Arta de a nu face martiri

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2012

Arta de a nu face martiri    

 

 Autor: Nina Negru (Chisinau, Basarabia)   

 

„De doua mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, scria Eminescu în ziua de Paşte a anului 1878. „Omul armei şi acela al vicleşugului” proliferat înspăimântător faţă de cel drept şi bun, îl face pe poet să răspundă astfel la întrebarea, dacă mai suntem creştini: „Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi”.
             Manifestarea cea mai înaltă a iubirii la creştini a fost chiar de la început curajul de a-l urma pe Mântuitorul până la cruce, adică de a primi martiriul sângelui. Când este vorba despre vechimea şi vitalitatea creştinismului, aducem drept argument, printre mărturiile arheologice (lăcaşuri de cult, morminte de rit creştin) oasele martirilor, adică ale martorilor lui Dumnezeu care şi-au probat credinţa prin suferinăţ şi moarte. Ei încep lungul cortegiu al sfinţilor, cinstiţi de calendarele civilizaţiei creştine, create şi îmbogăţite de-a lungul veacurilor prin eforturi martirice, care n-au fost întotdeauna neapărat sângeroase. Unii filosofi au fost tentaţi chiar să identifice religia creştina cu suferinţa chiar cu masochismul, ceea ce nu este adevărat. Suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii. Cei mai mulţi au rămas necunoscuţi. Cine sunt cei 40 de mucenici martirizati în Sevasta Armeniei? Nişte soldaţi. Cine cei 20.000 de mucenici din Nicomidia? Cine cuvioşii părinti ucişi în Sinai şi Rait? şi totuşi Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul, Septimiu Sever şi alţi prigonitori ai credinţei au avut imprudenţa de a lăsa urme. Actele martirice sunt documente istorice. Calendarul bisericesc este alcătuit în mare parte pe baza Martirologiului siriac din sec.IV, a Martirologiului hiernimian din secolul Al VII-lea şi a Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane, scris în secolul Al VIII-lea. După aceste documente reconstruim „vămile” tradiţionale ale martiriului sângeros. Iată-l pe primul martir, arhidiaconul Ştefan, omorât cu pietre de iudei, pentru că a avut curajul să le reproşeze că stau pururea împotriva Duhului Sfânt, prigonindu-i pe proroci. Numele celui de-al doilea apostol martirizat, Andrei, înseamna „curajos, energic”. După ce a vestit Evanghelia în ţinuturile Pontice, Andrei a fost răstignit în anul 61, la Patra, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X. Fotini, femeia samariteancă de însuşi Iisus Hristos convertită la fântână, a avut curajul să-l înfrunte chiar pe Nero, spunându-i că este om nebun, după care a fost aruncată în fântână şi i-a fost jupuită pielea de pe ea, de vie.
            Alti sfinţi, care au dat mărturie eroică, au suferit, după timpuri, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, tragerea pe roată, rostogolirea pe roată de la un loc înalt, băutura otravită, arderea pe rug, tăierea capului, tăierea limbii, arderea trupului cu făclii, înecarea în râuri şi mări etc. Mai ales martiriul în arenă, prin sfâşierea de către fiare a rămas ca preţioasă piesă de arhivă, şi în legende, transmise pe cale orală de către martorii oculari. Actele martirilor sau protocoalele şedinţelor de judecată, scrise de grefieri şi păstrate în arhivele statului, arată că judecatorii încercau uneori să uşureze situaţia creştinilor, şi când nu reuşeau, îi osândeau cu părere de rău. Pe atunci exista o filosofie a martiriului, nişte convingeri, care susţineau valoarea martiriului. Sfantul Ignatie Teoforul, unul dintre primii episcopi martirizaţi prin aruncarea la fiare, în amfiteatru, (în anul 107) a avut puterea sufletească să scrie şapte scrisori Bisericilor, care au trimis reprezentanţi să-l salute pe drumul lung al martiriului, din Siria pânaă la Roma. Teama lui era ca nu cumva creştinii din capitala imperiului să intervina pe lângă împaratul Traian pentru a-l salva, adică spre a-l „lipsi de vrednicia martiriului”. Să mai reţinem că Traian hotărăşte martirizarea lui la Roma şi nu în Antiohia, unde era episcop, pentru a nu-l încununa cu glorie în fata concetăţenilor. Tot Traian sistează dialogul dintre judecători şi episcop despre credinţa păgânilor, întrucât vedea în Ignaţie o uriaşă personalitate spirituală, capabilă să convertească pe cei mai mari duşmani ai creştinilor. Nu enumeram intamplator aceste procedee de anihilare a creştinilor din primele secole. Vom vedea cum, pe parcursul celor două milenii de creştinism, omul a perfecţionat arta de a nu face martiri. În vechime, unii prigonitori ai credinţei în Iisus încă mai discutau cu creştinul, consemnându-i răspunsul, permiţându-i să-şi marturisească demn crezul. Iată-l pe unul din Sfinţii Părinţi, ucişi în muntele Sinai explicându-le celor care-l convingeau să apostazieze sub ameninţarea cu moartea: „A te supune celor ce te violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. Căci la asceţi nu este îngăduită cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei este mare. Căci, dacă frica învaţa să stăpânească odată, devenind obicei ne porunceşte să dispreţuim şi să trădăm însăşi dreapta credinţă […]. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va primi sângele bărbaţiei mele”.

            Despre ce fel de arena vorbea Sfântul Părinte? Despre viaţa monahală ca substituţie a martiriului. Martiriul nesângeros al monahilor, numit şi martiriul conştiinţei, face din ei atleţi ai luptelor credinţei. Acest nou tip de martiriu, care înlocuia martiriul fizic, dobândea harisma iubirii cu condiţia ajungerii la cele patru virtuţi, numite în secolul al IV-lea, de către Sfântul Evagrie Ponticul în următoarea ordine: luarea aminte, bărbăţia, înfranarea, dreptatea. Reţetele de viaţă din paterice sunt bune de pus astăzi în abecedare şi în manuale de istorie, pentru că – aşa cum constata şi Eminescu într-o zi de Paşti – demult oamenii nu mai sunt creştini autentici, în masură să înteleagă noţiunea de demnitate umană. Vieţile sfinţilor, mărturisind despre starea normală a fiinâei umane, ne-ar oferi etaloane pentru restaurarea omului contemporan. Comunismul ca duşman al lui Dumnezeu îşi are rădăcinile în Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroriştilor masoni din Franţa anului 1789: „Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul împărat”. „Revoluţia franceza a anticipat războiul total modern”, scrie E. Hobsbown în cartea sa „O istorie a secolului al XX-lea”. Secolul al XX-lea, numit de acelaşi autor „secolul lipsei de omenie” a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacităţii creştinilor de a-şi proba credinţa prin martiriu. Predicând Evanghelia urii şi fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lăsa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu barbăţie, ajutaţi de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul în timpuri vechi testamentare, şi nici nu vom bănui că prietenii şi fraţii noştri sunt tăiati acum cu „Drujba”, în padurile Siberiei. Legea diavolească a informaţiei sovietice a fost şi este: despre nimicuri să batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o „realizare” sovietică-nimic. Francois Furet afirma că psihoza antifascistă este victoria regimurilor comuniste în materie de propagandă, care a avut drept scop ascunderea crimelor proprii. În timp ce foştii nazişti erau condamnaţi la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg, milioane de creştini din Ţara Sovietelor mergeau conştient la moarte, în lagarele Holocaustului Roşu. Nu se cunosc nume de atei care să fi acceptat martiriul pentru credinţa lor, deşi făceau mărturisiri publice de ateism. În schimb, cartea lui A. Soljenitîn, „Arhipelagul Gulag”, este un imn în cinstea martirilor creştini anonimi ai secolului al XX-lea. Oricât au făcut posibilă crima perfectă, aceste regimuri au lăsat totuşi un tip de document care vorbeşte de la sine, formularele tipărite prin care omul îşi lua, prin semnatură, angajamente privind non-divulgarea realităţilor din lagăr, puşcărie, armată, uzină etc.

Cazul Soljeniţîn este o lecţie dată Satanei. Închis în lagăr, fără a avea dreptul să scrie, bolnav de cancer şi lăsat pe masa de operaţie cu o tumoare înlaturată doar parţial, din cauza transferării subite a chirurgului – deţinut în alt lagăr -, Soljeniţîn reuseşte, în cronica sa, „Arhipelagul Gulag” să ne lase un Martirologiu din care vom afla, dacă nu toţi martirii din timpul comunismului, cel puţin metodele diabolice de anihilare a fiinţei umane. Spre deosebire de foarte mulţi conaţionali de-ai săi, Soljeniţîn consemnează suferintele cehilor, românilor, balticilor şi chiar ale cecenilor, chiar dacă Patriarhia Rusă, care a canonizat recent 1000 de martiri din timpul persecuţiilor comuniste, s-a straduit să-i aleagă numai dintre ruşii din fosta U.R.S.S. Nimeni nu neagă că asupra Rusiei creştine s-a abătut, la începutul secolului trecut, o mare nenorocire. Lasând la o parte resentimentele fireşti faţă de ocupant, să ne străduim să înţelegem ce s-a întamplat în Rusia, iar peste câteva decenii, şi în Basarabia răpită de sovietici, României. Să revenim la Biserica rusă, care, după ce se discreditase prin întovărăşirea cu ţarismul, a trebuit să se purifice în secolul al XX-lea prin jertfa milioanelor de martiri. Cum se ştie, la începutul Liturghiei credincioşilor, puterile cereşti vin şi înconjoară Sfânta Masă. Ele sunt chemate de preot cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu rugăciuni ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la omul cel slab şi nevrednic. Mormintele vechi de rit creştin îi descoperă pe mulţi dintre cei înhumaţi având poziţia bratelor în aceasta atitudine. Şi Moise, luptînd oarecând împotriva lui Amalec, atunci când ridica mâinile, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalec învingea. După declanşarea terorii bolsevice în Rusia anului 1917 s-au întâmplat lucruri uimitoare în acel moment al Heruvicului, când poporul înalţa cântarea. „Toată grija cea lumească acum să o lepadam!”, iar preotul ridica mâinile spre cele sfinte. Înţelegând bolşevismul ca pe o conspiraţie satanică, iar regimul instalat de Lenin, cu sprijinul financiar al lui Parvus (pe numele adevarat Israel Helphand), ca pe regatul lui Antihrist, ruşii – chiar şi intelectualii care suferiseră de anticlericalism – au intrat masiv în biserici să se roage. Le cereau şi preoţilor să ţină mai mult timp mâinile ridicate deasupra capului implorând pe Dumnezeu. De la un timp, preoţii obosind, lăsau mâinile în jos. Atunci mirenii disperaţi intrau în altar şi propteau cu mâinile lor mâinile preoţilor, pentru a implora în continuare mila Domnului. Patriarhul rus Tihon Belavin, care şi-a dat seama că banda lui Lenin vrea, prin metode teroriste, să distrugă Biserica creştină, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, după ce i-a anatemizat pe bolşevici, a murit îngropat de ei în pământ, de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru că n-a pomenit la Liturghie, puterea sovietică.
            În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mânăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1.800.000 ha de pământ şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici, concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918, nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. Dupa sechestrarea moaştelor, în acea mânăstire, pe Sfântul Pristol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte, Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru păcatele poporului rus este dator să platească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci, filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni. Patriarhul Tihon a fost închis timp de 13 luni, apoi izolat şi urmărit îndeaproape de un agent al sovietelor. Este bine să reţinem şi de data aceasta „vămile” martiriului pentru a le compara cu cele tradiţionale. Împuşcarea a fost, în acea perioadă, martiriul cel mai onorabil. Lenin considera că intelectualii sunt „un material tocmai bun de împuşcat”. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, precum şi zeci de mii de preoţi şi călugări au fost nimiciţi prin împuşcare. Mulţi clerici din Rusia au murit în ger, după ce se turna pe ei apă până se transformau în stane de gheaţă, ori înecaţi în râauri îngheţate. În rănile adânci provocate de baionete, rămase în trupuri bolşevicii înfigeau cruci. Li se tăiau nasul şi urechile, pentru a fi apoi aruncaţi la gropile de gunoi. În 1941, în timpul retragerii ruşilor, au fost găsiti preoţii basarabeni ucişi la Chişinău, cu ochii scoşi şi cu organele sexuale tăiate şi băgate în gură.

Comuniştii au mai practicat şi ruperea în bucăţi a preoţilor, după care erau daţi la câini. La Voronej, episcopul şi 160 de preoţi au fost spânzurati în 1919 pe uşile împărăteşti ale bisericilor în care slujiseră în ziua de Paşti.
             Umilirea suferinţei a fost noutatea adusă de bolsevici în metodele de anihilare a omului. În unele puşcării, clericii au fost înecaţi în fecale. În mânăstirea intelectualilor, la Solovki, transformată în lagăr de exterminare, arhiereii erau obligaţi să doarmă în altar, unii chiar pe Sfânta Masa, şi să accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur că arhiereii au refuzat să utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu şi au preferat sş moarş constipaţi. Aţi găsit în actele martirice, din vechime, un fel atât de puţin glorios de a-ţi da viaţa pentru credinţă? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: în urma lui rămân, nu martiri veneraţi de toată lumea, ci fiinţe insignifiante. În timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le deşteaptă pentru a le exploata în folosul său. În Basarabia se pare ca tinetele n-au fost încă scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) îşi mărturisea, într-un roman, obsesia de a viola o fată în altar. Unele mânăstiri basarabene, închise în anii şaizeci, au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, în timp ce preoţii şi preotesele erau închişi în lagare alături de criminali ordinari. În aceste experimente diabolice îşi are rădăcina ideea Anei Pauker şi a lui Nikolski (pe numele adevarat Grünberg) de a-i reeduca pe români în penitenciarul de la Piteşti, prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc în bătăi sau de a-şi mânca fecalele din gamela în care-şi primeau porţa de „zara”. Să ne amintim de ameninţarea repetată de fiecare dată la Piteşti, celor care încercau să se sinucidă: „No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!”

Dar să trecem de la vladică la opincă, pentru că un patriarh vertical ca Tihon nu putea să nu întărească puterea de rezistenţă a creştinilor laici. În timpul proceselor clericilor, începute în anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriaşilor mai activi, Patriarhul Tihon, întrebat la Tribunalul revoluţionar din Moscova dacă socoteşte obligatorii legile bolşevice, a răspuns: „Numai întrucat ele nu contrazic regulile credinţei”. Astfel creştinii mireni erau îndemnaţi să nu respecte legile lui Antihrist, preferând să umple puşcăriile şi lagărele, condamnaţi conform articolului 58 ca „duşmani ai poporului” şi „contrarevoluţionari”. Soljenitîn arată de câtă fermitate în credinţă au dat dovada femeile din lagăre. Pentru credinţă , condamnarea varia între 3 şi 10 ani de lagăr. Rareori s-a întâmplat ca cineva să se lepede de credinţă, şi aceasta doar în cazul când unul dintre soţi trebuia să ramână in viata pentru a-şi creşte copiii. Femeile credincioase din lagăre erau numite „maici” sau „călugăriţe”. Martiriul lor a rămas necunoscut, pentru că erau duse nu numai la Solovki, ci şi la Polul Nord, să taie pădurile. Abia în 1954, odată cu liberalizarea regimului lagărelor, au fost mutate la munci mai usoare. Dar pentru ca refuzau sa poarte haine scrise cu cifrele fiarei. erau lăsate dezbrăcate în pustietatea taigalei, fără pază ăi fără mâncare. Peste un timp, găseau acolo un loc albit de oasele morţilor. Aceeaşi soarta a avut, conform cronicii lui Soljenitin, şi un convoi de credincioşi din Moldova sovietică, îmbracati de vară şi aruncaţi din vagoane direct în pustiul de zăpadă al Siberiei. Cale de 6 km au fost mânaţi din urmă cu câini care muşcau. Preotul Teodor Florea, care se afla în acest convoi, era învinuit că sub regim românesc povestise despre mârşăviile staliniste. Supus la cele 25 de metode de tortură în timpul anchetarilor, preotul repeta cu încăpăţânare: „Puteam să spun altceva despre voi? Am spus ce este!” Cu ce se deosebea acest preot de Fotini cea curajoasă, care l-a infruntat pe Nero? Sau cu ce se deosebeau de mucenicii din Sevasta, cei 100 de creştini de la Dubasari (Transnistria), omorâţi de Armata Roşie în ziua de Paşti 1932, pentru că au ţinut să sărbătorească în acea zi? La carcera din Sekirca, pedepsele erau mai fine: deţinuţii trebuiau să stea asezaţi, toata ziua, pe nişte prăjini subţiri, plasate la o înălţime care nu permitea să atingi duşumeaua cu tălpile. Toata ziua se straduia sărmanul om să-şi ţină echilibrul, ca să nu fie bătut de gardieni. Jos, pe ciment, sub prajini dormeau noaptea, în straturi, unul peste altul.

Nimeni nu-i va putea acuza pe comunişti ca au folosit camera de gazare, scrie Soljeniţîn, care considera ca detinuţii ar fi preferat gazarea, unei morţi lente şi degradării umane prin metode diabolice. Ideologul lagărelor, Naftali Frenkel, formulase în 1930 legea supremă a Arhipelagului Gulag: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele 3 luni. Dupa 3 luni nu mai avem nevoie de el.” Într-adevăr, după asta urmau „etapele patrupede”, când, la sfârşitul zilei de muncă, detinuţii îmbracaţi în saci găuriţi (pentru ca mainile şi capul să poata fi scoase afară), se târau spre lagăr în patru labe. La lansarea „Lexiconului negru”, se vorbea despre „organizarea intelectuală a crimei” prin ideologie. Alain Becanson arăta în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului” felul în care s-a înfăptuit aceasta în Rusia. Îintelighenţia” în sens leninist, printr-o conventie tacită excludea pe nobili, pe preoţi, pe ofiţeri, pe ingineri. Aceştia au devenit victimele noii intelighenţii, care-i învaţa pe alţii să omoare, răsplatindu-le apoi crimele. O categorie admisă în rândurile groparilor vechii intelectualităţi au fost medicii. Din 1932, când personalul sanitar a ieşit din subordonarea Comisariatului poporului pentru Ocrotirea Sănătăţii şi a trecut sub pulpana Gulagului, medicii nu mai puteau să trateze, pentru a nu fi bănuiţi de umanitarism. Când un deţinut era batut până cădea în nesimţire, secţia sanitară refuza să întocmească proces verbal victimei, iar apoi refuza să-l trateze. Deţinutul avea totuşi niste drepturi: sa nu fie privat de somn, să mearga la medic, să ceară să i se repare încălţămintea etc. El însă nu-şi cunoştea drepturile, iar medicul i le ascundea, făcându-se astfel cel mai bun ajutor al anchetatorului şi al calaului. Când deţinutul schingiuit zăcea jos, medicul luându-i pulsul decidea: „se poate continua”; când deţinutul era omorât în bătăi, medicul scria în certificatul de deces: „ciroză, infarct”. Şi astăzi medicul politic practică metode ce-l fac pe om să moară cu zile. De aceea considerăm că Soljenitîn se întreba, pe bună dreptate, dacă medicii sovietici sunt cu adevărat intelectuali, adică indivizi cu intelect personal.

Prin desfiinţarea facultăţilor de teologie, de drept, de filozofie şi litere, imediat după instalarea puterii sovietice, comuniştii şi-au arătat dispreţul pentru Dumnezeu, pentru om, pentru intelectul şi drepturile lui. În manualele KGB-ului, despre spălarea creierului se explica de ce regimul are nevoie de medici: „fiind de obicei lacomi de bani şi nu prea deştepti, haina şi autoritatea lor pot fi folosite cu succes pentru a masca orice operaţie pe care trebuie s-o ascundem. Făcându-i parteneri la acţiunile noastre, nu vor putea să ne discrediteze.” Veţi auzi pe mulţi concetăţeni condamnând în bloc preoţimea, învinuind-o de colaboraţionism, chiar dacă sub regim comunist a fi preot a însemnat de multe ori a-ţi pierde viaţa. Câţi însă reproşeaza ceva medicilor, deşi se ştie ca mulţi dintre ei au facut posibilă crima perfectă în comunism? Indicaţiile KGB-ului sunt mai mult decat edificatoare în ceea ce priveşte „colaborarea” lui cu clerul: „Trebuie să inducem o ură neîmpacată faţă de metodele de însănătoşire bazate pe religie. Să-i corupem pe toţi să creadă ca practica religioasă este greşită, provocatoare de nebunie.” Oamenii naivi cred că actualii comunişti nu mai sunt periculoşi ca cei de pe vremuri. De fapt sunt de o mie de ori mai perfizi şi mai periculoşi. Acum ei practică spălarea creierului uman prin metode de reeducare mai fine decât ale Anei Pauker, considerându-le mai puţin inumane decât nimicirea fizică. Citez din cartea „Complotul psihopolitic al comunismului”, ingrijita de Sergiu Grossu: „Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă sau uciderea lor trebuie evitate. Asta pentru că actele de violenta îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuiesc folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă până la urmă sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.” De ce să împuşti şi să deportezi dacă poţi schimba gândirea? Omul fără Dumnezeu a aflat secretul telepatiei şi a altor fenomene legate de percepţiile extasenzoriale şi astfel a schimbat armele tradiţionale bolşevice, caracterizate prin violenţă, cu arma psihotronică. Nu mai există victime izolate, ci mase, popoare întregi mutilate prin undele purtătoare naturale din gamele VLF/ELF, care influenţează subconştientul. Marii noştri mutilaţi nu sunt numai partcipanţii la războiul din Afganistan, care s-au intors de acolo cu dureri de cap misterioase. Mutilatul principal, care are şi drept de vot, este populaţia Basarabiei, care pare a fi programata să faca jocul KGB-ului. Ea nu accepta argumentul, nu ţine minte trecutul, vede negrul în alb, nu înţelege că Ilie Ilaşcu, închis în cuşcă nu este un caz particular, ci un semn că acestui popor i se refuză martiriul eroic. Ei nu vor să ştie de ce Republica Moldova a ajuns campioană printre fostele republici ale U.R.S.S., în ceea ce priveşte răspândirea hepatitei. Comuniştii din acest colţ de ţară românească, nu se vor ocupa cu deportarea ori asasinarea moldovenilor „independenţi”, odată ce aceştia pot muri ca muştele de SIDA. Numai curajoşii care vor scăpa cu creierele nespălate, recalcitranţii vor fi suprimaţi prin accidente „stupide”, programate să se întâmple chiar şi pe teritoriul României.

După capturarea lui Smirnov, Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova a depistat la Tiraspol liste negre cuprinzând personalităţi politice şi culturale din Basarabia, care la momentul potrivit urmau să fie lichidate. De ce nu s-au dat publicităţii aceste documente? Pentru ca să nu avem martiri cunoscuţi. Evreii îi obligaă pe toti musafirii lor să-şi ceara scuze în Muzeul Holocaustului. Deputaţii din Parlamentul Israelului au aplaudat minute în sir condamnarea la moarte a francezului Girond Papon, învinuit de colaborare cu naziştii. Creştinii continuă să cadă ca frunzele sub securea comunista, fără a avea dreptul să aplice Legea Talionului. Cineva şi-a făcut milă de ei şi a infipt la Kenghir (lagărul care s-a răsculat cu disperare împotriva călăilor comunişti) câte un mic stâlp pe locul unde au fost arse mormanele de dosare ale victimelor, indicând în locul numelor martirilor, numerele de inventar care le purtau pe haine. Cei veniţi să caute mormintele rudelor s-au dus la acei stâlpi cu cifre necunoscute şi au plâns. Văzând în aceasta un pericol, comandantul lagărului – Ceciov – a dat ordin să fie doborâţi stâlpii şi să se niveleze mormântul comun cu buldozerul.

Acesta este pretul omului in comunism. Martiriul este ascuns de ochii lumii. Întâmplator, turiştii curioşi mai găsesc şi acum, în ruinele bisericilor şi chiliilor transformate de comuniştii de cândva în camere de tortură, munti de oseminte ale martirilor. Pe uşile sigilate şi tesute de păienjeniş comuniştii scriseseră „ARHIVE”. Recunoşteau deci că oasele martirilor sunt un adevar document istoric şi, cum cere teoria crimei perfecte, se străduiau să-l ascundă. „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpătânarea.” Albert Camus, 1957 Unul dintre cuvioşii călugări ai secolului al XX-lea, Paisie Aghioritul, considera că Antihristul nu era nici Nero, nici Maximilian, nici Diocletian, ci un diavol întrupat care se prezinta ca Messia, înşelând chiar şi pe cei aleşi cu teoriile sale. Trăim în „anii apostaziei”, anii cei mai grei, care urmează logic după un secol de teorii satanice experimentate pe cobaii din U.R.S.S. Câţi sfinţi martiri s-au aratat în ţarile batjocorite de comunism! Mai mulţi poate decât în primele secole. Dar – vorba lui Paisie Aghioritul – „doar n-am venit să ne aranjăm în aceasta lume. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep”. În Biblie scrie de 366 de ori – pentru fiecare zi a anului – „Nu te teme!”

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors