Priveşte înapoi fără mânie

Posted by Stefan Strajer On December - 19 - 2011

Priveşte înapoi fără mânie

Autor: Silvana Cojocăraşu

      Când, dintr-o întâmplare a vieţii (căci toate lucrurile mari se nasc de la o întâmplare), am ajuns să-l cunosc pe domnul Alexandru Tomescu, lectura cronicilor din revista pe care o editează m-au pus în faţa unui om care trăieşte departe, dar înţelege perfect tot ce se întâmplă aici. Citindu-i poeziile şi cărţile, care răscolesc trecutul şi, mai ales, prezentul în care te simţi străin, mă gândesc care ar putea fi cea mai bună formulă de prezentare: „scriitor şi jurnalist român, stabilit în Canada la mijlocul anilor ‘90”, sau „scriitor şi jurnalist al exilului românesc din Canada”… oricum, dilema se joacă, la orice formulă m-aş gândi, în jurul substantivului/adjectivului „român”.

     Alexandru Tomescu este un român trist. Este un scriitor român cu stil nobil: firesc şi sincer în exprimare, direct şi sensibil până la lacrimi, scrie ce crede şi ce gândeşte. De multe ori, ne pune oglinda în faţă, de peste Atlantic.

      Povestea sa începe într-o comună din Prahova, Bălţeşti (de unde şi numele Bălţescu, ca pseudonim sau împrumutat personajelor sale), în 1943, ani tulburi şi nesiguri, ce-i marchează copilăria şi tinereţea, ireversibil. A fost analist-programator şi profesor, într-o ţară din sud-estul periferic al Europei, numită România, unde a fost considerat (mult timp) ca având origine nesănătoasă, tatăl fiind deţinut politic. Aici, în ţara sa, nu a publicat nimic. A participat apoi la evenimentele din decembrie 1989. În 1990, a fost martor ocular al mineriadei. În 1992, dezamagit, cum însuşi mărturiseşte, îşi părăseşte ţara şi pleacă în Anglia, cu statutul de „căutător de azil”, iar din 1995 primeşte rezidenţă în Canada, hotărând să se stabilească la Toronto, „oraş cu influenţă americană, care însă în scurt timp m-a obligat la mari mutaţii spirituale…” Aici îşi începe activitatea publicistică: este redactor şi corespondent pentru Europa al ziarului „Cuvântul Românesc”, publică proză şi poezie în presa românească nord-americană.

        Din 2003, Alexandru Tomescu editează revista bilingvă on-line „Alternativa” – numele însuşi pare predestinat, publicaţia sa oferind o platformă de exprimare pentru nume de referinţă ale exilului românesc (formulă mai realistă, după părerea mea, decât termenul diasporei), de pretutindeni. Cronicile şi editorialele semnate pentru „Alternativa” şi alte publicaţii de peste ocean au devenit, în 2011, cartea „De peste Atlantic. Cronici şi editoriale” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2011).

      Pentru a-l înţelege însă pe deplin pe editorul Alexandru Tomescu, trebuie să înveţi să-l priveşti pe omul Tomescu. Citindu-i primul volum, publicat în 2008: „Să ştii să priveşti” (Criterion Publishing, Bucureşti).

      Greu de prins într-o formulă literară, ”Să ştii să priveşti” poate fi considerat un volum de memorii, cu note de jurnal cuprinse în povestiri/episoade aparent separate, ca nişte secvenţe de film. Această poveste a primei sale vieţi se transformă într-o cronică, un film documentar al anilor ’50-’90, cu lumina şi atmosfera specifică „acelei epoci”, un film care, dacă printr-o minune ar fi fost produs, nu s-ar fi difuzat niciodată. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, prin Ştefan, ca o detaşare de un trecut trist, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita: copilăria modestă alături de mamă şi vacanţele la bunici, aşteptându-l pe tata – „Dosarul 11703”, lipsurile materiale şi lupta pentru supravieţuire şi decenţă, cu stigmatul originii nesănătoase, într-o societate mincinoasă şi bolnavă: „În perioada de început a anilor ’50, teroarea stalinistă se manifesta violent în toate statele lagărului socialist… Sănătatea mentală şi fizică (a lui Stalin, n.n.) se deteriora zilnic, iar crizele paranoice erau urmate de decizii care îngrozeau lumea… Familia lui Ştefan, care fusese supusă procesului de distrugere imediat după război, ca de altfel întreaga categorie a intelectualilor, proprietarilor de pământ, negustorilor, industriaşilor, nu se mai considerau afectaţi de ultimele măsuri de represiune. Priveau neputincioşi şi oarecum resemnaţi la acest tratament de dezumanizare… Cel mai bun prieten al lor era aparatul de radio aşezat pe şifonier, fixat la Europa Liberă, Radio Paris ori Vocea Americii. Pentru acest lucru au suferit mult. Când au percheziţionat prima dată casa, după arestarea tatălui lui Ştefan, căpitanul de securitate a menţionat expres că radioul era pe unde scurte. Pentru asta se iau ani buni de închisoare, a spus el, înspăimântându-i pe toţi. Mai târziu, mama lui Ştefan a fost chemată la securitate, în urma reclamaţiei unui vecin, că ar asculta posturi de radio interzise… Pe timpul iernii, toţi dormeau într-o cămăruţă: Ştefan cu fratele său mai mic într-un pat, iar mama lor pe o canapea lângă fereastră. Odată cu venirea primăverii, când nu mai era nevoie de foc, mama se muta în camera din faţă.”  („Simplă, dar regretabilă coincidenţă”)

       Pelicula se derulează, iar amintirea constantă a sărbătorilor creştine aduce clipe de lumină şi linişte, credinţa fiind liana din jungla încâlcită, de care Ştefan se prinde întotdeauna, chiar şi atunci când povesteşte de „desfiinţarea” Mănăstirii Runca, ctitorită la 1710, sau când evocă figura plină de dumnezeire a părintelui Nicodim, devenit, prin încercările Domnului, tăietor de lemne şi muncitor la calea ferată, sau pe cea a măicuţei Christofora, ajunsă femeie de serviciu într-o uzină. Toţi păstrându-şi credinţa.

      Dacă ar fi să compun un tablou, care să cuprindă esenţa acestei cărţi, atunci acesta ar avea un cer olandez deasupra unei biserici albe, pe poarta căreia intră Ştefan, personajul principal, văzut din spate: îşi ascunde chipul, să nu i se vadă lacrimile.

      Pentru că în şcoala în care au învăţat – şi deci s-au format – Ştefan şi Adela, prietena de suflet din copilărie, erau apreciaţi elevii „Vasilescu”, pentru că „tatăl lui era activist de partid la comitetul orăşenesc şi preşedintele Comitetului de Părinţi pe şcoală. Era mereu invitat la tribuna oficială cu ocazia defilărilor de 7 Noiembrie – aniversarea marii revoluţii din octombrie, 1 Mai – ziua internaţională a muncii, sau 23 August – eliberarea României de sub jugul fascist. Vorbea foarte mult, folosind verbul a fi numai la singular, genitivul şi dativul cu lu.” Iar acest elev „a început să citească tema de acasă, descriind Cenaclul Junimea ca pe o adunare de producţie plină de indicaţii şi responsabilităţi. A încheiat compunerea cu fraza: Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost adevăraţi tovarăşi, iar exemplul lor ar trebui urmat. Tovarăşa Boeru, care era şi secretară de partid pe şcoală, a făcut aprecierea că ultima compunere a fost foarte bună. Creangă şi Eminescu, a subliniat ea în încheiere, au fost adevăraţi tovarăşi, oameni căliţi de partid, cu simţ de răspundere, fii ai poporului, care au pus mai presus de toate interesele ţării.” („Compunere la Limba Română”)

     Anii au trecut, Ştefan pleacă la Bucureşti, să se înscrie la facultate, ar fi dorit să urmeze filologia, fiind iubitor de literatură, dar era apropiat şi de matematică şi fizică, materii la care dăduse şi meditaţii, în timpul liceului: „Bucureştiul anilor ’60 încă îşi mai păstra ceva din farmecul capitalelor europene, sistematizarea nu reuşise încă să-l mutileze în totalitate. Prin acei ani, Ştefan încerca să urce treptele universităţii, dar era mereu respins din motive de origine nesănătoasă, cum se mai spunea de dosar. Sosit în Gara de Nord, a luat tramvaiul 6, care, trecând pe lângă Piaţa Matache şi traversând Ştefan Furtună, l-a lăsat la cap de linie pe strada Nuferilor. Mai târziu, aceste locuri i-au fost martorii luptei cu autorităţile Ministerului Educaţiei, pentru a-şi găsi dreptatea.” („Ultima speranţă”)

      Corespondenţa cu Adela, din anii unei studenţii refuzate, reprezintă pentru Ştefan, tânărul calificat la locul de muncă ca operator în rafinarea petrolului, un capitol important dintr-un drum pe care, parcurgându-l, a învăţat să iubească şi să ierte. În „Scrisoare de la locul de muncă”, am remarcat atmosfera românească alienată/alienantă, aşa cum exista şi, din nefericire, persistă, prin fabrici şi uzine câte mai sunt, dar şi în instituţiile publice: „Draga mea, a trecut un timp de când nu ne-am văzut şi nici nu mai ştiu cum arăţi… Eu am rămas un om neisprăvit şi fără nicio perspectivă. Singurul meu suport moral sunt meditaţiile de matematică şi fizică, şi participarea la diferite evenimente, să le zicem culturale. Pe la cenaclu nu mă mai duc, pentru că este pierdere de timp… Sunt totuşi aici nişte oameni de valoare din generaţia tatălui meu; unui din ei, profesor de română, mi-a spus cu destulă discreţie că-l ştie pe tata de la Iaşi. Odată, sosind amândoi mai devreme, mi-a povestit mai mult în şoaptă despre literatura de sertar. Avea un tremurat în vorbă şi privea în jur. La serviciu există o brigadă artistică, Bebe ţiganu’, că aşa îi zice toată lumea, în afară de secretarul de partid, care-i spune tovarăşul Lambru, este personaj de frunte, membru în taraf… Anul acesta au fost trimişi cu bursă la facultate trei angajaţi, care abia terminaseră liceul seral. Îţi spun toate acestea pentru că numai tu mă poţi înţelege. Pe mine m-au exmatriculat fără un motiv real; măcar să-mi fi dat ceva în scris. Aşa de mare nedreptate nici că se mai poate. Nu m-am descurajat, dar m-am închis în mine, m-am interiorizat. Trăiesc în lumea cifrelor şi a calculelor, care simt uneori că m-au subjugat. Dar în acelaşi timp mă apără de prăbuşire, de abisul disperării care oricând m-ar înghiţi… Închei cu rugămintea să rupi această scrisoare după ce o citeşti. Te îmbrăţişez cu dragoste, Ştefan.” Scrisoarea pare atât de actuală, încât îmi vine să-i răspund: „Dragă Ştefan, am primit şi eu scrisoarea ta şi îmi pare rău să-ţi spun că aici nu s-a schimbat nimic… peste tot, aceeaşi tensiune care pluteşte în aer, aceleaşi vorbe cu multe sensuri, aceiaşi oameni, făcând mereu parte din partidul potrivit, genă ce se transmite, se pare, din generaţie în generaţie… aceiaşi semianalfabeţi, cu atitudine dedicată faţă de comunitate şi oamenii de încredere ai conducătorilor, aceiaşi colegi despre care nu ştii cum îi cheamă, dar care ştiu totul despre tine, şi ceva mai mult, ce nu va fi niciodată…”

      În plin secol 20, în Europa, nu undeva la marginea lumii, au avut loc asemenea drame. Dar istoria, istoria noastră adevărată, unde este? Ce ni se spune nouă? – strigă unul din personajele cărţii.

       Istoria noastră se scrie în fiecare zi, important este să nu fim prea grăbiţi sau prea indiferenţi, ca s-o înţelegem. Uneori, se scrie chiar de dincolo de ocean, De peste Atlantic, fie şi în Cronici şi editoriale, ca ale domnului Tomescu.

        Volumul publicat anul acesta, adunând, în fapt, articolele politice, sociale şi culturale scrise în ultimii ani, vin să completeze firesc personalitatea scriitorului Tomescu: sunt expresia privirii lucide asupra fiecărui eveniment important al prezentului, aşa cum a fost receptat la momentul trăirii. Pentru ca toate aceste lucruri să nu rămână nespuse. Adunate într-o carte, purtând fiecare data la care au fost publicate, cronicile compun o adevărată carte de istorie contemporană, un manual necenzurat al evenimentelor pe care le trăim şi cărora nu le dăm însemnătatea cuvenită, dar pe care, recitindu-le, ne dăm seama că fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează deciziile. Şi existenţa.

       Cronicile adunate „De peste Atlantic” sunt istoria noastră, sunt evenimentele timpului nostru, pe care-l compunem şi din care facem parte: cu plusuri, cu multe minusuri, cu gesturi care devin mai profunde sau se deschid abia după ce anii trec peste ele… Piaţa Universităţii şi evenimentele din 1990, „abatajele groazei”, aduc mărturia autorului prezent acolo, la fel ca şi la cele din decembrie ’89. Încă o mărturie, alături de alte adevăruri nespuse. „De la romantismul revoluţionar la politicianismul de elită”, „Tăcerea care condamnă”, „Toamna parodiilor parlamentare”, „Umilinţa, propaganda şi sărăcia”, „Paul Goma, întâlnirile cu trecutul”, „Apele sunt încă tulburi”, „Fantomele şi istoria”, „Noi n-am avut un Havel”, „La proră ceaţă densă” sunt doar câteva dintre articolele care radiografiază lucid situaţia economică şi socială a unei ţări într-o nesfârşită reformă, şi demagogia oamenilor politici ai momentului, mulţi dintre ei, aceiaşi, foştii… Aberaţia programelor sociale, care subliniază, în fond, o sărăcie profundă, strategiile propuse pe zeci de ani, la fiecare schimbare sau remaniere de guvern, figurinele politice ale momentelor, reluate sau uitate, chiar şi celebra mătuşă Tamara, fac toate parte din istoria noastră… Alexandru Tomescu este mereu prezent, sau mereu la curent cu tot ce se întâmplă, şi consemnează, pentru că nimic nu-l lasă indiferent, căci este „Cu gândul la tine, Românie” fie de acolo, de departe, din locul unde a ales să trăiască, fie că este din nou în vizită acasă, în gara centrală din Ploieşti, „La drum de seară”, sau că îşi retrăieşte, din amintiti, tinereţea, ca „Un însingurat pe viaţă”.

       Din volum nu lipsesc editorialele legate de sărbătorile creştine şi de personalităţi ale bisericii ortodoxe, care şi-au închinat viaţa întru Hristos şi de care ne amintim doar când trec în eternitate… nici cronicile de istorie, cu subiecte referitoare la Unirea Principatelor, la Basarabia, pământ românesc, la dispariţia lui Vasile Paraschiv, „nebunul” după libertate şi dreptate, dar şi cele foarte actuale, precum „Condamnarea comunismului, văzută de peste Atlantic”, o temă dezbătută în cercuri largi şi care face pe românii din exil să se întrebe: „oare profesorul Vladimir Tismăneanu este cea mai potrivită persoană să conducă Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, mai ales când raportul ei va deveni document de stat?”

       Alexandru Tomescu analizează şi condiţia scriitorului român din „exilul” zilelor noastre, dând multe exemple, în adevărate cronici literare, din care reţin pe Adrian George Săhlean din Boston, necunoscut în ţară (am remarcat răspunsul primit de la D.R.P. – departament al M.A.E.!, privind distribuirea unor materiale cu traduceri din Eminescu la bibliotecile din ţară, dar nu îl dezvălui, vă las să-l descoperiţi, pentru că mi se pare monumental!), sau prof.dr.Nicolae Dima, „o personalitate ce caracterizează exilul românesc în înţelesul profund şi atotcuprinzător”. În paginile sale acordă spaţiul cuvenit evenimentelor culturale, precum Târgul Internaţional de Carte „Bookarest 2002”, şi publicaţiilor româneşti de peste ocean – „Cuvântul Românesc”, „Origini-Romanian Roots”. Un loc aparte în relatările sale ocupă Câmpul Românesc de la Hamilton şi generaţia de aur a exilului românesc care a contribuit, de-a lungul deceniilor, la „cultivarea” lui. De aceea, trage şi un semnal de alarmă asupra imaginii acestuia din august 2010, întrebându-se „Quo vadis, Câmpul Românesc?”

       Alexandru Tomescu nu uită în editorialele sale nici evenimentele internaţionale care au marcat istoria mondială a ultimilor ani: evenimentele de la 11 septembrie din America, sau cele de la 11 martie din Spania.

       „De peste Atlantic” este istoria ultimilor 15 ani, trăită şi scrisă, aşa cum cred că nu a mai fost consemnată până acum: un manual de istorie spontan, sincer, scris la persoana I, care ar trebui cunoscut de toţi, dar care probabil va fi cunoscut de mult prea puţini, aşa cum se întâmplă cu adevărurile. Important este că acest „manual de istorie” există şi va rămâne: altfel, am uita, poate nu total, dar detaliile, cu siguranţă. Tomescu demonstrează că există întotdeauna o alternativă: scrisul sincer.

        Totul e să ştii să priveşti.

        Ştefan Bălţescu, din tabloul cu cer olandez deasupra bisericii, se întoarce şi ne priveşte: are chipul unui domn cu o vârstă venerabilă, ce priveşte trist înapoi, fără mânie, spre trecutul rămas peste Atlantic, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors