lume la exportul de utilaj de forjat şi rafinării. Este o perioadă efervescentă în care personalitatea şi competenţa lui Ştefan Andrei a jucat un rol deosebit, chiar dacă orgoliosul Ceuaşescu este parcimonios în a-şi exprima aprecierea faţă de acest preţios colaborator. Este o perioadă evocată în carte cu mândrie justificată. Da, România are acum merite recunoscute de SUA, de China, de Israel, de ţările arabe. În octombrie 1965 Maurer sugerează ambasadorului american la Bucureşti că SUA ar trebui să se orienteze spre China, fiind mult mai puţin agresivă şi mai de încredere decât Uniunea Sovietică. Preşedintele Johnson a adus primul în discuţie folosirea serviciilor României în definitivarea păcii dintre Washington şi Hanoi (Vietnam, n.r.). Nixon a vizitat România în august 1969 deoarece a recunoscut contribuţia ţării noastre în netezirea deschiderii Americii spre China. În 1973 ne vizitează Gerald Ford ca să marcheze bunele relaţii cu România. În 1971 datorită acestor relaţii noi cu America am obţinut în recompensă posibilitatea de a achiziţiona tehnică de vârf în prelucrarea petrolului, trei avioane comerciale Boeing, 12 tipuri de armament şi ni s-a acordat clauza naţiunii celei mai favorizate.  Consultându-se doar între ei doi, Ceuaşescu şi soţia au renunţat la clauză în 1989 deoarece nu le-a convenit mesajul lui Reagan, adus de un consilier de la Departamentul de Stat, pentru că ridica problema drepturilor omului în România, a nivelului de trai al populaţiei etc. 

Revenind însă la perioada progresistă a lui Ceauşescu trebuie să amintim de vizita lui în Cehoslovacia înainte de declanşarea Primăverii de la Praga, vizită în care Dubcek a fost avertizat de posibila invazie  sovietică, despre care Ceauşescu aflase de la serviciile româneşti de informaţii. Cuvântarea lui din vara lui 1968 în sensul ralierii la cauza cehilor a fost un punct culminant în politica externă a României şi în atitudinea lui Ceauşescu. Ştefan Andrei a participat la întâlnirea cu Dubcek şi subliniază îndemnul spre prudenţă adresat autorităţilor cehoslovace de către preşedintele român. În august 1977 Ceauşescu se întreine opt ore cu Begin la Bucureşti pentru a-l convinge să se întâlnească cu Sadat, ceea ce s-a şi întâmplat la Ierusalim. În timpul războiului de şapte zile dintre Israel şi Egipt Bucureştiul n-a furnizat armament părţilor în dispută şi nu a permis avioanelor sovietice să survoleze România în drumul lor spre Egipt. Sovieticii au fost foarte furioşi. În 1978 în timpul vizitei sale la Bucureşti, Preşedintele Carter a subliniat că mai mult decât orice lider Ceauşescu a contribuit la obţinerea păcii între părţile beligerante. România a vorbit pentru prima oară de necesitatea creării statului palestinian alături de cel israelian şi nu a întrerupt relaţiile cu Israelul, aşa cum au făcut-o în acel timp toate ţările participante la Tratatul de la Varşovia. Motiv pentru care România pentru disidenţa ei a fost intimidată şi chiar pedepsită de către ruşi prin întreruperea temporară a aprovizionării cu materii prime. 

Cât privesc relaţiile cu Uniunea Sovietică, să amintim că Ceauşescu nu s-a sfiit să îi explice lui Brejnev, în mai multe rânduri, că nu avem pretenţii teritoriale, dar că adevărul istoric despre Basarabia nu poate fi măsluit. În 1812 Basarabia a fost anexată de Rusia, dar este teritoriu românesc, iar limba care se vorbeşte acolo nu e moldovenească, ci românească. Această poziţie îl deranja pe Brejnev întotdeauna. Toate celelalte aspecte ale politicii externe de independenţă faţă de Moscova au fost ca sarea în ochi pentru sovietici şi de aceea România a fost ostracizată în cadrul Tratatului de la Varşovia, calomniată nu o dată. De pildă, după vizita românilor din 1971 în China, Brejnev îşi pierde răbdarea şi trece la o campanie ostilă împotriva României cu Ungaria în avantgardă. La o întâlnire din Crimeea prin anii 1973-1974 cu o prefăcătorie nemaipomenită Brejnev îi declară lui Ceauşescu că eventualitatea unei intervenţii sovietice în România este exclusă deoarece: „Ei cum îţi închipui, tovarăşe Ceauşescu, să se împuşte doi oameni cu carnete roşii de comunist în buzunar…?” ( p. 109).

După 1973 atitudinea şi gândirea lui Ceauşescu pare regresivă. Parcurge o întoarcere spre dogmatismul, intransigenţa şi rigiditatea începuturilor. Începe să fredoneze tot mai des cântecele de la Doftana şi îl cuprinde nostalgia anilor de ilegalitate, când de fapt el trebuia să se racordeze la pulsul nou al vremii care descoperea forţa computerelor şi a electronicii. Nici nu vrea să audă de ele şi se cantonează obstinat pe ideea plăţii datoriei externe cu orice preţ, chiar cu preţul infometării întregii populaţii. Conduce ca un despot absolut. Se poartă ca şi cum ţara e feuda lui. Se duce pe teren şi arată ce clădiri trebuie dărâmate, ce biserici trebuie rase, unde trebuie să se ridice vreo nouă fabrică. O promovează în CC pe Elena Ceauşescu, care se dovedeşte a fi o adevărată pacoste pe biata ţară. Strânge şurubul din ce în ce mai insuportabil, îşi aduce nevasta să-l păzească de parcă sovieticii ar fi intenţionat să-l debarce, amplifică propaganda ca să le demonstreze cât e de iubit de popor. „Nebunia pământului”, exclamă Ştefan Andrei. Când i se spune că oamenii mor de frig în apartamente povesteşte cum tatăl său Andruţa i-a lăsat fără lemne într-o iarnă pentru că ei consumaseră mai mult decât prevăzuse bătrânul. Şi s-au descurcat ei. Aşa s-or descurca şi românii că sunt inventivi. Acestea sunt raţionamente de om extrem de mărginit. Se înfurie într-o vizită la Jivkov în Bulgaria în 1972, când acesta îi spune că e bine să cointereseze oamenii şi să le ofere şi stimulente nu doar sancţiuni, că nu e bine să cauzeze mari tensiuni sociale. Despoţilor nici prin gând nu le trecea aşa ceva. Când Elena Ceauşescu l-a numit pe Gigea ministru de finanţe îi cere să se gândească la metodele de a lua „cât mai mulţi bani de la populaţie” (p. 441). Zice Şt. Andrei: „toată viaţa lor au fost zgârciţi, era o nenorocire… Îşi mâncau de sub unghii.” (p. 277). Întâmplarea cu televizorul oferit de Jivkov cadou lui Şt. Andrei pentru că era ziua lui de naştere este penibilă. Ceuaşeştii nu l-au felicitat şi nu-l felicitau în general când era ziua lui de naştere. Observau străinii, dar nu ei. Şt. Andrei a primit deci televizorul cadou şi la întoarcerea delegaţiei acasă Elena Ceauşescu a luat televizorul şi a ordonat să fie pus într-o casă de oaspeţi că o să se ducă el Şt. Andrei pe acolo. Ceauşeştii înşişi spre bătrâneţe mâncau frugal şi îi critică pe activiştii supraponderali pe care-i întâlneau în cale. Probabil vroiau să impună întregii ţări modelul lor. Lui îi plăcea să bea ţuică sau coniac Courvoisier, pe care îl recomandase Maurer. Când bea puţin se mai înveselea şi el că în rest era un singuratic şi taciturn, spre deosebire de Dej căruia îi plăcea să povestească.

Proprietatea privată îl terifia pe Ceuşescu. Vroia să desfiinţeze în această perioadă orice bucăţică de sector necooperativizat, cum se întâmpla să fie în regiunile deluroase. A ordonat să dispară grădinile pe care unii bucureşteni le împrovizaseră pe dealuri necultivate în afara oraşului, de teamă să nu se prăsească în România proprietatea privată. Gândirea lui devenise atât de închistată încât trebuie să ne imaginăm ce greu i-a fost să priceapă ce vrea Gorbaciov de la el cu perestroika lui cu tot. Ceauşescu era incapabil să mai incorporeze elemente noi în gândirea lui. Se osificase. Acum, observă Andrei, el practică o dictatură a proletariatului neîngrădită de nici o lege, o dictatură a dezvoltării de dragul dezvoltării, văzând popoare şi nu oameni cu grijile şi nevoile lor.  Şi ca şi când Jivkov ar fi fost profet când l-a atenţionat pe Ceuşescu că nu e bine să împingă austeritatea nivelului de trai atât de departe, iată-l pe dictatorul român confruntat cu greva de pe Valea Jiului întâi şi apoi cea de la Braşov. Despre prima Ceauşescu nu a discutat în Comitetul Politic Executiv, la a doua s-a referit însă. Considerând conducerea sa infailibilă, l-a criticat pe Postelnicu că nu a intervenit miliţia şi că nu s-au folosit armele de foc. „Adică nu se făcuse, comentează Şt. Andrei, ce s-a făcut în decembrie 1989.” (p. 366). I-a pedepsit pe grevişti, despărţindu-i de familii şi mutându-i cu domiciliul forţat. Caracterul reacţionar al guvernării Ceauşescu în a treia perioadă nu mai trebuie demonstrat după aceste fapte.

Nu era deloc simplu să lucrezi cu Ceauşescu, după cum înţelegem din relatările lui Şt. Andrei. Dictatorul era impulsiv şi capricios. Ca să obţină o aprobare de la el se ducea după somnul de amiază pe care Ceauşescu îl lua după ora prânzului. Când se scula din somn nu era uşor abordabil, dar după o partidă de şah în care Andrei îl lăsa pe Ceuşescu să câştige, se putea face business în bune condiţii. Nu-i plăcea să fie învins la şah că se burzuluia. Atât era de subiectiv şi orgolios. Acelaşi lucru îl făcea Andrei în delegaţii. Jucau şah şi când se apropia decolarea avionului îi dădea ocazia să fie învingător, ca nu cumva la aterizare să fie Ceuaşescu bosumflat şi s-o arate gazdelor. Părerea mea este că Ştefan Andrei a avut o răbdare monumentală în relaţia cu Ceauşeştii, care erau firi umorale şi reacţionau nu de puţine ori primitiv. Ceauşescu înjura rar, dar ea drăcuia cât putea de mult şi avea comentarii vulgare la adresa femeilor frumoase sau de succes. În a treia perioadă stilul de lucru al lui Ceauşescu era pe segmente şi reflecta concentrarea puterii în mod absolut în mâna familiei prezidenţiale. Când se întorceau din misiune, Armata, Internele, Externele se prezentau pe rând la Ceauşescu şi îl informau numai pe el. Ceilalţi din Comitetul Politic Executiv stăteau la zece metri de locul discuţiei ca să nu poată auzi. Apoi Ceauşescu le relata ce consideră el că e necesar. În ultima vreme Elena Ceauşescu citea documentele primite şi nici nu i le mai arăta soţului ca să-l protejeze pentru că Tovarăşul era bolnav. Într-adevăr, Ceuaşescu nu mai avea mult de trăit. Diabetul îi atacase rinichii şi se plângea tot mai mult de oboseală teribilă. A început să facă insulină în 1988 în vizita din India. Sovieticii ştiau că situaţia bolii lui Ceauşescu era gravă.  „Începând de prin 1983-1984 nu se mai putea discuta cu Nicolae Ceauşescu, mărturiseşte Şt. Andrei, iar ea sărea ca o caţă.” (p. 342). Suspiciunea cuplului era atât de mare încât se temeau de colaboratorii apropiaţi. Nu le plăcea să-i vadă împreună, temându-se probabil de comploturi. Paranoia lor făcea ravagii. Când Zoia a plecat de acasă cu un iubit al ei, Elena Ceauşescu a împânzit cu microfoane Institutul de Matematică. Auzind ce discutau cercetătorii a desfiinţat institutul întreg. Şi câte alte abuzuri n-a făcut ea care răspundea de cultură, artă, ştiinţă în această etapă neagră din istoria noastră.

Ştefan Andrei a fost schimbat de la Externe în 1985 pentru că miniştrii de externe din diferite ţări începuseră să-l caute pe el şi rolul lui pozitiv fusese relevat din mai multe părţi ale lumii, ceea ce pe dictator l-a deranjat. S-a mai adăugat şi faptul că i-au cerut să divorţeze de Violeta ca să o ia în căsătorie pe Zoia, ceea ce pentru Şt. Andrei a fost inacceptabil. Când Lavinia Betea îl întreabă de ce n-a părăsit aparatul de partid în acest moment critic pentru el Şt. Andrei îi răspunde că era mai uşor să intri în nomenclatură decât să ieşi. Părăsirea nomenclaturii din proprie voinţă era sinonimă cu totala ostracizare. Uzura maximă a jobului îi cauzează primul infarct în 1983. Ştefan Andrei rămâne totuşi până la sfârşitul sfârşitului şi este arestat pe 12 ianuarie 1990 pentru doi ani jumătate, ca unul care făcuse parte dintre apropiaţii lui Ceauşescu. Foarte interesantă ni se pare ultima întrebare a Laviniei Betea: „Dacă ar fi după dv., ce epitaf v-ai alege?” şi răspunsul lui Ştefan Andrei cade foarte trist: „A prevăzut totul şi nu a putut evita nimic” (p. 457). Odată intrat în angrenajul monstruos al unei puteri care nu se conduce după forţa legii, ci după legea forţei rişti, în cele din urmă să fii strivit de ea.

În ciuda deteriorării relaţiei cu Ceauşeştii, fostul ministru de externe nu le poartă ranchiună. Simţim asta din reflecţia asupra asasinatului politic pe care îl respinge total. Ar fi vrut, deşi nu o spune, ca Ceauşeştii să fie trataţi cu mai mult respect şi să aibă soarta unor şefi de state din alte părţi ale lumii. În acest sens observă: „Am apreciat, în schimb, faptul că în unele state latino-americane, după o lovitură de stat, foştilor preşedinţi li se pune la dispoziţie un avion cu care să se deplaseze şi să se stabilească într-o altă ţară.” (p. 209). Împărtăşim întru totul această opinie. Nicolae Ceauşescu şi familia au fost umiliţi la modul absolut, plătindu-li-se înapoi pentru greşelile lor, dar uitându-se total de aspectele pozitive ale guvernării lui. Simulacrul de proces bazat pe ştirile eronate ale Europei Libere care a exagerat, vorbind de douăzeci de mii de morţi la Timişoara şi executarea soţilor Ceauşescu în ziua de Crăciun sunt crunte fapte care nu ne fac cinste. Şi cum se împacă alegerea zilei de Crăciun cu procesiunile religioase ulterioare la care a participat Ion Iliescu, ateul şcolit la Moscova convertit peste noapte la credinţă? Nu se împacă de loc. 

Înţelegem însă din cartea Laviniei Betea că actorii necesari loviturii de stat au fost aleşi de Moscova cum nu se poate mai bine dintre nomenclaturişti ca Ion Iliescu, marginalizaţi în timpul lui Ceauşescu şi de aceea resentimentari.

Ca unul care a contribuit la exportul produselor româneşti pe multe meridiane ale lumii, Ştefan Andrei contemplă cu suferinţă cum ne-am exportat după 1990 la preţ de fier vechi atâtea capacităţi industriale, cum specialişti de înaltă calificare pleacă în Occident şi SUA, cum s-a golit ţara de forţă de muncă, de vreme ce trei milioane de adulţi au părăsit-o. S-au cocoţat la conducere „un pâlc de intelectuali de competenţă şi valoare discutabile” (p. 419) şi, ce e mai grav, sunt repromovaţi cei cu stagii şi studii în Uniunea Sovietică ori urmaşii şi prietenii acestora. În acelaşi timp firmele private s-au constituit în cea mai mare parte printr-un furt din bugetul ţării şi din banii pentru care a asudat întreaga populaţie.

Am citit această carte cu cel mai mare interes, ca pe un roman în care realitatea se substituie ficţiunii, deşi de multe ori te freci la ochi şi te întrebi dacă întâmplările reale nu aparţin celei mai absurde ficţiuni. „Un roman” al unei întregi epoci care încă ne doare şi pentru a cărei înţelegere încă mai avem nevoie de timp şi detaşare. Aparatul ştiinţific al cărţii este de cel mai mare folos pentru cunoaşterea numeroselor detalii ce compun fresca extrem de bogată, de ramificată a informaţiilor. 

 

 

One Response to “Cu Ştefan Andrei despre comunismul românesc”

  1. Conu Iancu says:

    Citeste lucrari ale analistilor Romani , nu povesti trucate de jidanka Beata …

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors