Scrisoare pastorală

Posted by Gabriela Petcu On December - 19 - 2011

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul X(2011), nr. 219 (1 – 15 Decembrie)

 

Dragii mei enoriași!

La mulți ani cu sănătate și cu bucurie. Sfintele Sărbători să le petreceți cu bine, împreună cu toți cei dragi ai Dumneavoastră, să vă fie casa casă și masa masă, bucurie pe față și speranțe de mai bine în suflet. Dumnezeu să se pogoare în sufletul și în casa fiecăruia, ca să fie mai multă pace, mai multă iubire, mai multă înțelegere, mai multă fericire. La mulți ani!

*

Colinde și cântece de stea din Bârda.A venit Decembrie cu colindele lui, cu cântecele de stea, care răsună din casă în casă în serile târzii, aducând pentru fiecare o rază de bucurie, de speranță de mai bine. Hristos se naște în ieslea din Betleem, dar se poate naște și în sufletul nostru, al fiecăruia, chiar dacă el ar fi rece și sărac ca o iesle…

Decembrie a fost întotdeauna și pentru locuitorii satului Bârda o lună specială. A fost luna Crăciunului și pentru Crăciun s-au pregătit cu câte ceva tot anul. În primul rând s-au ostenit ca să aibă masa încărcată cu cât mai multe bunătăți, chiar dacă în timpul anului au dus-o greu. În al doilea rând, s-au pregătit să-I aducă Mântuitorului prinosul iubirii lor și să-și manifeste această iubire prin colindele și cântecele de Stea și de Viclei. Grupuri multe de copii și de tineri colidau satul în serile lui decembrie, iar uneori se mai duceau și prin satele vecine, vestind tuturor pe Hristos și apropiata Lui Naștere. Din păcate, reducerea numărului de tineri de la an la an, condițiile politico-sociale și multe altele, au făcut ca acest frumos obicei să-și reducă treptat din amploare, ajungând ca astăzi să fie pe cale de dispariție. De fapt, Vicleiul nu se mai practică de o jumătate de veac. Îmi amintesc că eram, copil când am văzut ultima dată  un viclei în casa noastră, iar steaua mai este prezentă prin 2-3 grupuri de copii. Bunicul meu au fost cu steaua și știa 36 colinde/cântări; tatăl meu a fost cu steaua și vicleiul și știa 24 colinde/cântări; eu am fost cu steaua 9-10 ani și știam 12 colinde/cântări; copiii mei au fost cu steaua și știau 5-6 colinde/cântări. Astăzi, colindătorii mai știu 2-3 colinde/cântări!

Cu multă bucurie am găsit un caiet vechi cu câteva colinde care se cântau în satul Bârda în secolul trecut. Le însemnez în paginile ,,Scrisorii pastorale”, fiindcă astfel vor putea și copiii de pe aici să le învețe mai ușor și vor rămâne astfel ca document de arhivă și de suflet, ca o mărturie a trecerii noastre prin această lume:


 

Steaua sus răsare

 

 


,,Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,

Steaua luminează

Și adeverează.

 

Steaua strălucește

Și lumii vestește,

 Că astăzi Curata,

 Prea nevinovata,

 

 Fecioara Maria,

 Naște pe Mesia,

În țara vestită,

Vitleem numită.

 

Magii, cum zăriră

Steaua și-o porniră,

Mergând după rază,

Pe Hristos să-L vază.

 

Și dacă sosiră,

Îndată-L găsiră,

La Dânsul intrară

Si-I se închinară,

 

Cu daruri gătite,

Lui Hristos menite,

Luând fiecare

Bucurie mare.

 

Care bucurie

Și aici să fie,

De la tinerețe

Pân-la bătrânețe.

 

 

 

Trei crai

 

Trei crai de la Răsărit

Spre stea au călătorit.

Și au mers după cum știm,

Până la Ierusalim.

 

Acolo, cum au ajuns,

Steaua lor li s-a ascuns.

Și le-au fost a se plimba,

Prin oraș a întreba:

 

,,-Unde S-a născut? – zicând,

,,Un crai mare de curând?”

Iar Irod împărat,

Auzind s-a tulburat.

 

Pe crai în grab-i-a chemat

Și în taină i-a-ntrebat,

Ispitindu-i, vru setos,

Să afle despre Hristos.

 

Și cu grai adăogat,

Fierbinte lor li s-a rugat,

Zicând: ,,-Mergeți de aflați

Și, viind, mă înștiințați,

 

Să merg, să mă-nchin și eu,

Ca Unuia Dumnezeu”!

Craii, dacă au plecat,

Steaua lor li s-arătat.

 

Și-au mers, până au stătut,

Und-era Pruncul născut

Și cu toți s-au bucurat,

Pe Hristos, dac-au aflat.

 

Cu daruri s-au închinat,

Ca unui mare-mpărat.

Și-napoi dac- au purces,

Pe altă cale au mers,

 

Precum le-a fost lor și zis,

Îngerul, noaptea, în vis.

Iar Irod împărat,

Văzând că s-a înșelat,

 

Foarte rău s-a necăjit,

Oaste mare a pornit

Și-n Vitleem a intrat

Mulți coconi mici a tăiat.

 

Pân-la paisprezece mii,

Toți prunci, mărunței copii,

De doi ani și mai în jos,

Ca să taie pe Hristos.

 

O, tiranul, crud Irod!

Muri-n blestem de norod,

Nefiind el bucuros

De nașterea lui Hristos”          

 

 Doamne, Iisuse Hristoase!

 

Doamne, Iisuse Hristoase,

Tu ești zori prea luminoase!

 

Tu ești raza cea curată

Și lumin-adevărată.

 

Că mila Ta, o, Preabune,

Cine o va putea spune?

 

Dumnezeu fiind din fire,

Ai luat chip de-omenire,

 

Pentru-a noastră mântuire,

Ca să ne scapi de pieire.

 

Fiind Tu împărat mare,

Te-ai lăsat la munci amare.

 

Și Te-ai dat la chinuire,

De a Ta bună voire.

 

Și Te-ai dat la răstignire,

Ca să ne dai nemurire.

 

O, Iisuse, nume dulce,

Ne-ai scăpat prin Sfânta-Ți Cruce

 

De osânda strămoșească

Și din mâna diavolească.

 

Prea dorimu-Te, Hristoase,

Cu duhurile setoase,

 

Ca cerbul cum se coboară

La limpezile izvoară.

 

 

O pricină minunată

 

O pricină minunată,

Di-nceput, din lumea toată.

 

Di-nceput și din vecie,

Precum la carte se scrie.

 

Că lumea e-nșelătoare

Și foarte amăgitoare.

 

Că înșeală și-amăgește

Și pe toți îi prilostește.

 

Ales pe cei bogați foarte,

De nu mai gândesc la moarte.

 

Că vorbesc de avuție

Și se țin în semeție,

 

Ca și când o să trăiască

Și lumea s-o moștenească.

Și când în cea de pe urmă,

Viața dacă li se curmă,

 

Mor întocmai, ca tot omul

Și bogatul, ca și robul.

 

Că moartea nu vrea să știe

De averi, de bogăție.

 

 

La nuntă ce s-a-ntâmplat

 

La nuntă ce s-a-ntâmplat,

În Cana Galilei[1]

 

Fost-a și Iisus chemat.

Iisus și cu maica Sa,

 

Șezând la masă și bea,

Băutura n-ajungea.

 

Iar mama lui Iisus,

Văzând că nu-i vin de-ajuns,

 

Zise: ,,-Fiul meu iubit,

Vinul li s-a isprăvit!”

 

Iar Iisus S-a sculat ,

Și slugile a chemat.

 

Șase vase ap-au pus,

Și le-a umplut până sus.

 

Hristos le-a binecuvântat,

Apa-n vin s-a preschimbat.

 

Le-a zis să de-ntâi la nun,

Să vadă vinu-i de-i bun.

 

Iar nunul de-a gustat,

Cu glas mare a strigat:

 

,,-Ceia ce fac mese mari,

Dau întâi vinuri mai tari

 

Și dacă se-nveselesc,

Și de cel mai prost primesc.

 

Atunci toți  au cunoscut,

Cum că Hristos S-a născut!”

 

(Va urma)

 

 


Taina Sf. Hirotonii reflectată în proverbele românești(I)(Continuare din numărul trecut.    

 V. Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

 – De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile.  De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

v    săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

v    săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte:  ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

v    Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85(Va continua).

              VI. Treptele Preoției.

  • Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta diaconiei.
  • Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de protopop.  Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure  stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).
  • Arhieria.  Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație,  de la domnitor până la cel mai de jos om al societății.  Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219).  Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar  eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

            VII. Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

              Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

              În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

*

              Al patrulea mag. În cartea lui Leon Magdan, intitulată Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc, am găsit o povestire tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: ,,- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru!” Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela, cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani, ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: ,,- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă! O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă!”  Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de  fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului.

              Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: ,,- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …!”  ,,- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu?” – a întrebat mirat magul. ,,- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

*

               Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un altfel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare,  care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut, că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului, decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar. Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva şi, până la urmă, nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…!

*

              Ajutoare și contribuții de cult. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Primar George Bazavan s-a ținut de promisiune și a achitat și a doua tranșă de 3.500 lei pentru tipărirea vol. II din Viețile Sfinților, pe care am început să v-o donăm Dvs., tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-ați ajutat cu cel puțin 50 lei în perioada 1 Dec. 2010-30 Nov. 2012.

               Doamna Omir Lucreția din București, fiică a satului Malovăț, a donat 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, a donat 150 lei; Doamna Dr. Rusu Maria  din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin a donat 50 lei. 

              Domnul Popescu  Vasile(Valică) din Malovăț a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 70 lei. La fel, Doamna Stoichină Gheorghița din Bârda a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 50 lei.

*

              Cercuri. Consfătuiri. La 15 Dec., preotul Dvs.  a participat la Cercul Pedagogic, care s-a ținut la Școala cu cl. I-VIII din Șimian.

*

              Înmormântări. La 15 Dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Pera Nicolae(87 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

              Program.  În luna Ianuarie avem următorul program de slujbe: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, la biserică; slujbă la Malovăț); 2, 3, 4 Ian.(colindul cu Botezul înMalovăț); 6 Ian.(slujbă la Bârda dimineața și la Malovăț începând cu ora 10); 7 Ian. (pomeniri la biserică la Bârda dimineața; slujbă la Malovăț); 8 Ian. (Bârda); 14 Ian.(Bârda-Malovăț); 15 Ian.(Malovăț); 17 Ian. (Malovăț-Bârda); 21 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Bârda); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 28 Ian.(Malovăț-Bârda); 29 Ian.(Malovăț); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. 

               Sărbători fericite! La mulți ani!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 


[1] Se cântă după fiecare vers

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors