Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

Autor: Georgeta RESTEMAN

De SFINTELE SĂRBĂTORI, române, doar gânduri luminoase pentru tine, oriunde te-ai afla!

Suntem aici, cu toţii, plămadă vie din pământul românesc şi ne unim doar prin Cuvânt simţirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim şi tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunătatea şi Iertarea ne bat sfios la uşă, în prag de sărbătoare, ne umezim privirile în lacrima speranţei de mai bine. Şi tresăltăm de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Moş Crăciun ne calcă pragul şi se îndreaptă, vesel, spre mine şi spre tine…

Oriunde te-ai afla, române, frate, îţi dăruiesc din suflet gând frumos! E sărbătoare pe Pământ şi îţi doresc ca astăzi să îl primeşti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a născut, Isus Hristos! Să-ţi fie masa plină şi sufletul curat! Să uiţi de supărare, să fii bun şi să te bucuri de ce-i frumos cu-adevărat! Copiii să ţi-i creşti în pace şi-armonie şi dragoste de semeni să le sădeşti în suflet! Să porţi mereu cununi de fericire şi dăruieşte, dragul meu – de n-ai făcut-o până-acum -, în jurul tău, Lumină, Pace, Linişte, Iubire! Frate, române, oriunde eşti în lumea asta, deasupra ta, fără-ndoială, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfântă de Crăciun, adună-i pe cei dragi şi bucuraţi-vă cu toţii, şi colindaţi cu sufletul, rostind cu drag, şi „linu-i lin” şi „leru-i ler”!

Crăciun fericit!

***

DIN SUFLET VĂ COLIND

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

Răvaşe de Crăciun 2011

Autor: George Roca (Sydney, Australia)

SEARA DE CRĂCIUN

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

POEZIA IERNII

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

PARODIE DE CRĂCIUN

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

George ROCA

Crăciun 2011

Sydney, Australia

Bătrânul Moş Crăciun

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,

Pe când eram copil în satul dintre vii

Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,

Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,

Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,

Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,

Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat’,

Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,

A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat

De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei

Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,

Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei

Că “Moşul” care-l ştiu nicicum n-ar exista…

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,

Copilul de demult, din satul dintre vii, 

Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară

Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii…

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi

Şi-atâta clevetiţi ca “Moşu”-i basm curat,

Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!

Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat…

E drept, bătrânul “Moş”, care odinioară

Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,

Cu barbă, nasul roş’, cu reni la sănioară,

Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,               

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,

De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,

Iar nasu’, v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!

E roşu câteodat’, de la un păhărel,

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă

E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi…

În deosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,

Dar asta…ce să mai !…rămâne între noi…

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

Autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / – Da la turmă cine-şi umblă? / – Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

                                                                    (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiţie, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu

Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian

Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors  have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On  Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the  pig bred in their yard since February of the year after on wich, on  20 December, to find its end.

            Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

            În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

            După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

            Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

            În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

            La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

            Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

            Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

            Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul.Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

            Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

            Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

            Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

            Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

            O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / – Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / – Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani! În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

            Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

            Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

            Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

            Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

            Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

            Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

                                             14.11.2011

Georgeta Resteman : 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

Adalbert  GYURIS:

Mai tot timpul când am fost copil şi mai târziu, după ce m-am căsătorit părinţii mei au avut doi porci pe lângă multe alte animale mici de casă.

             Cu o zi înainte de tăierea porcilor mama nu le mai dădea de mâncare,doar apă caldă.

             Tata ascuţea cuţitele, pregătea trei cazane pline cu apă,tăia lemne de toate categoriile, normale pentru cuptorul din casă, mari pentru cazane şi mici pentru pârlitoare făcute tot de el. Mai târziu am trecut la gaz, era mult mai repede gata şi nu era aşa de obositor.Mic fiind am prins acasă, în satul copilariei mele Izgar, localitate situată lângă staţiunea Buziaş, la 50 kilometri de Timişoara, apoi la bunici şi la mătuşa, sora mamei cum porcii erau pârliţi cu paie, când era gata pe la picioare, urechi şi coadă cu fier înroşit, aceste fiare erau puse în cuptoarele ce încălzeau apa din cazane.

             Părinţii mergeau la începutul lunii aprilie la târg de unde cumpărau doi purcei, mama era „specialista” ,se târguia şi aproape tot timpul era mulţumită de ce cumpăra şi cu cât. Îi puneau într-un sac şi cu un căruţ îi aduceau acasă. Purceii erau mici de câteva săptămâni.

            Afară încă era rece, de aceea în cocină era pus paie  unde purceii se cuibăreau şi dormeau unul lângă celălalt. Era o plăcere să te uiti la ei. Toate vietăţile mici sunt tare drăgălaşe.

            Mama le pregătea mâncare, resturi de la noi, chiar cu îmbunătăţiri, adăuga lapte şi uneori ouă. Dupa câteva săptămâni le fierbea verdeţuri ce apăreau deja prin grădină în care punea resturile de pâine. Prin vară tata mergea în fiecare a treia zi cu bicicleta pe o vale,lângă râul Bârzava şi culegea un sac bine îndesat cu frunze de napi. Aceste frunze, uneori erau înlocuite cu frunze de sfeclă, din grădina noastră, dupa ce erau fierte se adăuga cucuruz, adica porumb sau orz măcinat.

            Copil fiind, în sat a fost un purcar care aduna de dimineaţa porcii şi îi ducea în afara satului, seara erau aduşi acasă şi doar atunci mai primeau un supliment de mâncare. Dupa  octombrie erau ţinuţi acasă şi primeau ludaie, adica dovleac fiert şi porumb.

             Ţin minte că bunicii din ambele părţi aveau şi câte patru porci, doi îi vindeu la târgul din Bocşa, Reşiţa sau Timişoara.

             Cocina era destul de mare pentru doi porci. Era podită şi lateral avea o deschizătură unde se punea mâncarea pe un jgheab înclinat care cădea în vălăul lor.

             O dată pe săptămână se făcea curat şi se puneau paie.

             Pe un alt perete decât deschizătura, era uşa care dădea într-o încăpere mai mare ca „dormitorul“ lor şi aici era podit. Aici porcii ieşeau în fiecare zi la „plimbare”, aveau mai mult aer, primeau de mâncare trifoi, frunze de sfeclă şi alte verdeţuri.

            Când erau ierni mai friguroase, pe pereţii exteriori tata punea tulei de cucuruz, un fel de izolare termică pentru a păstra în interior căldura de care aveau nevoie.

             La noi în familie porcii erau tăiaţi în luna decembrie  între prima săptămână şi până la mijlocul lunii, doar sâmbăta.

              Asta din moşi-strămoşi pentru că iarna oferea condiţii bune de prelucrare, conservare şi păstrare de lungă durată.

             În familia noastră era sărbătoare tăierea porcilor. Erau prezenţi până la cinsprezece persoane, rude apropiate. Bărbaţii au deprins meseria de la părinţi, ascultând apoi de alţii şi şi-au îmbunătăţit-o prin propria lor experienţă.

            Tata avea căteva cuţite speciale pentru această „ceremonie”, maşinile manuale de tocat carne, una cu găuri mari şi alta cu găuri mici, apoi „tubul” pentru cârnaţi. Ceilalţi din familie, în primul rând femeile, adulţii şi chiar copii  aduceau o contribuţie însemnată.

            Mama, soacra-mea, soţia mea şi mătuşile curăţau şi spălau maţele. Mama şi soţia mea pregăteau mirodeniile din timp, se îngrijeau de toate în procesul prelucrării, participau direct la definitivarea gustului fiecărui preparat, pregăteau mâncarea pe durata zilei şi mai ales cina. Mama făcea prăjituri. Tata desfăcea în ziua aceea butoiul cu vin şi vasul cu verzele acre.

          Cei care lucrau rămâneau în concediu sau recuperare. De multe ori copiii cereau voie de la şcoală.

          Părinţii mei se sculau mai devreme ca de obicei, tata curăţa zăpada dacă era,pregătea locul pentru pârlit. Tot tata făcea focul într-un cazan, mai târziu în celelalte două.

     După ce porcul era înjunghiat, momentul cel mai urât, mama pregătea micul dejun. Totdeauna avea pâine făcută cu o zi înainte. Frigea sânge şi cu varză acră. La urmă fiecare primea o cană cu ceai de mentă fierbinte îndulcit cu miere de albine.

    Porcul era pârjolit la început pe spate şi ras bine cu cuţite mai vechi apoi era întors cu picioarele în sus. Ca să stea drept era sprijinit pe lături cu bucăţi de lemn, făcute de tata. Se smulgeau unghiile până ce erau calde apoi era curăţat şi spălat bine cu apă caldă şi frecat bine cu o perie de rădăcină, până ce şoricul se făcea alb-gălbui.

     Dupa ce era gata, porcul era mutat pe uşa de la cocina, care era scoasă de la locul ei şi pusă pe două butoaie vechi şi altă uşa pe capre. Se aşeza pe spate şi se tăia mai întâi capul, care se desfăcea în două, partea de sus şi de jos,ca apoi partea de jos se mai tăia,se scoteau limba şi creierii. Totul se curăţa şi se punea într-un văiling mare în apă rece.

Apoi se tăia burta şi se scoteau toate măruntaiele.

     Se desprindeau cu grijă, ca să nu se spargă. Maţele împreună cu stomacul, ficatul, splina se puneau în vase pentru a fi separate şi pregătite fiecare după rostul avut.

     Se arunca doar fierea şi beşica de obicei pe acoperişul cocinei. Se desprindea clisa,era ca un cojoc şi coastele se tăiau cu toporul special de lângă şira spinării.

     Seara clisa era sărată abundent, aşezată într-un vas de lemn şi ţinută la sărat trei-cinci săptămâni. Se controla săptămânal, întoarsă şi completată cu sare ca să-şi tragă ea cât îi trebuie. După această perioadă era spălată de sarea pe care n-a „supt-o”, se lăsa să se zvânte apoi era pusă la afumat lent în podul casei sau mai târziu într-un loc special,o încăpere mică făcută în curte.

     Pentru prepararea cârnaţilor se lua carne relativ grasă care rezulta din îndreptarea şi ajustarea părţilor destinate să fie sărate şi afumate. Se toca cu maşina. Se punea într-un vas, văiling şi se framânta bine pentru a se omogeniza, adăugându-se condimente tradiţionale: sare, ai,adică usturoi, piper,ardei boia dulce. Se gusta de mai multe ori pentru a se obţine gustul dorit. La gustat participau şi femeile pentru că bărbaţii pe timpul lucrului au mai băut. Cârnaţii se ţineau o zi –două atârnati la aer ca să se zvânte apoi se puneau la afumat. Se consumau fripţi, dar şi cruzi după ce se afumau şi se uscau puţin. După ce erau luaţi de la afumat mama îi frigea şi îi punea în untură într-un vas din tablă cu capac. Mai târziu, dupa ce eu m-am căsătorit mama punea cârnaţii într-un borcan mare peste care turna ulei de floarea soarelui. Când în vară sau toamnă erau scoşi din borcan erau ca şi proaspeţi.

      Caltaboşul se prepara din organe de porc: inimă, plămâni, ficat, rinichi la care se adăuga şi nişte carne grasă de la gâtul porcului. Toate acestea se ţin în apă rece pentru a se elimina sângele din ele. Se fierb vreme îndelungată,în apă care n-are voie să fiarbă.Se scot din apă cu un strecurător, apa se scurge şi se lasă la răcit. Se taie felii potrivite, se toacă la maşină, se pune orez sau păsat bine fiert şi răcit apoi condimentele: ceapă prăjită în untură, sare, piper, puţin cimbru şi cuişoare. Se frământă bine aceasta pastă, se dă gustul dorit, se adaugă puţină zeamă din cea în care s-au fiert organele, pentru a se muia şi a intra usor în maţele cele groase. Se ţine în pod la rece şi trebuie consumat în timp scurt, crud sau fript, după poftă.

     Sângeretele conţine aceleaşi îngrediente şi se prepară la fel cu caltaboşul, cu deosebirea că în loc de organe de porc se pune sânge închegat, fiert şi tocat.

       Din resturile de clisă,adică slănină se făceau crame, se mai spune jumere. Erau tăiate cu cuţitul în bucăţi mai mari, prin prăjire se făceau mai mici. Bucăţile de slănină se puneau într-un cazan şi la foc mic se amestecau tot timpul cu o lingură mare de lemn. Se făcea un miros tare plăcut.

Prin topire se obţinea untura care se păstra tot anul într-un călai.

       Seara era mare sărbătoare,era pomana porcului. Cu toţii eram adunaţi la masa întinsă. La început bărbaţii au băut răchie, femeile pregăteau mâncare. Se mânca din toate câte puţin pentru a le proba. Varza murată era bine venită pe lângă toate delicatesele făcute din porci. Tata aducea vin făcut de el din strugurii care erau în curte şi grădină. La urmă mama ne aducea prăjituri. Într-o cameră se asculta muzică, în alta se cânta şi jucam cărţi.

Seara cu toţii eram obosiţi însă bucuroşi că la anul vom avea mâncare, preparate din carne făcută de noi.

       Au trecut mulţi ani de când familia noastră n-a mai tăiat porc pentru că părinţii mei, mătuşile şi unchii s-au dus să „locuiască” dincolo de nori.

       Tăiatul porcului a rămas doar o frumoasă amintire la care mă gandesc cu mare drag mai ales în luna decembrie !

                            Adalbert  GYURIS

Taina Sf. Hirotonii reflectată în proverbele românești(I)(Continuare din numărul trecut.    

 V. Efectele sunt amintite pe larg în proverbele românești. Taina Sfintei Hirotonii îi conferă preotului întreita demnitate:

 - De conducător. Un proverb din Banat ne amintește de vremea veche, când regiunea aparținea, bisericește, de Patriarhia de la Karloviț, respectiv de Episcopia de la Vârșeț. În această situație, preotul din parohie avea un statut special, privilegiat: ,,Hopa, hopa!/ Pân-la popa,/Că vlădica nu-i nimic”(VII, 92). Preotul avea autoritate morală deosebită în cadrul parohiei și puțini erau cei care aveau curajul să-l înfrunte pe preot, ori să-i neglijeze poruncile, îndrumările și sfaturile.  De aici și vorba pusă în gura unui asemenea preot plin de emfază: ,,Voi arăta eu cine-i popă în biserică”(X, 376).

-De învățător: ,,Datoria preotului (este de) a cunoaște bine credința și ale credinței”(VIII, 457). Prin predici, pareneze, necroloage, cuvântări ocazionale, discuţii particulare, preotul are datoria de a învăţa pe credincioşi cele ale învăţăturii creştine: ,,Popa nu spune predica de două ori” (VII, 86). Omul din popor are tot respectul faţă de cele aflate de la preot, dar socoteşte că nu le poate pune pe toate în viaţa practică: ,,Nici toate ale popii, nici toate ale doctorului”(VII, 96). Multă vreme și în multe locuri, preotul a fost socotit pe post de bau-bau pentru speriatul copiilor, folosindu-se expresia: ,,Taie popa limba”(VII, 102). La o analiză mai atentă, vom observa că, de fapt, expresia rostește un mare adevăr: preotul are datoria de a învăța pe copii cele bune și a-i dojeni pentru cele rele, are datoria de a mustra cu tărie pe cei ce nu-și controlează limba și rostesc cu ea înjurături și alte vorbe grele la adresa celor sfinte.

-De sfințitor:

v    săvârșirea slujbelor din duminici și sărbători: ,,A cânta ca popa la Rusalii”(VII, 140); ,,A sluji pentru norod, cea mai mare către Domnul rugăciune”(VIII, 505); ,,Ca popa la biserică, și ziua, și noaptea”(IX, 121); ,,De câte ori la biserică a mers,/ Popa salcie mi-a dat;/ Dacă am început să merg mai des/ La mine nu s-a uitat”(VI, 489). Nu oricine poate oficia sfintele slujbe, fiindcă nu oricine are harul Sfintei Preoţii. Din cauza aceasta are justificare proverbul: ,,Numai popa poate umbla cu cădelnița”(VII, 93). Când parohia este săracă și personalul puțin, preotul bate și clopotul și toaca: ,,Unde popa nu toacă”(X, 377)”. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca într-o localitate să fie mai mulți preoți: ,,Svârli cu bățul într-un câine și lovești un popă”(VII, 94), așa cum se întâmpla în veacurile trecute, ajungându-se și până la 17 preoți într-un sat, apăreau diferite intrigi între ei, fapt speculat cu asprime de creatorul popular: ,,Unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”(VII, 89). Situația ideală ar fi aceasta: ,,Nu e sat fără de popă(VII, 101).

v    săvârșirea Sfintelor Taine: ,,Când popii n-au de lucru botează viței”(VII, 100), desigur, proverbul este o ironie, dar el atestă lucrarea preotului de a boteza. El spovedește: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100). Preotul împărtăşeşte:  ,,Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoți și-i chemăm. O, ce zădărnicie!”(VIII, 457). Aici trebuie să remarcăm un lucru. În unele regiuni există superstiția că preotul are posibilitatea să ghicească în Sfânta Împărtășanie dacă cel împărtășit moare sau mai are de trăit. Unii preoți speculează această superstiție și o folosesc pentru a-și rotunji veniturile. Cei mai mulți însă recunosc cu sinceritate că preotul nu ghicește nici în Sfânta Împărtășanei, nici în Sfânta Evanghelie, nici în alte cărți, în cafea, în stele, în palmă sau altele. El își face slujba lui și atât. Numai Dumnezeu știe anii și zilele oamenilor, ceasul morții fiecăruia. Ghicitul unor preoți este perceput de creatorul anonim ca o șarlatanie, iar următorul proverb o exprimă cu prisosință: ,,Profet după Hristos măgar este”(X, 378).

v    Săvârșește ierurgiile solicitate, precum înmormântarea: ,,Curând îi va cânta popa”(VII, 113), ,,Mai bine pandur la spate, decât popa la cap”(IV, 535). El săvârșește pomenile și parastasele: ,,De popă nu scapi nici mort”(VII, 95). Preotul umblă cu colindul din casă în casă în Ajunul Crăciunului și cu sfințirea caselor la Bobotează și, în unele locuri, la începutul fiecărei luni: ,,Trecu ca preotul cu crucea”(VII, 122); ,,Popa în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți scadă pețitorii” (IX, 358). În aceste împrejurări, el este însoțit de cântărețul bisericii: ,,Popa Manoilă/ Cu țârcovnicul Gavrilă”(VII, 105). Chiar dacă uneori preotul are slăbiciunile, păcatele, lipsurile și năravurile lui, harul preoției lucrează și prin acesta, fiindcă ,,Și popa prost blagoslovește biserica”(VII, 85(Va continua).

              VI. Treptele Preoției.

• Diaconia . În proverbele din colecția lui Zanne nu întâlnim treapta diaconiei.
• Preoția. Din treapta Preoției propriu-zise este menționată, ca treaptă administrativă derivată, funcția de protopop.  Imaginea lui însă e destul de difuză, semn că n-a avut contacte directe cu omul din popor, cu masele de credincioși. Se știe despre el că lua ,,gloabă”(,,Da-te-aș protopopului de gloabă!”, VII, 128) de la preoți și că tinerii care urmau să se căsătorească se duceau la el să ia aprobare. ,,Taie lemne ca la protopop”(VII, 127). Ii punea să spună rugăciuni, iar dacă nu știau, le dădea o secure  stricată și-i punea să taie lemne(VII, 128).
• Arhieria.  Din treapta aceasta întâlnim de mai multe ori vorbindu-se de episcop. Era socotită o funcție foarte înaltă, de vreme ce, atunci când trebuia desemnat tot poporul, se folosea expresia ,,De la vlădică la opincă”(VII, 218), înțelegându-se întreaga populație,  de la domnitor până la cel mai de jos om al societății.  Episcopii erau însă văzuți rar de credincioși, ,,Ca vlădicii”(VII, 220). Erau remarcați mai cu seamă pentru pedepsele ce le aplicau preoților, sau, în unele cazuri, chiar credincioșilor: ,,Dumnezeu să te ferească/ De mânia vlădicească / Și de pâra mojicească”(VII, 220). Nu oricine avea acces la ierarh, nu oricine era de ,,Nasul vlădicăi”(VII, 220). Exista rânduiala ca să contribuie fiecare preot, fiecare parohie, iar uneori fiecare familie la susținerea episcopului și a funcționarilor eparhiali. În Banat, spre exemplu, am întâlnit documente care vorbeau de obligația ca fiecare familie să dea drept ,,gloabă” pentru episcopul de la Vârșeț câte o găină. Uneori însă dajdia aceasta ,,vlădicească” creștea vizibil, ceea ce făcea pe omul din popor să exclame: ,,Îs lungi poalele vlădichii”(VII, 219) sau, mai rău, ,,S-a desmăgărit vlădica”(VII, 217), ajungându-se până la afirmații de genul: ,,Rău e turcul, dar încă mai rău e episcopul”(VII, 219).  Probabil că la imaginea proastă a ierarhului contribuiau și preoții, care intrau în contact direct cu el, suportându-i cel mai adesea pedepsele: ,,Știe bine vlădica pe cine ia de chică”(VII, 217) sau cheltuielile imense ce le necesitau vizitele pastorale și inspecțiile ierarhului în parohii: ,, Vine episcopul în sat și preoții se fac neveste”(VII, 219). Nu lipsesc nici ironiile la adresa ierarhului și a protopopului, precum: ,,Vlădica de e vlădică/ Și tot are ibovnică,/ Dar  eu ca protopop, /De ce să n-am șapte-opt?”(VII, 218). În vremuri grele, starea materială a episcopilor era atât de precară, încât se vorbea de o adevărată decădere din treaptă a ierarhului: ,,A ajunge din vlădică popă”(VII, 219).

            VII. Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

              Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

              În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

*

              Al patrulea mag. În cartea lui Leon Magdan, intitulată Pilde și povestiri ortodoxe cu tâlc, am găsit o povestire tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor, căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus: ,,- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru!” Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela, cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său, pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani, ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: ,,- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă! O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă!”  Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de  fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului.

              Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus: ,,- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …!”  ,,- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu?” – a întrebat mirat magul. ,,- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

*

               Destăinuiri cu Zoe Dumitrescu Busulenga(Continuare din numărul trecut). ,,Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un altfel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare,  care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut, că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului, decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar. Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva şi, până la urmă, nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…!

*

              Ajutoare și contribuții de cult. În această perioadă am primit câteva ajutoare astfel: Domnul Primar George Bazavan s-a ținut de promisiune și a achitat și a doua tranșă de 3.500 lei pentru tipărirea vol. II din Viețile Sfinților, pe care am început să v-o donăm Dvs., tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-ați ajutat cu cel puțin 50 lei în perioada 1 Dec. 2010-30 Nov. 2012.

               Doamna Omir Lucreția din București, fiică a satului Malovăț, a donat 200 lei; Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București,  fiu al satului Bârda, a donat 150 lei; Doamna Dr. Rusu Maria  din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, a donat 100 lei; Doamna Dr. Mihaela și Dl. Dr. Werner  Funck din Germania au donat 82 lei; Domnul Mărășescu Vasile din Tr. Severin a donat 50 lei. 

              Domnul Popescu  Vasile(Valică) din Malovăț a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 70 lei. La fel, Doamna Stoichină Gheorghița din Bârda a făcut început la contribuția de cult pe 2012 cu suma de 50 lei.

*

              Cercuri. Consfătuiri. La 15 Dec., preotul Dvs.  a participat la Cercul Pedagogic, care s-a ținut la Școala cu cl. I-VIII din Șimian.

*

              Înmormântări. La 15 Dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Pera Nicolae(87 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

              Program.  În luna Ianuarie avem următorul program de slujbe: 1 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda, la biserică; slujbă la Malovăț); 2, 3, 4 Ian.(colindul cu Botezul înMalovăț); 6 Ian.(slujbă la Bârda dimineața și la Malovăț începând cu ora 10); 7 Ian. (pomeniri la biserică la Bârda dimineața; slujbă la Malovăț); 8 Ian. (Bârda); 14 Ian.(Bârda-Malovăț); 15 Ian.(Malovăț); 17 Ian. (Malovăț-Bârda); 21 Ian.(Malovăț-Bârda); 22 Ian.(Bârda); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 28 Ian.(Malovăț-Bârda); 29 Ian.(Malovăț); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com. 

               Sărbători fericite! La mulți ani!

                                                                               Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

„Graba de a privi lumea prin ochelari trandafirii i-a dus pe unguri în ispita de a-şi exagera dimensiunile… Mereu gata de a susţine că Ungaria este o excepţie printre naţiuni” (William M. Johnston, în Istoria culturii şi spiritul Austriei)

 Horthy & Comp.   

Autor: Corneliu Florea

 În noiembrie 1919, Armata Română a coborât tricolorul românesc de pe parlamentul Ungariei din Budapesta şi s-a retras, după ce şi-a îndeplinit misiunea de a învinge armata ungară condusă de Bela Kun, care de două ori a atacat România fără declaraţie de război. Bela Kun a fugit din Budapesta şi în locul lui a venit, în galop pe cal alb, Miklos Horthy de Nagybanya!!

Horthy, de profesie ungur, vorbind ungureşte cu accent şi germana fără, a fost amiral, dar, rămânând fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal alb pe care a intrat ţanţoş în Budapesta, ca un mare eliberator, în fruntea Armatei Naţionale, armată care până atunci a stat pitită la Szeged în timp ce Armata Română înfrângea şi elibera Ungaria de comunism. Era normal, de înţeles, ca ungurii, care au un cult al capitalei lor, să-l prefere pe aristocratul amiral în locul comunistului evreu Bela Kun, promontoriul terorii roşii în Ungaria, să-l prefere pe amiralul călăreţ în locul soldatului român care a pus opinca pe parlamentul budapestan, care le-a dat o lecţie istorică; să stea cuminţi în hotarele lor.  

Este a treia lecţie istorică dată de români ungurilor:  să-i lase în plata Domnului. Prima i-a dat-o Basarab regelui Carol Robert de Anjou la Posada în 1324, a doua lecţie i-a dat-o Avram Iancu revoluţionarului devenit regent, Kossuth, în Munţii Apuseni în 1849 şi a treia, acum în 1919, când Armata Română a bătut drumul degeaba până la Budapesta, că nici aşa conducătorii ungurilor nu vor să înveţe nimic din istorie!! Nu sunt ungurii singuri care nu vor să înveţe nimic din istorie, sunt şi românii şi alţii.  

Horthy a fost bine primit în Budapesta, ca un salvator al naţiunii după grelele pierderi ale Ungariei de la sfârşitul războiului mondial. Pe lângă aplauze şi discursuri, avea nevoie de un statut personal şi de o echipă cu care să pornească la refacerea ţării. Cu ajutorul Armatei Naţionale a câştigat nişte poziţii şi apoi alegerile, măcar la atâta mai era vitează armata lui. După alegeri şi parlamentări Ungaria s-a declarat din nou monarhie, dar lipsind monarhul în acel moment, Horthy s-a instalat ca regent, nu înainte de-a pretinde toate funcţiile unui adevărat rege ungar, era în Martie 1920. Îndată ce s-a auzit că fosta republică sovietică a redevenit monarhie, a sosit la Budapesta, Carol al IV-lea, rege al Ungariei, fost şi împărat al Austriei, care era în drept să ocupe tronul monarhiei, dar Horthy l-a trimis la plimbare, uitând că îi jurase credinţă în 1916, când, după tradiţie, a devenit şi rege al Ungariei. Carol al IV-lea ori Karoly al IV-lea nu se lasă, stăruie şi se întoarce împotriva lui Horthy cu o armată încropită din ce mai rămăsese de prin fostele armate austro-ungare şi după un spectacol, mai mult de operetă decât de operaţiune militară, pierde. Este luat prizonier de Horthy care îl exilează cât mai departe de Ungaria, pe insula portugheză Madeira, unde îşi găseşte odihna veşnică, iar Horthy rămâne în continuare regent ca un rege, pe cal alb!

Printre primii colaboratori a lui Horthy a fost şi ofiţerul Pal Pronay care, împreună cu batalionul său ultra naţional s-a instalat în Hotelul Britania de unde a început  curăţarea ţării de comunişti prin aceleaşi metode folosite anterior de teroarea roşie a lui Bela Kun (nume maghiarizat din cel original Kohn). Când Ungaria a fost curăţată chimic, adică cu plumbi, de rezistenţa şi focarele comuniste, Miklos Horthy s-a spălat pe mâini de inimosul său ofiţer, care a instalat teroarea albă în Ungaria, cum a fost numită atunci şi aşa a rămas în istoria lor. Dar, cum de  comunismul internaţional, şi de cel unguresc în special, evreii au fost incriminaţi ca factori determinanţi, Horthy a lăsat în voia lui pe Gyula Gombos, un anti-semit de primă mărime, să se ocupe de ei, iar acesta prin mijloacele propagandei a reuşit să-i facă răspunzători de toate problemele Ungariei, infiltrând în unguri ura faţă de evrei.  

Vremurile grele economice ce au urmat după război şi pentru Ungaria regentului Horthy, l-au făcut să ofteze şi să  închidă ochii, sub care, în pivniţa Institutului Cartografic din Budapesta, din 1924 a început imprimarea banilor falşi!! Imprimeria banilor falşi camuflată în pivniţa budapestană a fost binecuvântată de episcopul catolic Istvan Zadravetz, care s-a rugat la dumnezeul ungurilor să o aibă în paza lui, iar banii falşii au început să fie plasaţi de însuşi şeful suprem al poliţiei şi siguranţei, Imbre Nadosy! Astfel, sub oblăduirea lui Horthy, a bisericii şi poliţiei ungureşti, cu sprijinul material şi tehnic german, imprimeria a produs într-un an peste 30.000 de bancnote false de o mie de franci francezi. Bani buni şi binecuvântaţi erau împrăştiaţi în Europa ca o răzbunare împotriva Franţei pentru Tratatul de Trianon din 1920, necesari pentru propaganda revizionistă, prin Liga Revizionistă recent înfiinţată, şi ce mai rămânea erau binecuvântaţi pentru buzunarele unora, după cum spune vorba ungurească întotdeauna se găsesc buzunare pentru bani! Dar, din criza economică i-a scos la suprafaţă primul ministru Istvan Bethlen, nobil descendent din Transilvania, un revizionist de marcă, care ura ardelenimea română şi a pus pe rol maşinaţiuni şi proiecte împotriva României, în vederea recuperării Transilvaniei.

Revizionismul unguresc explodează în urma unui articol din Daily Mail „Locul Ungariei sub soare”, scris de un magnat evreu al presei britanice, Rothermere. Articolul a făcut mare vâlvă prin lume, descriind patetic soarta tragică a Ungariei atât de nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon, tratat ce trebuie revizuit. Această revizuire a surescitat întreaga societate ungară, care a lansat lozinca „Nem, nem soho” cu care a început marşul paşilor mici ai revizuirii prin toate mijloacele, în toate părţile, căutându-şi aliaţi cu orice preţ, plătindu-i cu orice preţ. 

După acest articol au urmat altele şi altele, chiar şi o carte în urma cărora Rothermere a devenit cea mai preţuită şi adulată persoană a revizioniştilor unguri, a întregii Ungari. A fost primit cu onoruri şi pompă în Ungaria de către populaţie, notabilităţi şi Horthy, iar idolatrizarea a mers atât de departe încât vroiau să-l urce pe tronul Ungariei!! Horthy a strâmbat din nas. Ce l-a determinat pe magnatul evreu Rothermere să se dedice cu atâta vigoare şi amploare revizionismului unguresc, când el nu cunoştea nimic din istoria poporului ungar, a popoarelor înconjurătoare? Cherchez la femme!! În cazul său a fost invers, ea l-a căutat pe el şi l-a găsit la ruletă în Monte Carlo, plictisit că nu are subiecte semnificative, deosebite  pentru ziare. Ea venise cu unul gata pregătit: monstruoasa soartă a măreţului popor maghiar pe care i l-a servit, în doze mari şi repetate timp de zece ani, iar el, după dictare, a tot scris în favoarea Ungariei, ce este o excepţie printre naţiuni, pledând fervent pentru revizionismul Tratatului de la Trianon.

La femme, era o contesă cu origine evreiască, Stephanie zis Steffi, născută Richter la Viena şi devenită Hohenlobe în Ungaria, cu şarm şi nuri atrăgători şi etalaţi din plin, fire jovială şi foarte, foarte deschisă, abilă, rafinată şi şireată, cu tot felul de legături de la Horthy până la Hitler. Viaţa ei un adevărat best-seller, care nu ştiu dacă a fost scris sau nu, dar care ar fi încă un exemplu de cum persoane aparent anonime umblă la roţile societăţii umane schimbându-le, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, fără să primească locul şi dimensiunea meritată în istorie, fiind acoperiţi de regi şi regenţi de pe tronuri sau pe cai. În comparaţie cu atrăgătoarea şi înfocata contesă, o reală floare carnivoră, Rothermere era tipul tipic de ignorant englez, încrezut dar naiv care, îndată ce a cunoscut-o, i-a făcut o seamă de complimente, declaraţii şi avansuri, din care reţin declaraţia, consemnată de un scriitor ungur competent: „Ştii, draga mea, eu până astăzi nici măcar n-am ştiut că Budapesta şi Bucureştii sunt două oraşe distincte”!!! E clar cât de autorizat istoric şi geografic era Rothermere să pledeze pentru revizuirea tratatului. De la acelaşi scriitor, Paul Lendvai, aflu că în Ungaria, între cele două războie, era: o atmosferă romantic-naţionalistă, populistă, rasistă, antiliberală, antiintelectuală şi anticivilizatoare. Grele epitete scrise de un ungur despre ungurii săi, iar despre Horthy scrie: Regentul nu era nici foarte cult, nici foarte inteligent, e adevărat mulţi din jurul său şi de la distanţă, mulţi cititori în istorii şi-au dat seama de asta, dar regent să  fii, noroc să ai...

Şi Horthy a avut noroc cu prim-miniştri aleşi de el, care au fost dedicaţi şi determinaţi pentru interesele revizioniste ale regatului ungar. Istvan Bethlen, descendent din nobili transilvăneni, anti-român şi-n somnul cel mai profund, născut la Budapesta şi mort în cea mai bună închisoare din Moscova lui Stalin. Gyula Gomboş un antisemit până-n rădăcinile măselelor, revizionist înfocat şi filohitlerist plecat, a murit de timpuriu fără să apuce să-l vadă pe Horthy intrând victorios, pe cal alb, în Kosice în 1938 sau în Cluj, tot pe cal alb, în 1940. (Grandomania, aroganţa, infatuarea sunt dovezile unei intelectualităţi şi culturi limitate). Al treilea prim-ministru, Pal Teleki a rămas în istorie pentru trei fapte: legile sale anti-evreieşti, sfidarea şi ofensarea reprezentanţilor românilor ardeleni la Cluj în septembrie 1940 şi pentru curajul de a se auto-judeca, după care s-a auto-pedepsit trăgându-şi un glonţ în cap, în martie 1941.

Horthy a călărit mai departe alături de Hitler şi Mussolini, declarând că are o datorie sfântă de a restabili graniţele Ungariei. Hitler, cu care s-a văzut de câteva ori, i-a sugerat un plan paşnic, al arbitrajelor cu vecinii. Prin acest plan i-a promis că el şi Axa îl va sprijini în schimbul aderării la Axă şi al obedienţei. Şi aşa s-a întâmplat. Marşul paşilor mărunţi al revizionismului a continuat cu fanfara propagandei în frunte, urmat de convorbiri de formă cu vecinii în care diplomaţii unguri au refuzat orice idee şi astfel s-a ajuns la arbitrajele de la Viena. După primul arbitraj din 1938, Horthy a încălecat pe cal şi a intrat triumfător în partea de Sud a Slovaciei, în Kosice. Hitler şi-a ţinut promisiunea! După cel de-al doilea arbitraj, din August 1940, Hitler şi Mussolini i-au satisfăcut cea mai dorită din sfintele datorii a lui Horthy: Nord-Vestul Transilvaniei. A fost nemulţumit că nu a primit toată Transilvania, dar Hitler l-a tras uşor de urechi spunându-i să se mulţumească cu cât a primit fără nici-o plată, nici un efort, fiindcă ungurii singuri nu ar fi luat nici atât de la români (e consemnat în stenograme). A oftat şi-a încălecat bălanul şi a intrat în Cluj, gonflat în uniformă de amiral, în ovaţiile conaţionalilor în timp ce românii prinşi pe străzi erau înjuraţi şi maltrataţi să ştie cum va respectă Horthy şi compania punctul cinci al arbitrajului de la Viena, care stipula: Guvernul ungar îşi ia obligaţia solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câştigă cetăţenia ungară, însă aparţin poporului român să fie considerate egale în fiecare caz cu ceilalţi cetăţeni unguri.  De fapt guvernul ungar demonstrase deja la Ip şi Trăznea  cum va respecta obligaţia solemnă de egalitate între cetăţeni!! Iar Pal Teleki descendent al unei vechi familii nobiliare din Ardeal, venit şi el la Cluj, după coada calului bălan, când i s-a reproşat de către reprezentanţii românilor ardeleni atrocităţile de la Ip şi Trăznea ce încălcau obligaţia solemnă, a spus, şi a rămas în consemnat în istorie: Nincs  lakodalom keseles nelkul = Nu-i nuntă fără înjunghieri!! Pentru unguri arbitrajul era o nuntă, pentru românii ardeleni începea cel mai cumplit calvar. Un coleg clujean, mai în vârstă, povestea cum studenţime ungurească a Clujului manifesta pe străzi, strigând lozinci naţionaliste şi revizioniste, dintre care una îi stăruia în urechi şi după treizeci de ani: Ki az olah csordaval = Afară cu turma de valahi!! (Studenţii unguri de atunci sunt părinţii udemeriştilor de azi.)         

Datoria sfântă a lui Horthy s-a mai rotunjit în Aprilie 1941, când, alături de Wehrmacht a asmuţit şi el Honvedseg-ul asupra Yugoslaviei, cotropind şi masacrând populaţia sârbă din Voivodina, primind în recompensă de la Hitler, Bacska, adică 11.000 kilometri pătraţi cu un milion de locuitori, dintre care unguri erau aproximativ treizeci la sută!! În acest moment Horthy a fost proslăvit ca omul care a mărit ţara (orszaggyarapito) avea 73 de ani şi şi-a atins zenitul datorită lui Hitler, datorită Axei, dar în Novi Sad-ul sârbesc nu a mai avut curajul să intre călare, din mai multe motive. Hai să începem cu teama că şi lui i se putea  întâmpla ce i s-a întâmplat prinţului moştenitor, Franz Ferdinand moştenitorul tronului austro-ungar la Sarajevo din 1914, fiindcă sârbii îs răzbunători, nu-s toleranţi la cotropitori şi asupritori, nu-s lasă-mă să te las ca românii! Acum, după cumplitele masacre comise de Honved-seg-ul împotriva populaţiei paşnice din jurul Novi-Sad-ului, în care  au fost omorâţi  peste 5.000 de copii, femei şi bărbaţi, după unele surse, după altele chiar mai mult într-o nelegiuire şi brutalitate tipică ungurească, sârbii erau determinaţi să le răzbune. De aceste abominabile crime, era răspunzător, în primul rând Horthy fiind şeful suprem al Honved-seg-lui.  

Intrând în război împotriva Uniunii Sovietice, Ungaria lui Horthy, întregită prin arbitraje şi masacre,  şi-a semnat începutul sfârşitului. E drept că nici România, nici Germania nu au avut alt sfârşit, dar sunt nişte diferenţe. Românii au pornit pentru Nord-Estul României cotropit de sovietici cu un an înainte, Hitler pentru spaţiu vital şi Horthy probabil, visând să intre călare, pe cal alb, în Moscova. Honvedseg-ul lui Horthy nu a avut probleme să masacreze populaţia civilă pe unde a trecut, problema armatei ungare a fost să se confrunte cu armatele regulate şi după dezastrul de pe Don, la Voronej, s-a tot retras până pe Dunăre, la Budapesta, unde a fost distrusă total de armata roşie şi cea română. Cu această ocazie, a cumplitului război mondial, Armata Română le-a dat ungurilor cea de-a patra lecţie istorică, pe care le-o putea da şi fără amestecul ruşilor şi a germanilor, dacă ungurii mai doreau o lecţie istorică în plus. 

Miklos Horthy  de Nagybanya nu a mai avut ocazii să-şi îmbrace uniforma de amiral şi să-şi încalece bălanul pentru că Hitler, isteric, i-a luat şeaua, l-a izolat şi apoi l-a domiciliat forţat în Bavaria, fără cal alb! De acolo l-au arestat aliaţii, ce au refuzat să îl dea pe mâna lui Tito, care îi vroia capul pentru ceea ce Honved-seg-ul săvârşise în Voivodina ci l-au implicat în procesul de la Nurenberg. A fost ascultător şi servil şi a scăpat cu viaţă. A murit în Portugalia după ce şi-a scris memoriile, nişte compuneri şcolăreşti, dar cu pretenţii de documente istorice, ceea ce nu-s. La sfârşit, cu limbă de moarte a lăsat în testamentul său să  fie adus în Ungaria numai după ce ultimul soldat rus o părăseşte. Mulţumită lui Gorbaciov acest lucru s-a putut întâmpla după 1991.

În 1993, budapestanii i-au făcut o primire triumfală la fel ca cea din Martie 1920, când a intrat călare şi le-a promis revizuirea Tratatului de la Trianon. Patetism revizionist, şovinism şi naţionalism cât încape pe largile bulevarde budapestane le-au creat ungurilor din nou iluzii trandafirii de expansiune cu toate că după Tratatul de la Trianon din 1920 a urmat Tratatul de la Paris din 1947 care l-a reconfirmat şi consfinţit pe cel anterior…

Ungurii sunt îndărătnici, nu învaţă nimic din istorie, din vremurile vechiului mileniu şi începutul celui nou …          

(1 Decembrie 2011, Alba Iulia)

Priveşte înapoi fără mânie

Autor: Silvana Cojocăraşu

      Când, dintr-o întâmplare a vieţii (căci toate lucrurile mari se nasc de la o întâmplare), am ajuns să-l cunosc pe domnul Alexandru Tomescu, lectura cronicilor din revista pe care o editează m-au pus în faţa unui om care trăieşte departe, dar înţelege perfect tot ce se întâmplă aici. Citindu-i poeziile şi cărţile, care răscolesc trecutul şi, mai ales, prezentul în care te simţi străin, mă gândesc care ar putea fi cea mai bună formulă de prezentare: „scriitor şi jurnalist român, stabilit în Canada la mijlocul anilor ‘90”, sau „scriitor şi jurnalist al exilului românesc din Canada”… oricum, dilema se joacă, la orice formulă m-aş gândi, în jurul substantivului/adjectivului „român”.

     Alexandru Tomescu este un român trist. Este un scriitor român cu stil nobil: firesc şi sincer în exprimare, direct şi sensibil până la lacrimi, scrie ce crede şi ce gândeşte. De multe ori, ne pune oglinda în faţă, de peste Atlantic.

      Povestea sa începe într-o comună din Prahova, Bălţeşti (de unde şi numele Bălţescu, ca pseudonim sau împrumutat personajelor sale), în 1943, ani tulburi şi nesiguri, ce-i marchează copilăria şi tinereţea, ireversibil. A fost analist-programator şi profesor, într-o ţară din sud-estul periferic al Europei, numită România, unde a fost considerat (mult timp) ca având origine nesănătoasă, tatăl fiind deţinut politic. Aici, în ţara sa, nu a publicat nimic. A participat apoi la evenimentele din decembrie 1989. În 1990, a fost martor ocular al mineriadei. În 1992, dezamagit, cum însuşi mărturiseşte, îşi părăseşte ţara şi pleacă în Anglia, cu statutul de „căutător de azil”, iar din 1995 primeşte rezidenţă în Canada, hotărând să se stabilească la Toronto, „oraş cu influenţă americană, care însă în scurt timp m-a obligat la mari mutaţii spirituale…” Aici îşi începe activitatea publicistică: este redactor şi corespondent pentru Europa al ziarului „Cuvântul Românesc”, publică proză şi poezie în presa românească nord-americană.

        Din 2003, Alexandru Tomescu editează revista bilingvă on-line „Alternativa” – numele însuşi pare predestinat, publicaţia sa oferind o platformă de exprimare pentru nume de referinţă ale exilului românesc (formulă mai realistă, după părerea mea, decât termenul diasporei), de pretutindeni. Cronicile şi editorialele semnate pentru „Alternativa” şi alte publicaţii de peste ocean au devenit, în 2011, cartea „De peste Atlantic. Cronici şi editoriale” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2011).

      Pentru a-l înţelege însă pe deplin pe editorul Alexandru Tomescu, trebuie să înveţi să-l priveşti pe omul Tomescu. Citindu-i primul volum, publicat în 2008: „Să ştii să priveşti” (Criterion Publishing, Bucureşti).

      Greu de prins într-o formulă literară, ”Să ştii să priveşti” poate fi considerat un volum de memorii, cu note de jurnal cuprinse în povestiri/episoade aparent separate, ca nişte secvenţe de film. Această poveste a primei sale vieţi se transformă într-o cronică, un film documentar al anilor ’50-’90, cu lumina şi atmosfera specifică „acelei epoci”, un film care, dacă printr-o minune ar fi fost produs, nu s-ar fi difuzat niciodată. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, prin Ştefan, ca o detaşare de un trecut trist, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita: copilăria modestă alături de mamă şi vacanţele la bunici, aşteptându-l pe tata – „Dosarul 11703”, lipsurile materiale şi lupta pentru supravieţuire şi decenţă, cu stigmatul originii nesănătoase, într-o societate mincinoasă şi bolnavă: „În perioada de început a anilor ’50, teroarea stalinistă se manifesta violent în toate statele lagărului socialist… Sănătatea mentală şi fizică (a lui Stalin, n.n.) se deteriora zilnic, iar crizele paranoice erau urmate de decizii care îngrozeau lumea… Familia lui Ştefan, care fusese supusă procesului de distrugere imediat după război, ca de altfel întreaga categorie a intelectualilor, proprietarilor de pământ, negustorilor, industriaşilor, nu se mai considerau afectaţi de ultimele măsuri de represiune. Priveau neputincioşi şi oarecum resemnaţi la acest tratament de dezumanizare… Cel mai bun prieten al lor era aparatul de radio aşezat pe şifonier, fixat la Europa Liberă, Radio Paris ori Vocea Americii. Pentru acest lucru au suferit mult. Când au percheziţionat prima dată casa, după arestarea tatălui lui Ştefan, căpitanul de securitate a menţionat expres că radioul era pe unde scurte. Pentru asta se iau ani buni de închisoare, a spus el, înspăimântându-i pe toţi. Mai târziu, mama lui Ştefan a fost chemată la securitate, în urma reclamaţiei unui vecin, că ar asculta posturi de radio interzise… Pe timpul iernii, toţi dormeau într-o cămăruţă: Ştefan cu fratele său mai mic într-un pat, iar mama lor pe o canapea lângă fereastră. Odată cu venirea primăverii, când nu mai era nevoie de foc, mama se muta în camera din faţă.”  („Simplă, dar regretabilă coincidenţă”)

       Pelicula se derulează, iar amintirea constantă a sărbătorilor creştine aduce clipe de lumină şi linişte, credinţa fiind liana din jungla încâlcită, de care Ştefan se prinde întotdeauna, chiar şi atunci când povesteşte de „desfiinţarea” Mănăstirii Runca, ctitorită la 1710, sau când evocă figura plină de dumnezeire a părintelui Nicodim, devenit, prin încercările Domnului, tăietor de lemne şi muncitor la calea ferată, sau pe cea a măicuţei Christofora, ajunsă femeie de serviciu într-o uzină. Toţi păstrându-şi credinţa.

      Dacă ar fi să compun un tablou, care să cuprindă esenţa acestei cărţi, atunci acesta ar avea un cer olandez deasupra unei biserici albe, pe poarta căreia intră Ştefan, personajul principal, văzut din spate: îşi ascunde chipul, să nu i se vadă lacrimile.

      Pentru că în şcoala în care au învăţat – şi deci s-au format – Ştefan şi Adela, prietena de suflet din copilărie, erau apreciaţi elevii „Vasilescu”, pentru că „tatăl lui era activist de partid la comitetul orăşenesc şi preşedintele Comitetului de Părinţi pe şcoală. Era mereu invitat la tribuna oficială cu ocazia defilărilor de 7 Noiembrie – aniversarea marii revoluţii din octombrie, 1 Mai – ziua internaţională a muncii, sau 23 August – eliberarea României de sub jugul fascist. Vorbea foarte mult, folosind verbul a fi numai la singular, genitivul şi dativul cu lu.” Iar acest elev „a început să citească tema de acasă, descriind Cenaclul Junimea ca pe o adunare de producţie plină de indicaţii şi responsabilităţi. A încheiat compunerea cu fraza: Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost adevăraţi tovarăşi, iar exemplul lor ar trebui urmat. Tovarăşa Boeru, care era şi secretară de partid pe şcoală, a făcut aprecierea că ultima compunere a fost foarte bună. Creangă şi Eminescu, a subliniat ea în încheiere, au fost adevăraţi tovarăşi, oameni căliţi de partid, cu simţ de răspundere, fii ai poporului, care au pus mai presus de toate interesele ţării.” („Compunere la Limba Română”)

     Anii au trecut, Ştefan pleacă la Bucureşti, să se înscrie la facultate, ar fi dorit să urmeze filologia, fiind iubitor de literatură, dar era apropiat şi de matematică şi fizică, materii la care dăduse şi meditaţii, în timpul liceului: „Bucureştiul anilor ’60 încă îşi mai păstra ceva din farmecul capitalelor europene, sistematizarea nu reuşise încă să-l mutileze în totalitate. Prin acei ani, Ştefan încerca să urce treptele universităţii, dar era mereu respins din motive de origine nesănătoasă, cum se mai spunea de dosar. Sosit în Gara de Nord, a luat tramvaiul 6, care, trecând pe lângă Piaţa Matache şi traversând Ştefan Furtună, l-a lăsat la cap de linie pe strada Nuferilor. Mai târziu, aceste locuri i-au fost martorii luptei cu autorităţile Ministerului Educaţiei, pentru a-şi găsi dreptatea.” („Ultima speranţă”)

      Corespondenţa cu Adela, din anii unei studenţii refuzate, reprezintă pentru Ştefan, tânărul calificat la locul de muncă ca operator în rafinarea petrolului, un capitol important dintr-un drum pe care, parcurgându-l, a învăţat să iubească şi să ierte. În „Scrisoare de la locul de muncă”, am remarcat atmosfera românească alienată/alienantă, aşa cum exista şi, din nefericire, persistă, prin fabrici şi uzine câte mai sunt, dar şi în instituţiile publice: „Draga mea, a trecut un timp de când nu ne-am văzut şi nici nu mai ştiu cum arăţi… Eu am rămas un om neisprăvit şi fără nicio perspectivă. Singurul meu suport moral sunt meditaţiile de matematică şi fizică, şi participarea la diferite evenimente, să le zicem culturale. Pe la cenaclu nu mă mai duc, pentru că este pierdere de timp… Sunt totuşi aici nişte oameni de valoare din generaţia tatălui meu; unui din ei, profesor de română, mi-a spus cu destulă discreţie că-l ştie pe tata de la Iaşi. Odată, sosind amândoi mai devreme, mi-a povestit mai mult în şoaptă despre literatura de sertar. Avea un tremurat în vorbă şi privea în jur. La serviciu există o brigadă artistică, Bebe ţiganu’, că aşa îi zice toată lumea, în afară de secretarul de partid, care-i spune tovarăşul Lambru, este personaj de frunte, membru în taraf… Anul acesta au fost trimişi cu bursă la facultate trei angajaţi, care abia terminaseră liceul seral. Îţi spun toate acestea pentru că numai tu mă poţi înţelege. Pe mine m-au exmatriculat fără un motiv real; măcar să-mi fi dat ceva în scris. Aşa de mare nedreptate nici că se mai poate. Nu m-am descurajat, dar m-am închis în mine, m-am interiorizat. Trăiesc în lumea cifrelor şi a calculelor, care simt uneori că m-au subjugat. Dar în acelaşi timp mă apără de prăbuşire, de abisul disperării care oricând m-ar înghiţi… Închei cu rugămintea să rupi această scrisoare după ce o citeşti. Te îmbrăţişez cu dragoste, Ştefan.” Scrisoarea pare atât de actuală, încât îmi vine să-i răspund: „Dragă Ştefan, am primit şi eu scrisoarea ta şi îmi pare rău să-ţi spun că aici nu s-a schimbat nimic… peste tot, aceeaşi tensiune care pluteşte în aer, aceleaşi vorbe cu multe sensuri, aceiaşi oameni, făcând mereu parte din partidul potrivit, genă ce se transmite, se pare, din generaţie în generaţie… aceiaşi semianalfabeţi, cu atitudine dedicată faţă de comunitate şi oamenii de încredere ai conducătorilor, aceiaşi colegi despre care nu ştii cum îi cheamă, dar care ştiu totul despre tine, şi ceva mai mult, ce nu va fi niciodată…”

      În plin secol 20, în Europa, nu undeva la marginea lumii, au avut loc asemenea drame. Dar istoria, istoria noastră adevărată, unde este? Ce ni se spune nouă? – strigă unul din personajele cărţii.

       Istoria noastră se scrie în fiecare zi, important este să nu fim prea grăbiţi sau prea indiferenţi, ca s-o înţelegem. Uneori, se scrie chiar de dincolo de ocean, De peste Atlantic, fie şi în Cronici şi editoriale, ca ale domnului Tomescu.

        Volumul publicat anul acesta, adunând, în fapt, articolele politice, sociale şi culturale scrise în ultimii ani, vin să completeze firesc personalitatea scriitorului Tomescu: sunt expresia privirii lucide asupra fiecărui eveniment important al prezentului, aşa cum a fost receptat la momentul trăirii. Pentru ca toate aceste lucruri să nu rămână nespuse. Adunate într-o carte, purtând fiecare data la care au fost publicate, cronicile compun o adevărată carte de istorie contemporană, un manual necenzurat al evenimentelor pe care le trăim şi cărora nu le dăm însemnătatea cuvenită, dar pe care, recitindu-le, ne dăm seama că fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează deciziile. Şi existenţa.

       Cronicile adunate „De peste Atlantic” sunt istoria noastră, sunt evenimentele timpului nostru, pe care-l compunem şi din care facem parte: cu plusuri, cu multe minusuri, cu gesturi care devin mai profunde sau se deschid abia după ce anii trec peste ele… Piaţa Universităţii şi evenimentele din 1990, „abatajele groazei”, aduc mărturia autorului prezent acolo, la fel ca şi la cele din decembrie ’89. Încă o mărturie, alături de alte adevăruri nespuse. „De la romantismul revoluţionar la politicianismul de elită”, „Tăcerea care condamnă”, „Toamna parodiilor parlamentare”, „Umilinţa, propaganda şi sărăcia”, „Paul Goma, întâlnirile cu trecutul”, „Apele sunt încă tulburi”, „Fantomele şi istoria”, „Noi n-am avut un Havel”, „La proră ceaţă densă” sunt doar câteva dintre articolele care radiografiază lucid situaţia economică şi socială a unei ţări într-o nesfârşită reformă, şi demagogia oamenilor politici ai momentului, mulţi dintre ei, aceiaşi, foştii… Aberaţia programelor sociale, care subliniază, în fond, o sărăcie profundă, strategiile propuse pe zeci de ani, la fiecare schimbare sau remaniere de guvern, figurinele politice ale momentelor, reluate sau uitate, chiar şi celebra mătuşă Tamara, fac toate parte din istoria noastră… Alexandru Tomescu este mereu prezent, sau mereu la curent cu tot ce se întâmplă, şi consemnează, pentru că nimic nu-l lasă indiferent, căci este „Cu gândul la tine, Românie” fie de acolo, de departe, din locul unde a ales să trăiască, fie că este din nou în vizită acasă, în gara centrală din Ploieşti, „La drum de seară”, sau că îşi retrăieşte, din amintiti, tinereţea, ca „Un însingurat pe viaţă”.

       Din volum nu lipsesc editorialele legate de sărbătorile creştine şi de personalităţi ale bisericii ortodoxe, care şi-au închinat viaţa întru Hristos şi de care ne amintim doar când trec în eternitate… nici cronicile de istorie, cu subiecte referitoare la Unirea Principatelor, la Basarabia, pământ românesc, la dispariţia lui Vasile Paraschiv, „nebunul” după libertate şi dreptate, dar şi cele foarte actuale, precum „Condamnarea comunismului, văzută de peste Atlantic”, o temă dezbătută în cercuri largi şi care face pe românii din exil să se întrebe: „oare profesorul Vladimir Tismăneanu este cea mai potrivită persoană să conducă Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, mai ales când raportul ei va deveni document de stat?”

       Alexandru Tomescu analizează şi condiţia scriitorului român din „exilul” zilelor noastre, dând multe exemple, în adevărate cronici literare, din care reţin pe Adrian George Săhlean din Boston, necunoscut în ţară (am remarcat răspunsul primit de la D.R.P. – departament al M.A.E.!, privind distribuirea unor materiale cu traduceri din Eminescu la bibliotecile din ţară, dar nu îl dezvălui, vă las să-l descoperiţi, pentru că mi se pare monumental!), sau prof.dr.Nicolae Dima, „o personalitate ce caracterizează exilul românesc în înţelesul profund şi atotcuprinzător”. În paginile sale acordă spaţiul cuvenit evenimentelor culturale, precum Târgul Internaţional de Carte „Bookarest 2002”, şi publicaţiilor româneşti de peste ocean – „Cuvântul Românesc”, „Origini-Romanian Roots”. Un loc aparte în relatările sale ocupă Câmpul Românesc de la Hamilton şi generaţia de aur a exilului românesc care a contribuit, de-a lungul deceniilor, la „cultivarea” lui. De aceea, trage şi un semnal de alarmă asupra imaginii acestuia din august 2010, întrebându-se „Quo vadis, Câmpul Românesc?”

       Alexandru Tomescu nu uită în editorialele sale nici evenimentele internaţionale care au marcat istoria mondială a ultimilor ani: evenimentele de la 11 septembrie din America, sau cele de la 11 martie din Spania.

       „De peste Atlantic” este istoria ultimilor 15 ani, trăită şi scrisă, aşa cum cred că nu a mai fost consemnată până acum: un manual de istorie spontan, sincer, scris la persoana I, care ar trebui cunoscut de toţi, dar care probabil va fi cunoscut de mult prea puţini, aşa cum se întâmplă cu adevărurile. Important este că acest „manual de istorie” există şi va rămâne: altfel, am uita, poate nu total, dar detaliile, cu siguranţă. Tomescu demonstrează că există întotdeauna o alternativă: scrisul sincer.

        Totul e să ştii să priveşti.

        Ştefan Bălţescu, din tabloul cu cer olandez deasupra bisericii, se întoarce şi ne priveşte: are chipul unui domn cu o vârstă venerabilă, ce priveşte trist înapoi, fără mânie, spre trecutul rămas peste Atlantic, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita.

Jurnal londonez (6)

Autor: Lavinia IANCU

Dragii mei cititori.  După o pauză cam lungă, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte puţin din experienţele mele trăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. După cum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă un motiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să mă simt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.

Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşe mai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să vă povestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremii schimbătoare.

Cambridge

Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, un orăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă… Ce mi-a mai plăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti.  Se spune că după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr de biciclişti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită, fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.  

În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu flori multicolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbei şi… pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă, după cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turişti doritori să experimenteze o plimbare pe apă asemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Tot peisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesă de teatru încă în faza de repetiţie, pentru că mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeraţiei – dar cum deplasarea era foarte lentă, nimeni nu era afectat, ba din contră se amuzau cu toţii.

După această privelişte încărcată de frumuseţe şi veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel că am ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină de comercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şi demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânări, fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat să luăm masa la un restaurant cu specific pescăresc, unde ne-am răsfăţat papilele gustative cu scoici, biban de mare şi somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

Monet versus Picasso & Co

Atracţia cea mai interesantă pentru mine a fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde am văzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma, Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă, sculpturi, medalii, monede… şi chiar tablouri de Picasoo, Modigliani şi Titian… Wow, a fost o senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşa ceva, obiecte de artă despre care acasă, în România, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu sunt neapărat 100% pe gustul meu nici unul din aceşti pictori – pentru că eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorită delicateţii, romantismului şi al feminităţii pe care le exprimă tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros şi măreţ a produs în mine o stare de entuziasm deosebită. 

Chaiselongue şi yoga

Şi deşi ziua trecea cu repeziciune, şi oboseala îşi spunea  puţin cuvântul, am avut timp totuşi pentru a mă relaxa în gradina plină de verdeaţă a prietenilor mei, Ioana şi Tavi, pe un chaiselongue, la umbră, unde am savurat o cupă de desert  delicios… povestind vrute şi nevrute până când am realizat că e cazul să mă pregătesc de plecare spre „casă”, adică înapoi spre Londra. Aşa că iată-mă părăsind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, mulţumire şi linişte sufletească.

Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avută în grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte de o şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmi păstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişte interioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred că am să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

După reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pe la  Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de una singură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propria-mi persoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţească deocamdată… Aşa că mi-am luat frumos… avânt şi aparatul foto şi dusă am fost… Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!

După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcut alegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomerat şi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului. Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nu numai. Dar pe… Băse tot nu l-am văzut pe acolo şi nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alături de Michael Jackson, Kylie  Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regală a Marii Britanii… şi mulţi-mulţi alţii.

În muzeu se intra direct în încăperea cu starurile de cinema, după care urma încăperea cu starurile din lumea sportului. Din păcate nu erau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sinceră să fiu, măcar Nadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuare păşeai în încăperea alocată familiei regale… mai apoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala „invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din care au primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace… şi din „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… după care ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelor de tortură din evul mediu până în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar drăguţ deoarece stai la rând  să urci într-un taxi specific Londrei, în miniatură, care te plimbă prin încăperea alocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi în magazinul de suveniruri… Aşa că, la muzeu, am trăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plină de agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cu preferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?

Tower Of London 

Urmatoarea escală: Turnul Londrei! Aflată pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche construcţie din Londra. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii şi tradiţiilor Angliei. De-a lungul anilor clădirile sale au servit atât ca fortăreaţă dar şi ca reşedinţă regală. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Construcţia acestui palat a fost începută în anul 1076 de către William Cuceritorul şi chiar dacă iniţial Turnul Londrei era o structură mult mai modestă pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care există astăzi. Aici s-a aflat monetăria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului şi chiar grădina zoologică regală. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea.

Când am intrat în Palat, am zărit câţiva tineri îmbrăcaţi în haine de epocă… Foarte frumos şi interesant! Ba chiar la anumite ore poţi întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt nişte gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practică ei sunt ghizi, îmbrăcaţi în uniforma oficială, care vorbesc teatral, gesticulează şi imita diversele personalităţi ce au marcat istoria turnului. O altă atracţie sunt corbii crescuţi aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicaţi să zboare prin tăierea penelor. Legenda spune că atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prăbuşi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodată pentru că aceşti corbi nu sunt lăsaţi să zboare. Punct!

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o clădire compusă din patru turnuri înalte, care adăposteşte armurile şi armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a părut  etajul, locul unde sunt expuse armurile diverşilor regi. Astfel poţi urmări evoluţia ţinutei de luptă de-a lungul timpului, de la o simplă cascheta, la o armură ce astupa faţa şi apoi şi ochii până ajungi să-ţi pui întrebarea dacă cel din armura mai vedea ceva şi cum îşi diferenţia aliaţii de duşmani!? Şi… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul că şi caii aveau armura lor! 

Bijuteriile coroanei britanice

Aş spune totuşi că atracţia principală în Turnul Londrei este turnul care adăposteşte bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alături de sceptru, coroana regală şi alte coroane, toate decorate cu pietre preţioase de diferite mărimi… care mai de care mai strălucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… până la briliante,  toate montate în aur masiv sau chiar platină. Am văzut deasemenea şi alte decoraţiuni din aur masiv, săbiile de ceremonie, veselă şi toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de către regina Marii Britanii. Când am intrat în clădirea care adăposteşte aceste bijuterii, prima încăpere era decorată cu blazoanele tuturor monarhilor de până acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a şi imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma să le văd acolo. Am realizat că ce va urma să văd este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o uşă masivă de seif, groasă de jumătate de metru, am fost impresionată profund  descoperind înăuntru o vitrină mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate două benzi rulante, de-o parte şi de alta, care te plimbă pe lângă bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzaţia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate  aceasta este cea mai clară dovadă a puterii pe care a avut-o imperiul britanic şi a întinderii sale geografice. 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de până acum având 3.100 de carate şi 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucăţi, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se găseşte în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de mărimea unui măr românesc. A doua bucată spartă, „Cullinan II”, are 317 carate şi se găseşte în coroana imperială aşezată chiar lângă sceptru. Am realizat că le văd în adevărata lor splendoare şi în mărimea naturală, nu doar la televizor… Dar când te gândeşti totuşi la acele multe zero-uri pe care le are preţul unui inel cu diamant de mărimea unui bob de mazăre, ajungi să nu reuşeşti să numeri câte zero-uri ar fi necesare să redea preţul estimativ al acestor imense pietre.

Vreau să vă spun că fotografierea acestor bijuterii este strict interzisă şi că am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunăţii… Aş mai putea să povestesc foarte multe legate de ceea ce am văzut, descoperit şi învăţat la Tower of London,  dar mi-e teamă că aş avea nevoie de încă câteva ore bune să le pot reda în această scriere.

Tunbridge Wells

În acest orăşel mi-am vizitat o fostă colega de liceu, pe care am ajutat-o să se mute. Aşa că acest weekend l-am petrecut alături de numeroasa ei familie (pentru că sunt 8 fraţi din care 6 sunt căsătoriţi şi au şi… copii!). Astfel m-am simţit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casă, dacă pot spune!

Tunbridge Wells e un orăşel micuţ, puţin mai mic decât Oradea mea natală. Este situat pe mai multe coline şi e plin de verdeaţă. Din păcate nu am apucat să văd foarte multe din oraş deoarece am fost ocupaţi toată ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniţi pentru a bântui pe străzi… Din  păcate nici vemea nu a ţinut cu noi, dar în acel weekend am făcut cunoştinţă cu viaţa de club din Marea Britanie unde am poposit cu  aproape jumătate din adulţii familiei. În acea atmosferă a fost plăcut şi nostalgic să-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Şi ce mi-a plăcut mult încă, a fost faptul că nu miroseai a fum de ţigară din cap până în picioare după ce plecai acasă! Acolo, la Tunbridge, nu se fumează în localuri deloc, numai afară în stradă… şi pe deasupra aveau şi sistemul de ventilaţie foarte bine pus la punct pentru a nu simţi alte mirosuri nepălcute. Pe de altă parte a fost totuşi şocant pentru mine să constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o făceam noi la vârsta respectivă şi anume pentru a dansa şi a ne simţi bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbrăcate de parcă se pregătesc de o nuntă sau cel puţin un banchet! Dar asta nu ar fi o problemă, pentru că e alegerea fiecăruia, până la urmă, cu ce se îmbracă… Este după cum îi dictează inima sau poate instinctul. Problema majoră este că fetele vin cu intenţia clară de a primii cât mai multe băuturi gratuite de la băieţii din club, după care se ameţesc bine şi ajung să facă sex pe unde şi cu cine apucă. Iar scopul băieţilor este acelaşi, să bea cât mai mult până numai ştiu de ei şi să „curteze” o domnişoară  care le place pe moment până respectivă cedează… Nu mai spun că media de vârstă este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevărat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi şi nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Şi aici nu mă refer numai la adolescenţi ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea şi…. câte şi mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se află. Dar poate cu timpul vom  începe să ne trezim şi să realizăm că aşa nu mai merge, că trebuie schimbat ceva cât de curând şi în bine. Toate aceste experienţe bune, rele, ciudate sau interesante mă ajută să îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

Cu drag şi dor vă trimit îmbrăţişările mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranţă în următorul segment al jurnalului meu am să abordez subiectul birocraţie şi al muncii în UK, pentru că atât a fost deocamdată partea de exlporare a turismului şi culturii britanice. Voi lua o pauză în ceea ce priveşte viaţa mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau să mă focalizez pe ce înseamnă muncă şi viaţă de zi cu zi. Aşa că pe curând.

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârşit de august  2011