Păsări şi agheasmă
5 min read
Autor: Ilie Hoza
“…proza d-lui Hoza este o poezie cu şi despre necuvântătoare”
Învăţătorul Ilie Hoza din Anieş este autorul carţii “Cinci anotimpuri” apărută anul trecut la editura Eikon din Cluj-Napoca şi care a stârnit un val imens de interes pentru proza sa inedită.
Fotografiile care însoţesc aceste texte, aparţin autorului şi sunt cadre prinse în zona de baştină a autorului, Anieş-Maieru.
Ieşire după ninsoare cu urme afânate prin omătul proaspăt. Lumină puţină, un nor gros, apătos, pe toată dunga de apus, măgura-i ca o savarină alburie, înconjurată de colaci de ceaţă trandafirie ca o frişcă bătută cu fragi, mniaaaam! Alte păsări dintr-anului, a doua săptămână: un uli păsărar, care s-a tot rotit, s-a îndepărtat, s-a făcut mic şi s-a aşezat pe unul din braţele crucii bisericeşti, unde mai jos c-un etaj printre obloanele hâite ale clopotniţe-i hulubărie; patru corbi singuratici, rătăcitori prin colbul alb, trei pestriţoaie pe trunchiul unui prun gras (numit aşa că face vara nişte prune mari, rotunde şi dulci din care, te chinui să desfaci sâmburile, aşa că mai bine-l sugi!), lângă ele, pe rămurele cu fructe uscate poposesc pe rând, speriindu-se unul de celălalt şi toţi de toate, câţiva botgroşi, o droaie de cocoşari, niscaiva gaiţi, o ceată de lămâiţe înaripate, oareşce piţigoi mânjiţi de cărbune. Un copac fericit, în plină iarnă! Trei sticleţi ciugulesc prin căpşoare de scaieţi cu peruci albe, trei mugurari se leagănă pe crenguţele mlădioase ale unui pui de lariţă. Peisajul din puf alb şi zăbrele din vergi negre s-a colorat cu peniţe roşii, galbene, măslinii, albastre, cafenii, portocalii, griuri colorate şi alte nuanţe indescriptibile. Dar asta-i o altă poveste cu pene peste nea!
De sete, sărut o mână din puf răcoros de zăpadă, culeasă printr-o înstrâmbată aplecare a trupului spre stânga şi balansul dinspre înapoi spre înainte al aceleiaşi mâini, pe creta pufoasă patru urme de gheare rămân, căci degrabă să prind lumină, uitat-am sticla pe dulăpior. Da’ ajung acasă şi mă arunc peste vidăra uitată peste noapte în târnaţ şi când dau să m-adăp, tiiing! răsună ulcica de glajă-n cristalul albastru-al gheţii. Duc cofa în casă şi până să se dezgheţe, năvălesc peste tri găluşte cu mult rais şi jumere, dintr-un blid lăsat de mama pe marginea sobei, ca să nu să sleiască bucatele dac-o vini Ilie sleit de frig! Iau o măsură din apa de Bobotează, în care plăcuţe de gheaţă dansează, adaug trei fire de busuioc, aştept cu sete crescătoare ca lichidul să fie nici prea rece, nici prea cald şi sorb cu înghiţituri liniştite, rare şi mici, noua ageasmă numaidecât. Să ştiţi că apa pură este cea mai bună băutură şi singura indispensabilă. Aşa zice Confucius: „Un blid de orez cu apă proaspătă şi braţul drept pernă, iată o stare de de/plină/tate tradusă prin obiceiul sănătos de-a te bate cu palma peste pântice! Ia să ştie asta şi păsărarii francofoni! Sachez que l’eau pure est la meilleure boisson et la seule indispensable. Suivez l’exemple de Confucius : “Un bol de riz avec de l’eau fraîche et le coude pour oreiller, voilà un état qui a sa satisfaction.” Să-i urmăm exemplul?!
***
|
Poveste duminicală de ianuarie cu primele păsări din An
Ieşire din febra pârdalnicei gripe la puţintică lumină tulburie de ianuarie. Primele păsări din An. Un şorecar într-o perdea de sălcii împletite cu argint de curpen pădureţ, în spatele câtorva cârduri de cocoşari, care scotocesc prin meri şi tufe de măceş. Prin nuiele de frasini şi păltinaşi, cete de presuri galbene, iar în vârful lor ciugulitori de muguri: botgroşi şi mugurari cu pieptare roşii. Mă vitaminizez şi eu c-un pumn de boabe cu pulpă dulcie. Pe ramuri de pruni ţepoşi, piţigoi cărbunari, călugăraşi, albaştri. În tufe ghimpoase de păducel triburi de vrăbii guralive, iar pe arcul unei crengi, o mierlă ciuguleşte din ceşcuţa portocalie a unui măr. Pe coaja cu straie de muşchi şi licheni, ce înveleşte un păducel uscat de bătrâneţe, două ciocănitori pestriţe, un bărbătuş ş-o fetiţă, fac tot felul de fiţe. Se joacă, saltă apoi pe-un ciot fără coajă, smălţuit de vremuri, se ascund, se urmăresc, fâlfâie deasupra partenerului/ei, se întorc, se răsucesc în zbor, chirâind neîncetat: chic! chic! chic! La câţiva paşi în despicătura unui măr rupt de vreo vântoasă furioasă, păcăne un superb mascul de ciocănitoare verde. La o asemenea viteză de perforare văd doar o imagine în evantai. Totuşi când se opreşte câteva secunde şi îşi lungeşte gâtul, lipindu-şi urechea de putregai, îi deosebesc creştetul roşu, mustaţa maiestuoasă, ciocul masiv ca un piolet, conturul negru al ochiului. Pe-o aşchie curbată, cât un lătunoi, rămasă din sfârtecătura trunchiului, o ciocănitoare pestriţă, stă pe burtă, cum nu-i-i obiceiul, zbârleşte penele de pe gât, ridică din umerii aripilor şi priveşte cu admiraţie. Pe deasupra corbul şi corboaica zboară în tandem, aripă lângă aripă. Dintre nori plonjează un bădăran tot negru şi fâlfîie peste ei. Todeauna apare câte cineva care să-ţi strice siesta, petrecerea ori plăcerea! Două ore de vreme luminoasă. Cât ce se duce soarele, vine iarna. Dezastre prin livadă: nuci sparte, găurite, mere ciugulite, pere putrezite, frunze răscolite, (am văzut chiar şi piţigoii scurmând cu gheruţa), ierburi degerate, bucăţi de scoarţă şi putregai, măceşe împrăştiate pe sub tufe ghimpoase de răsură, muşuroaie devastate de verdoaice. Pe dâmbul cu cimbrişor încă nepierit, am stat o clipă-ntr-un genunchi, am rupt câteva fire roşcate, le-am zdrobgit între degete ş-am mirosit parfumul trecutului ieri, uitatelor veri. Prin fire păioase uşor dezmorţite am zărit păianjeni atomici? Sau erau doar furnici din ochii-mi cuprinşi de arşiţa bolii?
|
