Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos„prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors