Memoria greu încercată…

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2011

Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara, centru industrial, ştiinţific şi cultural situat pe malurile canalului Bega, afluent pe stânga al Tisei, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscăi. Prima menţiune documentară a cetăţii Timişoara datează din anul 1212; distrusă în timpul invaziei tătare, a fost refăcută treptat.

Printre monumentele mai importante ale oraşului sunt: castelul Huniazilor, datând din secolele 14-15, refăcut în anul 1852, muzeu după o nouă restaurare, biserica în stil baroc, de rit catolic, casa prinţului Eugeniu de Savoia, castelul Paşa Buinen, Teatrul Naţional, catedrala ortodoxă. La Timişoara există trei teatre dramatice, român, german şi magiar, operă, teatru de păpuşi, filarmonică, muzee. O imensă clădire îţi atrage atenţia, fostă trezorerie, tribunal austriac, prefectură, care după 1948 a devenit sediul Institutului Agronomic. La câţiva metri distanţă se află un alt monument care-i îmbogăţeşte zestrea arhitecturală şi spirituală, sinagoga. Aceasta cuprinde elemente de influenţă orientală, maură, specifice.

Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 22 ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Se vor împlini, aşadar, 22 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. Evenimentele de la Timişoara – poate încă nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă faţă a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificaţii. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite şi conştiinţe ungureşti, şi săseşti sau şvăbeşti, şi sârbeşti, şi bulgăreşti sau ţigăneşti, şi evreieşti, nu doar româneşti. Au avut teoria şi practica marxistă această „calitate”, de a nu face discriminări atunci când trebuiau create „opinii” şi conştiinţe „de masă”.

Acum, după 22 ani, la Timişoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incandescenţei acelor zile. Viaţa are tipicul său şi după zbuciumuri majore, existenţa se reaşează în tiparele obişnuite. Timişorenii au modestia oamenilor care ştiu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Şi-şi văd de treabă… Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timişoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferenţă ceea ce au realizat semenii lor din oraşul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Or, aşa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă închin şi las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piaţa Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt…

 

Fragment din Vacanţe, Vacanţe…Românie, plai de dor

de Rodica Elena LUPU

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors