Moartea vine printre nămeţi

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Moartea vine printre nămeţi

 Autor: Magdalena ALBU

„Ce înseamnă adevărul? Omul – iată singurul adevăr!” (Maxim Gorki)

 

Aţi citit piesa de teatru „Azilul de noapte” a scriitorului rus Maxim Gorki? Daca da, e bine, dacă nu, parcurgeţi-i, vă rog, rândurile! Este deosebit de necesară spiritului omenesc în aceste vremuri cumplite, când moartea şi sărăcia domină fiecare metru pătrat de caldarâm al unei Românii înghiţite de nămeţi şi de ger cumplit. „Toţi oamenii mor? De ce? Ei şi, n-au decât să moară cu toţii!”, rosteşte, la finalul uneia dintre scrierile gorkiene, personajul principal al acesteia – Bulîciov. Trebuie spus faptul că Aleksei Maksimovici Peşkov, care şi-a publicat toate textele sale sub pseudonimul atât de cunoscut lumii de Maxim Gorki, a aşezat la temelia dramaturgiei universale a tuturor timpurilor, alături de nu mai puţin celebra „Vassa Jeleznova”, „Micii burghezi”, „Duşmanii” ori „Egor Bulîciov şi alţii”, una dintre capodoperele extrem de mult jucate pe scenele lumii – „Azilul de noapte” – tocmai pentru problematica profundă pe care aceasta o scoate la iveală prin intermediul replicilor date de personaje sale aflate la graniţa dintre vieţuire şi supravieţuire, dintre viaţă şi ceea ce poate oferi ea ca perspectivă fiinţei umane sărace sau sărăcite din varii motive existenţiale – moartea sub toate formele ei fireşti ori ba.

 

Aidoma tabloului gorkian din azilul de noapte al lui Costîliov, unul total anti-romantic, ce alungă din centrul său exact Omul – acel individ dovedit neputincios în lupta lui cu tarele unei societăţi dominate de haos şi de deziluzii dureroase cu privire la orice, chiar şi la un simplu tratament de dezalcoolizare -, imaginea unei bune părţi a ţării româneşti scufundate în zăpadă, sărăcie şi deznădejde ni se aşează în aceste zile în faţa ochilor precum un luciu imens de apă care acoperă Viaţa. De colo până colo, infernul alb îşi întinde cu repeziciune trupul îngheţat, chemând după el, ca o cucuvea cu privirea fixă şi cu ţipătul ascuţit, cobind nemilos a rău, moartea. „O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om! Nu trebuie să-l compătimeşti … să-l înjoseşti cu mila ta … trebuie să-l respecţi!”, spune cu profunzime şi inteligenţă Satin, actorul sinucigaş din „Azil”. Un principiu pe care, din nefricire, nu l-a respectat nimeni nici ieri şi nu îl respectă absolut nimeni nici azi.

 

Anul 2012, dincolo de izurile sale mai mult sau mai puţin apocaliptico-electorale, a fost declarat de către Patriarhia română drept „Anul Sfântului maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. Mă tem că este doar o simplă formulare de tip PR-istic şi-atât. Pentru că, de când gerul şi viscolul au lovit România, oameni mor pe capete în această ţară şi nu doare pe nimeni acest fapt dramatic. Doar sunt nişte simple cifre statistice prinse într-un recensământ oarecare, nu-i aşa ?!… Izolaţi printre nămeţi, cu ambulanţe care nu mai cum să ajungă din cauze meteorologice evidente, unii dintre ei nu mai au parte nici măcar de o lumânare în ceasul ultim. Alţii mor din picioare seceraţi de ger şi astupaţi de viforul zăpezii sau, pur şi simplu, îngheţaţi de frig în propriile case insuficient spre deloc încălzite.

 

Am încercat în aceste ultime zile negre din decorul cvasialb un sentiment al deznădejdii pure şi al micimii fiinţei umane în faţa stihiilor naturii, dar şi în faţa naturii umane analizată în întregul ei. Priveam cum Omului în sine puţin îi pasă în ziua de azi de Celălalt semen al său. Şi nu am scris Celălalt cu majusculă din greşeală, ci din respect. Antropologic vorbind, aşa este corect. Numai că omeneşte vorbind, nu mai ştiu exact ce mai este corect, din păcate, fiindcă Omul a uitat, mai nou, de Om, de el însuşi şi de Celălalt ca oglindă a sa – cultivându-şi sau cultivându-i-se, mai bine zis, acum, din nefericire, extrem de puternic acest sentiment distructiv al uitării, aşa cum nu a experimentat-o, cred, niciodată în lunga sa istorie legată de planeta Pământ -, însingurându-se pe zi ce trece în propria-i vizuină a morţii sinistre.            

 

Minciuna este religia robilor şi a stăpînilor … Adevărul a credinţa omului liber!”, ne transmite ca mesaj Maxim Gorki prin acelaşi complex personaj al său, Satin. Stau şi eu şi mă întreb, în condiţiile foarte grele de trai ale zilei de azi, când oamenii mor de frig în ger şi în nămeţi ori sunt găzduiţi, care dintre ei apucă acest lucru, evident, într-un azil de noapte românesc de aceasta dată, dacă oamenii au reflectat vreodată asupra propriei lor vieţi şi condiţii individuale din perspectiva discursului fiecărui personaj al cunoscutei piese de teatru gorkian?!… Poate că da, poate că nu. Cert este că, având filozofia pe buze în momentul morţii sau nu, principiul că Omul e „singurul adevăr” a dispărut, se vede, de mult. Căci, tot aşa precum îi este tratată viaţa pacientului-marfă în spitalul-algocalmin, tot la fel de „nepreţuită” devine, iată, aceeaşi viaţă pentru semenii săi în condiţii naturale extreme. În era fibrei optice şi a nevroticelor strategii de comunicare date la-ntors, pare-se că lumânarea în clipa sfârşitului a devenit ceva mult prea demodat şi totalmente incomod sub semnul luciferic dominator de azi – crucifixul răsturnat, bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi să-i bată şi să-i lumineze, în acelaşi timp!…

 

Magdalena ALBU

5 februarie 2012

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors