Curentul International

 

“Descătuşări – Fărâme de azimă”, (Versuri vechi şi noi), de Georgeta Minodora Resteman, Ed. Armonii Culturale, 2011

 

 

 

M-au cucerit de la prima lectură poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevărate evadări din adâncul trăirilor sale cărora le-a găsit un foarte potrivit titlu, “Descătuşări – Fărâme de azimă”, volum apărut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În această lume, în care schimbarea este uluitoare şi totul evoluează într-un ritm ameţitor, o lume cu multe valori răsturnate, poeziile sale ne invită la o altă reaşezare a realităţii, după care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului şi a banalităţii chemându-ne într-un univers al înţelegerii, ne invită la linişte interioară, la empatie şi respect, ne fac părtaşi la existenţa autoarei care-şi deschide inima în revărsările sincere ale descătuşărilor sale. În acelaşi timp, ele ne reamintesc faptul că există lucruri pe care le ştim, dar nu mai ştim că le ştim şi că unele trăiri le-am simţit într-un mod nedefinit şi acum, iată-le aduse la suprafaţă cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificaţii sau evidenţierea altor cadre de referinţă. Ne simţim deodată proiectaţi într-un spaţiu imaginar, la o altă ordine, într-o lume poetică paralelă cu cea reala, de la care porneşte şi totuşi, atât de fascinantă şi în acelaşi timp, ruptă din adâncul nostru.

Şi dacă omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat şi ea, dar lirica Georgetei Resteman şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire, de visare şi de gingăşie, născută din eterna enigmă a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipează taina înfiorată a clipelor prin care trăieşte dincolo de cotidianul modern şi haotic. Poeta reconectează poezia la stilul clasic dar o dăruieşte şi cu suflul zilelor noastre, împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul capabil să capteze intregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinţă vie,/ Plin de speranţă şi de bunătate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toată şi seninătate./ În nebunia unei vieţi furate/ De-o lume-n nesfârşită hărţuire/ Încerc să-mi iau tain de libertate,/ Mă-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu),iar dacă aruncăm o rapidă privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viaţă, un adevărat mănunchi de frumuseţi şi doruri, întoarcerea spre trăirile interioare, protest împotriva nedreptăţilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne stă in fire,/ Suntem plămadă din destin durut”(Sufletul nostru nu-i de răstignit), dorinţa de împlinire prin iubire, dragostea de neam şi ţară, “Am aşteptat de-a înflorit mălinul”, dorul de părinţi şi de casa părintească cuibarită în Ardealul încărcat de frumuseţi, de istorie şi de oameni de omenie.

Tematica largă include şi “Zbateri”, “Tristeţi”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne oferă şi pasteluri: “Privesc năruirea-n decor de blesteme”,(Furtuna), dar şi gânduri închinate Proniei Cereşti, “Îmi ninge”, sau marilor sărbători religioase. Pe fiecare filă ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecăruia din noi.

Un loc special îl ocupă setea de iubire: “E ca o dulce vrajă ce stăruie-n dorinţa,/ De-a fi mereu deschisă, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenară, a maturităţii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viaţa/ Şi-n taina nopţii, doru-mi înfăşoară.”(Gândind la tine), “Topi-voi zăpada ce te înconjoară”….(Promisiuni), “Iubite, de mă vrei aproape,/ Tu caută-mă printre flori”(Punţi de flori). Sunt poezii în care plinătatea viului vibrează tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasă loc şi unor resemnări, tristeţi, nostalgii. “Sunt umbră şi vis născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascult chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”(Sunt). Întreaga ei fiinţă aspiră spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevărată terapie: “Ascunde-mă în gândul tău, iubite, / Culege-mă din freamătul pădurii,/ Sărută-mi cerul frunţii obosite/ Şi poposeşte lin, în colţul gurii”(Ascunde-mă în gândul tău iubite). În poezia de iubire degajă atâta feminitate încât poate trezi dorinţa în fiecare bărbat să întâlnească o asemenea femeie în viaţa lui.

În timpul lecturii, versul devine muzică şi te laşi furat de vraja sonoră. Georgeta Resteman este nascută poetă, parcă toată ţesută din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revărsat asupra ei chiar din prima tinereţe. Stăpânind meşteşugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fără piedici şi ne dau impresia că le scrie cu cea mai mare uşurinţă, lăsând să se rostogolească metaforele menite să creeze o punte între ea şi cititor Versurile devin memorabile datorită simplităţii exprimării şi a muzicalităţii născute din buna stăpânire a versificaţiei: “Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire,/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate” (Caut în mine liniştea râvnită).

Pe măsură ce exerciţiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profundă, metaforele tot mai cuprinzătoare, numărul poeziilor tot mai mare. Parcă o văd pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii şi-i aud glasul gândului cumpănind cuvintele în cadenţa versurilor, pe îndelete, aşezat, ardeleneşte, înţelept, cuminte şi cu siguranţă, printr-o rostire directă dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie. Stilul e limpede şi curgător, cuvintele nu sunt încărcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvăluie parcă din propria lor plăcere, nesilite sau îmbrâncite să ajungă în faţă. Folosind un limbaj obişnuit dar care se sustrage banalităţii, ea reuşeste să creeze expresivităţi lirice care o definesc.

Cuvântul “acasă” din poezia “Toamna, acasă, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfinţenia locurilor şi a oamenilor, de unde poeta a văzut întâi lumina pe acest pământ şi mândria că aparţine lor şi Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor şi nu se mai pot despărţi – om şi loc devin o singură fiinţă: “Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului/ I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului/ Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ”.

Poezia Georgetei Resteman, abia răsărită şi cuprinsă în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea că va ocupa un loc ce va dăinui în timp în literatura noastră, prin incantaţia verbală, prin infinitele ipostaze ale stărilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trăirilor tainice, pe care ni le oferă cu încredere, prin sinceritatea şi prin candoarea pe care astăzi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, rămâi multă vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre trăire înaltă şi încărcată de frumuseţi cerute de adâncurile noastre sufleteşti.

 

Elena BUICĂ

Canada, martie 2012

 

 

 

(Pilule fără efecte secundare)

 

1. Simptomul cel mai evident al degenerării rasei umane este acela că în lume nu se mai tipăresc manuale de decenţă şi bun simţ, aşa că tiparului îi este tot mai ruşine de ceea ce-i silit să facă;

2. Plictiseala – o formă de boală fără vreo cauză precisă, dar care cauzează o droaie de neplăceri celor ce nu suferă de ea;

3. Şi totuşi, un om plictisit este infinit mai uman decât unul plictisitor!;

4. Omul cu adevărat înţelept ştie că trebuie să aleagă calea cea mai lungă care duce la cimitir;

5. Aleile din cimitire nu-s făcute ca muritorii să se plimbe pe ele cu plăcere;

6. Cimitirul – punctul de întâlnire dintre timpul de-acum şi timpul de-apoi;

7. Există încăpăţânări umane în faţa cărora până şi Dumnezeu se dă bătut;

8. A fi profund uman înseamnă a aproba tot ce este subuman şi a respinge tot ce este suprauman. Iisus, prin urmare, a fost crucificat de această dementă axiomă a umanismului;

9. Idealul democraţiei originale: Tot mai mulţi cetăţeni să fie cineva, fără ca pentru asta să facă ceva;

10 .Oamenii care vor totul, ajung să se dea în vânt după nimicuri;

11. Până şi lichelele îşi au un cod al breslei, potrivit căruia onoarea este un moft, invidia o necesitate, iar trădarea un act de eroism;

12. Chiar şi ticăloşia işi are rataţii ei;

13. Morala făţarnicului: Pentru ca în conţinut să poţi face pe placul inimii tale, trebuie să ai mare grijă ca în formă să faci pe placul celorlalţi;

14. Esenţa politicii româneşti: Întotdeauna să le faci celorlalţi ceea ce ţie-ţi displace;

15. Axioma care stă la baza concursurilor româneşti de promovare: Scrisul zboară, vorba bine pusă rămâne şi alesu-i o minune;

16. Şcoala este acea instituţie educativă din care educaţia şi-a luat zborul, iar studiul a fost trimis la plimbare;

17. Tot mai mulţi elevi sunt într-atât de ocupaţi cu pregătirea temeinică pentru viaţă, încât e de mirare că mai au timp să treacă pe la şcoală;

18. Cândva familia a fost celula de bază a societăţilor în formare. Dar azi, când societăţile s-au plictisit de monotonia închegării, familiile ţin morţiş să se înfrupte din divertismentele datorate nestatorniciei, pentru că numai pe această cale vor putea bea până la fund paharul descompunerii;

19. Fiecare om are în trecutul său anumite fapte pe care vrea să le dea uitării şi pe care binevoitorii ţin să i le reamintească;

20. Tot timpul viaţa este la un pas de moarte, cu toate că prin modul lor de-a fi, distanţa dintre ele este stabilită de taina infinitului;

21. Până la conştiinţa morţii, omul are nevoie de cunoştinţe temeinice despre viaţă;

22. Unii oameni merită aprecieri nu pentru cauza pe care o slujesc, ci pentru exemplaritatea cu care i se devotează;

23. Dezgustul faţă de viaţă este aidoma unui deşert, a cărui monotonie este întreruptă doar de monotonia gândurilor îndreptate spre moarte;

24. Doar oamenii care trăiesc demn au şansa de-a deveni martiri ai nedemnităţii;

25. Cu adevărat curajos devine doar acela care ajunge să-şi cunoască propriile laşităţi.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

12 martie 2012

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Privită ca o moştenire lăsată de nume celebre, pictura florală continuă să fie una dintre cele mai agreate teme, sursă principală de inspiraţie şi pentru pictoriţa Yasmina Moscovici. Patruzeci şi una de pînze în ulei cu teme florale, reunite sub titlul „Cîte visuri şi cîte primăveri”, au adus Primăvara pe simezele Muzeului Municipal din Curtea de Argeş. Yasmina Moscovici, născută în Barquisemeto, Venezuela, căsătorită cu profesorul român, filologul Paul Moscovici, a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Centrale din Caracas, a studiat Istoria Artelor la Londra (1979) şi Paris (1980) şi a expus pentru prima oară prin anii ’70, în capitala Venezuelei. A participat la numeroase expoziţii şi ateliere de pictură în Caracas, iar lucrările sale se găsesc în colecţii de stat şi private din S.U.A., Israel, Elveţia, Columbia, România. „Vernisajul este foarte important pentru mine, căci prin creaţiile mele, vreau ca oamenii din Curtea de Argeş să mă cunoască mai bine. Tablourile au fost realizate după ce m-am stabilit aici. Este a doua expoziţie după cea prezentată la Centrul de Cultură şi Arte George Topîrceanu, în 2011. Aici mă simt ca acasă şi pot spune că am pictat cu inima!”, a declarat Yasmina Moscovici.

Pe lîngă teme religioase, picturile cu flori de mari dimensiuni – tema sa favorită şi selectă – invită la frumuseţea şi reînvierea primăverii. Picturi consonante cu atmosfera Vivaldi – explozie de tonuri armonioase din giganticul caleidoscop al naturii, Yasmina Moscobici este înzestrată cu plasticitatea interioară a artistului care crede în vocea paradisului, cum credea odinioară Chavannes. În paleta florală a artistei, luminozitatea incandescentă este o dominantă, în armonie cu celelalte componente ale tehnicii şi inspiraţiei, ca surse ale unei originalităţi evidente. Atrasă într-o mare măsură de aspectul estetic al universului floral, Yasmina Moscovici îi zugrăveşte pe pînze esenţa în diverse culori, lumini şi umbre, în dorinţa de a-i conferi aspectul natural.

Şi Van Gogh şi-a făcut intrarea în lumea artei impresioniste prin subiecte legate de natură, printre care şi tablourile cu flori, celebră fiind colecţia „Floarea soarelui”, care tratează fiecare detaliu ca subiect în sine, evidenţiind strălucirea „galbenului”. Monet şi-a găsit o reală inspiraţie în frumuseţea florilor. Nuferii, irişii, înfloriţi în gradina lui Claude Monet din Giverny au fost reprezentaţi pe pînze cum nimeni altcineva nu a mai reuşit, pictura sa florală fiind astăzi una dintre cele mai apreciate. Renoir a ales şi el florile ca principal subiect al tablourilor, trandafirii, crizantemele, alte flori de primăvara, fiind subiectul lucrărilor sale celebre, întîlnite astăzi în muzeele pariziene.

Avînd în vedere semnificaţia universală a florilor şi locul pe care îl ocupă în viaţa noastră, este de înţeles şi de apreciat faptul că ele sînt subiect principal în pictura Yasminei Moscovici. Diviziunea tonurilor, amestecul optic al culorilor pure, în care umbra este lumină, iar lumina devine vibraţie colorată, cromatica seducătoare, tehnica detaliului şi umbrele, aduc florile din picturile Yasminei Moscovici aproape de cele reale, exprimînd prin intermediul lor puritatea şi pasiunea. Nimic întîmplător în pînze, ci fructele talentului, ale unor îndelungi meditaţii sau exerciţii realizate într-un limbaj expresiv şi sensibil, care creează posibilitatea unor incursiuni profunde în conturul său artistic. Florile Yasminei Moscovici cuprind o bogăţie de sensuri estetice şi simbolice, emană o lumină blîndă, încîntă cu gama de culori variate şi cu eleganţa subtilă a creaţiei. Vernisajul a avut loc în Sala Multifuncţională a Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, aflat sub bagheta arhitectului Florin Scărlătescu. Ca de fiecare dată, în rîndul publicului cult şi educat, au fost zăriţi maeştri ai artelor plastice contemporane, sculptorul Traina Duţă, Tudor Meiloiu, Ion Aurel Gîrjoabă, Ştefan Dumitrache – un bonom consilier de la Primărie, foarte apropiat artei şi culturii, nelipsit de la astfel de evenimente, care a dăruit flori doamnelor şi domnişoarelor. Mai semnalez prezenţa prof. dr. Nicolae Dinescu, preşedintele Academiei Olimpice Române, Filiala Vâlcea, istoricul şi jurnalistul Ion Măldărescu, preşedinte al Societăţii Culturale Art Emis, academician Gheorghe Păun, profesor la universitatea din Sevilla, directorul Centrului de Cultură şi Arte George Topîrceanu – Cristian Mitrofan, scriitorii Viviana Ilea, Aurelia Corbeanu şi Ion Cotulbea, pictoriţa Violeta Scrociob şi, fireşte, în calitate de prezentator al artei sale, MDP, cronicarul.

Autor: Adalbert GYURIS

 

 

”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu”

 

- s-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa.

- între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie ”Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie

- între 1999-2003, profesor de religie la liceul ”Traian Lalescu” din Reşiţa

- între perioada 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului

- din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului

- vorbeste franceza bine

Cărţi publicate:

-  Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 100; tipar 700 buc.; 2006

- Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 166; tipar 700 buc.; 2008

În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“ care a avut locîn judeţul Bistriţa-Năsăud;

-  Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, pagini 152, tipar 1000 buc.2009

 

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală.

Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză dicutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălat şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio.

Ionică este un tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahala a făcut din mănăstirea ”Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire dupa o slujbăţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

 

Adalbert GYURIS : – De ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

 

Preot Ion PETRICA: -Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales ,sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.

Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

 

- Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

 

- La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

 

- Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

 

- Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci, când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

 

- Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

 

- Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socioculturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

 

- Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

 

- Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

 

- Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

 

- Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:

— celestetic - acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea — după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;

— cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;

— cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;

— cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană:„Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească:„Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

 

- Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

 

- Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“ Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

 

- Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

 

- Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

 

- Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

 

- Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

 

- Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

 

- Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

 

- Dragă părinte Ionică mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

A consemnat cu mare bucurie,

Adalbert GYURIS

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Ridicolul „graţios şi elaborat” îi face pe proaspăt-unşii ministeriabili să emită teorii calchiate, iar pe noi să mestecăm în continuare gustul de cucută al dezamăgirii, pentru că în postul Paştelui, legumele se umflă pînă la raft ca Făt Frumos din poveste. Dacă analizăm din punct de vedere gramatical şi stilistic propoziţiile trimise de aceştia în eter, constatăm că de atîta gîndit în limba cîtorva mastere în afară au uitat limba română. Aprovizionaţi cu etică deshidratată, rapizi şi ieftini, şcoliţi în profunda filozofie la Harvard University, Purdue University, Kellog University, modelele ministeriabile, cu strategii de lucru potrivit principilor artei culinare, eşuează de cele mai multe într-o fabulă fantezistă: găina este un „organism viu”, nu face ouă aleatoriu, ci în mod persistent, susţinut. Ninge, plouă – face ouă! „Nu-i ca o fabrică, să o închizi”, a conchis noul şef al metafizicului. Sînt ferm convinsă, „organismul viu” avea viziuni despre agricultura românească încă de pe cînd era la Harvard. Sigur, are dreptate, deosebirea între găină şi fabrică este că pe o găină n-ai cum să pui lacătul, însă o fabrică o închizi şi disponibilizezi personalul. Dacă o găină nu se înscrie în parametrii de rentabilitate o tai, la fel şi fabrica se poate tăia şi vinde la fier vechi, bucată cu bucată. Iată şi asemănarea. Pînă cînd noii miniştri nu vor stăpîni bine obiectul muncii, leul, ca organism viu, poate deveni un pui de bogdaproste.

 

O modestă cugetare, un mic moft cultural, un mic „elitism”, o mică aroganţă şi gata!, „iarna nu-i ca vara luminiţa de la capătul tunelului”. Argumentaţie, nu şagă, de la un mandat la altul, în sens axiologic, măturătorii parfumaţi fac ouă de struţo-cămilă. Societatea vestică ne-a exportat ideea unui stat „welfare”, unde pînă şi animalele au mai multe drepturi decît oamenii, puterea ne abuzează în loc să ne protejeze, ticăloşia este o strategie de succes, iar cei atinşi de virusul corupţiei vor funcţiona în continuare din umbră pe post de spătar pentru fotoliile neofiţilor, ca ataşament în variantă mistică. Oare, moralitatea, „mai rară decît un corb alb”, va da de furcă şi lui Putin, pe al cărui muşchi facial relaxat curgea o lacrimă de vînt, la fel ca la o extracţie dentară fără anestezie? Rusia mai crede în lacrimi de stat? Şi totuşi, de ce nu se găseşte şi la noi un preşedinte care să apere poporul? Al nostru s-a împotrivit din toate puterile promovării intelectualilor, în schimb a trimis la Curtea Europei analfabeţi de rîsul lumii. S.U.A. vor o Rusie slabă, Putin le stă americanilor ca un os în gît. Într-adevăr, el a scos Rusia din haos şi a dezvoltat-o, de aceea mass-media încearcă să-l discrediteze. Rusia va continua să se dezvolte în acelaşi ritm şi va deveni superioară U.E.

 

Aşadar, cum să vorbesc eu unui popor răpus de nevoi despre topuri muzicale, despre teorii literare sau despre cît de desăvîrşit şi-a scris un autor romanul, cînd viaţa fierbe şi la noi şi pe meridiane? Marile puteri s-au angajat într-o cursă a înarmării cu roboţi ucigaşi şi „maşinării inteligente”, care o iau razna pe cîmpurile de luptă contemporane, iar mai-marii de acasă se poartă cu patria mea ca şi cu un obiect cumpărat de la shop. La Bruxelles se susţine idea că ţara are nevoie de tîmplari, de electricieni, adică de reparaţii capitale şi de lumină. Şcolile de meserii au fost desfiinţate cu mare avînt revoluţionar, ca după 22 de ani să se constate că avem nevoie de ele. Cînd se sparge o ţeavă, cînd se strică motorul maşinii, sertarul biroului, televizorul sau maşina de spălat, cînd se arde o dulie de la tabloul electric, cui dăm un telefon? Ne adresăm academicienilor, medicilor, absolvenţilor de filosofie, chimie, muzică, sau tînărului care tocmai a terminat „relaţiile publice”? De fapt, nu ducem lipsă de tîmplari şi electricieni, însă au fost disponibilizaţi. Ideea, cum că ţara are prea mulţi filosofi neproductivi şi mai puţini meşteri, e o bătaie de joc. Ca şi cum o măturătoare parfumată cu Bourjois ar vorbi despre Kant. Cu atît mai mult cu cît afirmaţia vine de la o persoană care ar trebui să ţină prelegeri despre cît de toxică este injectarea cu botox sau cu vaccin antigripal, oprit din cauza unor suspiciuni privind calitatea, a unor reclamaţii şi cazuri grave de îmbolnăviri; sau care ar trebui să pledeze împotriva taxei radio-TV, nedreaptă şi ilegală, prin care se abuzează de milioane de contribuabili, în condiţiile în care criza şi birurile i-au pus la pămînt. TVR primeşte de trei ori bani de la români. O dată, prin plata – obligatorie – a abonamentului, care se reţine pe factura de energie; a doua oară, indirect, prin banii alocaţi de la buget, care vin tot de la cetăţean; a treia oară de la cei care achită abonament unui alt operator de cablu, cotă din abonament ajungînd şi la TVR.

 

Aceştia sînt democraţii noştri! Capitalismul, atrăgător ca un cîntec de sirenă, i-a scutit de nevoia de a fi solidari naţiunii în care s-au născut. Servind în doze mari porţii de demagogie doctrinară, imoralitate şi corupţie, ei fac ce vor cu cetăţeanul şi cu ţara. Acest joc murdar şi descumpănitor are nevoie de o infuzie de conştiinţă, altfel situaţia se îndreaptă spre acelaşi destin cu cel al damnaţilor mitologici. Din pricina lor prin lentile afumate ne priveşte Europa, iar puterile lumii îşi ascult colţii pe noi, deşi în capul lor ştiu bine că România nu e o ţară de analfabeţi precum cei care o reprezintă la Curte, o ţară de manelişti şi cerşetori, de hoţi şi grobieni, aşa cum doreşte străinătatea, care ne-a aruncat în gropile de gunoi capitaliste, încît avem saci grei legaţi de brîu şi de umeri, afectîndu-ne pe vecie coloana. Port respect nemărginit ţăranilor români, care şi-au trăit viaţa în nevinovăţie pe cîmpurile patriei, în înţelepciunea pe care-au hrănit-o cu sudoare şi smerenie, ca astăzi să le lipsească pîinea pe care au arat-o, au semănat-o, au cules-o. Cît despre oamenii simpli, muncitori şi curaţi, în mijlocul lor se simţea cel mai bine şi un Tolstoi, şi un Glenn Gould. Mai puţin „organismele vii” din Guvern.