Archive for October, 2011

Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!

 

Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

“Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.

 

Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

“Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

New York, 26 septembrie 2011

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală

Posted by Gabriela Petcu On October - 11 - 2011

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

                                 (fragment)

 

  Sfânta Spovedanie reflectată în proverbele românești(III).

  III.Definiția Sfintei Spovedanii este de o claritate și profunzime impresionante: ,,Spovedania este biciul greșalelor și mijlocul cel mai înlesnitor spre spăsenie și împăciuire”(VIII, 574). Existența sau neexistența Sfintei Spovedanii este în directă legătură cu atitudinea lui Dumnezeu față de om în lumea aceasta: ,,Cel ce nu se pocăiește, de câte ori se închină, de atâtea ori aduce aminte lui Dumnezeu de-ale lui nelegiuiri, de-aceea tu întâi să te pocăiești, apoi la Domnul să îndrăznești”(VIII, 264); ,,Precum după boală sănătatea e mai dulce, așa și după greșeală căința ne-aduce pocăință mai dulce”(IX, 57); ,,Prin păcate ne bolnăvim și prin pocăință ne lecuim. Alergă la leac, ca să scapi de boală”(VIII, 264). Această atitudine însă devine mult mai  hotărâtoare pentru situația sufletului după moarte: ,,Urât este să te duci cu sufletul încărcat de nelegiuiri, de blestemății și de netrebnicii”(VIII, 543).

              IV. Întemeietorul Tainei Sfintei Spovedanii nu este menționat în proverbele studiate.

              V. Săvârșitorul Sfintei Spovedanii este preotul, care e numit frecvent și pe bună dreptate duhovnic.  Instituția duhovniciei în dreptul cutumiar(obișnuelnic) românesc este foarte veche și e firesc acest fapt, având în vedere, pe de o parte, vechimea preoției, iar pe de altă parte vechimea creștinismului la români. Așa, bunăoară, ea a intrat în cutumele unor localități  rurale, fiindcă acolo se întâlnesc destul des proverbe precum ,,I-a făcut popa blană”(V, 82). În acele localități era obiceiul  ca preotul să facă judecățile pentru infracțiunile din parohie. Pentru adulter, punea un țăruș în curtea bisericii. Făcea gaură la o scândură și o înfigea pe țăruș. La celălalt capăt al scândurii făcea altă gaură și acolo băga cu capul pe femeia adulteră, după slujbă. Toți care treceau o scuipau. Bărbații nu erau băgați niciodată cu capul ,,în blană”. Duhovnicul are puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor: ,,Ca duhovnicul: el leagă și dezleagă”(IX, 203). El spovedește pe toți, și buni și răi: ,,Duhovnicul spovedește și pe cel bun și pe cel rău”(VI, 632). Ținerea sau iertarea păcatelor este un drept incontestabil al duhovnicului: ,,Ca duhovnicul: când vrea, te iartă, când vrea, te osândește”(IX, 203). El își  ,,încarcă sufletul cu păcatele altuia”(VII, 75), în sensul că toate păcatele mărturisite intră în responsabilitatea preotului. El răspunde în fața lui Dumnezeu de ușurința cu care a iertat unele păcate, de refuzul de a reține altele, de asprimea sau ușurătatea epitimiilor pe care le dă.  Tocmai de aceea duhovnicul trebuie să fie om învățat, mai învățat decât toți, fiindcă el este cel care leagă și dezleagă, cel care povățuiește, cel care dă sentințe: ,,Duhovnicii decât toți mai învățați să fie,că de la ei toți așteptăm povățuiri să luăm”(VIII, 710). Autorul proverbului nu se sfiește să spună că duhovnicii buni contribuie substanțial la progresul religios-moral al unui popor și invers: ,,vai de acel popor ce duhovnici nevoiași au”(VIII, 710). Cele destăinuite la scaunul duhovniciei rămân îngropate în sufletul preotului-duhovnic. El are obligația sacră de a nu le divulga nimănui: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul”(VII, 100); ,,Nimeni ca duhovnicul mai multe taine poate cunoaște”(IX, 203). Spovedania este făcută direct, față către față, fără martori: ,,La duhovnic, ca la moară, pe rând intră, pe rând iese”(IX, 203). Credincioșii se îndeamnă unul pe altul să se spovedească: ,,Haideți să ne spovedim/La moș popa Constantin”(VII, 90). De aici vedem imaginea duhovnicului ca a unui bătrân preot cu experiență de viață. El povățuiește și dă canoane enoriașilor ce se spovedesc, dar în unele cazuri  aceste  prescripții el nu le respectă: ,,Duhovnicul pe păcătoși bine îi povățuiește, iar el niciuna nu păzește din câte lor le grăiește”(VIII, 710). De aceea omul din popor îi transmite un îndemn înțelept: ,,Dohtore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți”(V, 270). Dacă uneori epitimiile și îndrumările duhovnicești sunt prea aspre, omul din popor conchide: ,,Nici toate ale dohtorului, nici toate ale duhovnicului”(V, 269). Există și afirmații ironice din partea omului din popor care se bazează pe obiceiul unor preoți – duhovnici de a lua bani pentru spovedanie: ,,Vai de duhovnici, când vor lipsi păcătoșii”(VIII, 710).

              VI. Primitorii Sfintei Spovedanii sunt creștinii, oamenii păcătoși, care-și simt sufletul greu de păcate.

              (Va urma).

Maria Diana Popescu – SICRIE ZBURĂTOARE

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2011

Tristeţe şi durere în curtea marilor puteri. În timp ce America îşi comemora victimele din 11 septembrie, Sarkozy aducea un omagiu soldaţilor francezi căzuţi în Afganistan. Numai umoriştii emisiunii „Les Guignols d’info” – Canal Plus dădeau zor cu ironiile la adresa românilor. Eu sînt convinsă, francezii n-au niciun pic de umor. Singurele glume reuşite sînt maşinile franţuzeşti. Rămase fără (re)surse de inspiraţie pe timp de criză, marionetele postului sus-amintit lezează încă o dată sentimentul naţional şi bunul simţ al românilor: „sportul naţional în România nu este fotbalul, ci cerşitul, românii au păduchi, iar Bucureşti înseamnă coş de gunoi”. Cu toată pretenţia de civilizaţie superioară, naţiunea franceză munceşte non-stop la lopată  pe linia Maginot şi pe alte linii de săpat. Inteligenţa le vine din afară, mai cu seamă de la noi. Nu sînt cu nimic superiori naţiunii române. Cînd vine vorba de imaginea României, învechit şi iterativ precum pendula unui ceas cu cuc, apare regulat în media şeful diplomaţiei cu scuze părtinitoare adversarilor, care pentru posesorii de logică nu valorează un franc. Ei, gata, s-a liniştit lumea? Marea problemă a poporului nostru va fi rezolvată. Cel mai bun conducător de la Burebista încoace a dat mîna fără greşeli de ortografie cu temutul stăpîn. Înseamnă că Roşia Montană este un mare secret de stat, şi cred că din dragoste pentru spaţiile verzi vor fi tăiate pădurile de peste o sută de ani din jurul comorii. Întrebarea este dacă a venit sau nu cu autograf de la Casa Albă, sau cu ceva de folos poporului, pentru că nu s-a auzit nici imnul şi nici n-a călcat pe covorul roşu ca premierul Chinei, iar în jungla de acasă sărăcia umple spaţiile ca o pelagră.  Vor prelungi drama românilor pungile de zahăr, făină şi ulei, care vor ţine în continuare la putere carnivorele.  „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!”

Linia de improvizaţie a convorbirilor, la cîteva zeci de minute înainte de plecare spre Ohio, lasă liber speculaţiilor: proiectul RMGC, legat de Roşia Montană, traficantul de arme Viktor Bout, o chemare la ordin.  Superba întîlnire de pantomimă spune cît valorăm ca popor în ochii lor, după ce le vom cumpăra toate sicriele zburătoare din al doilea război mondial, le vom mai face loc altor radare, scuturi de experienţă sau haarp-uri, le vom da aurul şi mai ştiu eu ce comori or mai fi prin străfundurile pămîntului. Deasupra n-a mai rămas mare lucru. La cîţi soldaţi români au murit în Afganistan şi Irak, era absolut normal să-i acorde, acolo, cîteva zeci de minute. Nu e cazul să se întocmească o listă cu şefii de stat din N.A.T.O. şi U.E. care au fost primiţi pe uşa de avarie a Casei Albe, pentru că au pus la mezat finanţele ţărilor lor,  afectîndu-le viitorul şi siguranţa. Nu am cunoştinţă decît de unul singur. Cine ştie ce alte servicii  antinaţionale şi contracte oneroase au mai fost semnate pe scara de incendiu? Să  considerăm o mîndrie naţională faptul că a dat mîna cu un lider infectat de putere, şi că i s-a transmis maladia? Dacă printr-o minune ar fi dat mîna cu Einstein, să zicem, s-ar fi molipsit de geniu? Nu cred.

Fericire mare pe capul poporului, de acum să vezi prosperitate la români, cînd credeam că o revigorare este iremediabil imposibilă. „Să ne rugăm la Dumnezeu, la Germania, Italia, Franţa, Spania, care ne sunt pieţele pe care noi exportăm”, a fost declaraţia publică. De fapt ce exportam? Capete luminate, forţa de muncă ieftină – sclavi, cherestea, galoşi şi fier vechi. Pe piaţa lui Dumnezeu, da, exportam tot mai multe suflete. Din cauza sărăciei mortalitatea a crescut simţitor, iar cei care au adus ţara în toiag,  trebuie să dea seama. E scris în astre. Şi totuşi, doctorii în speculaţii financiare de afară vin sa facă bani în această ţară, pînă mai ieri, un colţ de rai. Şi ne jupoaie cu acordul BNR, care păstoreşte un batalion de bănci jefuitoare, cărora românii nu le mai pot plăti ratele abuzive. Pe lîngă cele 40 de bănci din graficul luării cu japca de la români, o altă bancă străină s-a notificat la BNR pentru cules: FHB Mortage Bank din Ungaria, specializată în credite ipotecare. Ruşine Sistemului Bancar din ţară! Urmăriţi saga Roşia Montană! – Din cele trei sute de tone de aur de exploatat ne vor rămîne circa 0, 6 tone, ne vom alege cu un lac de acid sulfuric, la care adăugam şi costul refaceri mediului, de aproape patru sute de milioane de euro, afirmă specialiştii. Nimic pentru popor, totul pe apa înstrăinării şi a distrugerii. În douăzeci şi doi de ani, dintr-o ţară bogata care exporta  în aproape toate zonele lumii, o ţară cu cercetare petrolieră şi nucleară, am ajuns săracii Europei, exploataţi la noi acasă, cu propriile unelte.

Moscova va deveni în cel mai scurt timp un important centru financiar internaţional. Aşa a declarat Medvedev mulţimii din Piaţa Roşie, la cele 864 de aniversări ale capitalei. În acest sens fiind puse în mişcare iniţiative fără precedent. Numai România n-a avut la vîrf adevăraţi patrioţi care să urmărească interesele ţării,  şi  să nu se plece după vîntul puterilor.

Maria Diana Popescu

Adalbert Gyuris: De vorbă cu Tudor Gheorghe

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2011

- s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa, dificile – tatăl, cântăreţ de biserică, arestat şi deţinut politic la Aiud

- Liceul “Nicolae Bălcescu”, din Craiova

- Institutul de Teatru, Bucureşti, clasa de actorie,absolvent în 1966. 

           Astăzi Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate şi interpretând roluri, ca actor dintre cele mai diverse pe scena Naţionalului craiovean.

           Maestrul Tudor Gheorghe este o personalitate marcantă din cultura românească conteporană.

           Despre acel bob de fericire şi putere, despre preocupările ardente şi mistuitoare în care se manifestă: actor, poet, compozitor şi interpret s-a scris şi se va mai scrie mult pentru că tot ce s-a spus de fiecare dată e prea puţin. Este un profesionist şi un OM cu un mare caracter.

 ,,În spatele fiecărei poezii, poeme există o muzicalitate”

Adalbert  GYURIS: -Credeţi că aţi avut noroc că v-aţi născut la sat ?

Tudor  GHEORGHE: -Tot ce înseamnă literatura română de la Creangă la Sadoveanu, de la mai tinerii poeţi Ion Alexandru, Marin Sorescu, toată literatura română e obsedată de celebrul vers al poetului Lucian Blaga ,,eu cred că veşnicia s-a născut la sat”

              Nu pot să mă depărtez de ei şi să spun altfel şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

              Sunt ferricit că m-am născut la sat într-o perioadă în care satul meu, era sat, într-o perioadă în care tradiţiile erau tradiţii, într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari.

              Eu sunt produsul satului pe care l-am văzut dispărând     încet-încet.

-      Oamenii din Podari, satul copilăriei dumneavoastră şi natura înconjurătoare v-au marcat existenţa ?

-      Mi-au marcat existenţa din punct de vedere al dispariţiilor, am fost martor şi sunt în continuare la acestă tragedie, la faptul că satul meu, un sat frumos, care leagă două maluri, de aia se cheamă Podari, se află pe Jiu, s-a spus astfel satului meu că oamenii făceau legătura dintre maluri.

        Am asistat încet-încet cum ţăranii mei frumoşi, plini de fantezie şi păstrători de tradiţii au dispărut.

        Totul a fost foarte frumos până la generaţia copilăriei mele, noi am prins ,,maturitatea” satului. După aceea a venit coolectivizarea forţată, cei care s-au născut mai târziu au dus-o altfel, iar care s-au născut acum nu mai au noţiunea exactă a frumuseţii satului. Pe mine m-au influenţat prin tragismul dispariţiei treptate a lor.

-      Când v-aţi apucat să cântaţi la cobză, acest instrument frumos şi vechi din păcate tot mai puţin folosit azi ?

-      În 1976 s-a întâmplat, este o poveste mai lungă, îi datorez  acest lucru – culmea – celebrului tovarăş Dumitru Popescu ,,Dumnezeu”. Este o poveste plină de haz, acesta este adevărul şi nu pot să-l ocolesc.

      Mai sus amintitul era împreună cu tovarăşul Burtică la Craiova şi m-au întrebat într-o seară, având un dialog cu ei: de ce nu cânt la cobză?

      Eu am răspuns că în Oltenia este o tradiţie, se cântă la chitară. M-a întrebat câţi chitarişti mai buni sunt ca tine în Europa ? Eu am răspuns: toţi ! Apoi m-a întrebat: eşti oltean? Da,am răspuns. Ai un simţ al perspectivei în tine ? Eu am răspuns: probabil că da. Câţi cobzari sunt în Europa ca tine?

Niciunul, am spus eu. Atunci învaţă la cobză mi-a mai spus şi se pare că a avut dreptate.                                                                                                   

     Şi la chitară cum a fost ?

-      În studenţie am simţit nevoia de a mă acompania. Am învăţat singur, chinuindu-mă şi fiind pasionat de poezie, m-am gândit să nu spun poezii fără să am un acompaniament. Aşa încet am învăţat să cânt la chitara, însă nici acum nu ştiu să cânt bine, cred că nu asta e important. Chitara pentru mine ca artist a fost o recuzită. De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune oful, durerea şi frumuseţea.

-      Cum aţi ales să deveniţi actor ?

-      Nu eu am ales, cred că meseria de actor m-a ales pe mine. Eu am plecat la Bucureşti ca să devin profesor de limba româna, iubind limba noastră şi poezia.

         Am fost la institut, la un curs de pregătire pentru filologie. Acolo era un tânăr asistent, afemeiat şi foarte drăguţ de altfel care vroia să uimeasca viitoarele candidate prin cunoştinţele sale poetice şi dădea citate din poezii. Eu l-am contrazis de două ori, corectându-l pentru că greşise versurile.

          El s-a cam supărat şi mi-a spus: dacă eşti aşa deştept du-te mă la teatru.

-      Muzica cântată de dumneavoastră de mare profunzime se contopeşte cu textul, cuvintele joacă un rol în acest duet ?

-      Niciodată n-am ştiut să cânt gol, n-am lălăit în viaţa mea. Totdeauna am crezut că în spatele fiecărei poezii, poeme există o muzicalitate. Versurile au muzicalitatea lor, eu am fost un bun receptor al muzicii interioare al fiecărei poeme şi simt-cred-că toate acestea difuzează acestă muzică din interiorul poeziei. Dumneavoastră dacă citiţi un vers va ,,cânta” probabil într-un anume fel. Eu am fost acel care am ascultat muzica interioară, am ştiut să o transmit mai departe, am fost un difuzor al unei muzici interioare, al fiecărei poezii.

-      Sunteţi un artist complex şi sensibil, cum definiţi patriotismul ?

-      Am un poem cântat pe un disc de-al meu ,,Mie –mi pasă”, un disc făcut integral de mine: text, muzică şi voce. Este o radiografie ce înseamnă disperarea românilor după 1989. O radiografie a societăţii române în care eu încerc să analizez ce am crezut că o sa fie şi ce suntem de fapt. Atunci spuneam:

            ,,Patriotismul nu-i brăţară,

              Nici papion,    

              Nici pălărie

              Să-l porţi sau nu

              Să ţi să pară

              Că-ţi vine

              Sau nu-ţi vine ţie.

              Te naşti cu el

              Ţi-e datul sorţii

              N-ai cum să-l lepezi

              De pe tine

              Îl porţi ca pe-o

              Cămaşă a morţii”

           În concluzie patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care îi capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur.

-      Dumneavoastră cântaţi din suflet pentru suflet, de unde această nobleţe şi putere spirituală ?

-      Poezia este plină de frumuseţe şi nu numai poezia română. Poezia lumii e plină de frumuseţe şi atunci un om care şi găseşte sprijin în frumuseţea acestei poezii n-are cum să vorbească decât de la om la om.

      Poezia scrisă de oameni pentru oameni şi ceea ce am făcut eu nu este nimic altceva decât să promovez acest dialog posibil într-o manieră care-mi aparţine. Am încercat să readuc poezia la starea ei primară,poezia cântec.

      Eu sunt convins că aievii grecii, marii oratori, marii tragicieni greci nu recitau sau nu spuneau vorbele şi totul era o anume cantaţie! De la această incantaţie am plecat şi cred că asta se întâmplă în relaţia dintre mine la ora actuală,nobleţea poeziei,nobleţea şi rafinamentul poeziei s-a transformat în ceea ce fac eu astăzi.

         Probabil că de aici vine şi acest raport.

-      Ce transmiteţi românilor care locuiesc în afara ţării noastre ?

-      Mi-e greu să răspund pentru că fiecare om are lumea lui, idealul  şi gândul său.

      Însă mie mi-a fost dat să umblu prin toată lumea, să mă întâlnesc cu români de pretutindeni. Am cunoscut oameni care s-au realizat din punct de vedere socio-economic şi oameni care nu s-au realizat din acest punct de vedere.

      Cei care s-au realizat tânjesc dupa ţară şi după frumuseţile pe care le-au părăsit, după prieteni, după relaţiile care nu le găseşti în altă parte decât la tine ACASĂ.

      Cei care nu s-au realizat îşi neagă originea şi acest lucru este tare grav.

      Eu nu le doresc românilor decât să aibe răbdare cât încape în faţa umilinţelor pe care trebuie să le trăiască,indiferent în ce grad de bunăstare materială sunt. Oriunde prin lume totdeauna nu eşti de-al lor,oricât de greu ţi-ar fi acasă totdeauna găseşti un sprijin,o vorbă bună şi un ajutor. Adevărat că poţi rămâne sărac însă cinstit.

-      Maestre Tudor Gheorghe a fost o adevărată plăcere să vă ascult, mi-aţi vorbit cu glasul dumneavoastră inconfundabil, cald şi cu calm, cu mare pasiune şi dragoste pentru tot ce faceţi ca să ne dăruiţi nouă din grădina de rai o bucată de frumuseţe şi veşnicie.

     Vă mulţumesc tare mult pentru discuţia avută şi vă doresc toate cele bune în toate activităţiile domniei voastre.    

     

      Cu mult respect  şi drag a consemnat,

     Adalbert  GYURIS

Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Conspiraţia tăcerii sau cum îşi conservă puterea sistemele totalitare

 Autor: Octavian LUPU

 

S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte “conspiraţia tăcerii”.

Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ?

Ca orice structură sau sistem social, despotismul, sau cultul conducătorului iubit, presupune realizarea unei conştiinţe colective, ce are drept element central persoana dictatorului. Acest lucru presupune mutaţii şi salturi de gândire ce trebuie propagate de la nivelul declaraţiilor propagandistice la cel de conştiinţă individuală prin modificarea ierarhiilor de valori şi deopotrivă, a modului de a gândi.

Obsesia dictaturii absolute merge până la nivelul rescrierii istoriei, deformării înţelesului evenimentelor prezente şi  jalonării “viitorului luminos”. Iar dacă are ocazia, sistemul despotic va atinge şi nivelul filozofic al genezei universului, materiei sau apariţia formelor de viaţă pe pământ. Prin contrafacere, presupunere şi inventarea diferitelor supoziţii, despotismul caută întotdeauna să se impună, iar când argumentele nu mai sunt suficiente, atunci se trece la eficienta exercitare a forţei brute.

 

Dar toate aceste eforturi trebuie să fie dublate de o conspiraţie a tăcerii, adică de împiedicarea liberei exprimări, de filtrarea ideilor vehiculate în societate şi de reprimarea fermă a alternativelor propuse faţă de sistemul ideologic totalitar. În schimb, printr-un efort bine direcţionat de re-educare a indivizilor, această cenzură ajunge să fie impusă încă din fragedă copilărie, inducându-se ideea de vinovăţie în cazul nerespectării ei şi de pedeapsă sigură pentru încălcarea regulii tăcerii în faţa absurdităţii sistemului şi a aberaţiilor emise de către conştiinţa colectivă a acestuia.

Să nu credem cumva că doar comunismul s-a comportat în felul acesta. De exemplu, sistemul feudal era bazat pe despotismul exercitat de rege sau de nobilime. În antichitate, cultul cezarului sau al faraonului atingea cote aberante, greu de imaginat în perioada modernă, fapt pentru care fenomenul despotic se poate spune că a însoţit întreaga evoluţie a umanităţii.

 Prin interdicţia discutării subiectelor “sensibile”, precum şi prin suprimarea opiniilor contrare, despotismul a reuşit să se menţină sub felurite forme de-a lungul veacurilor. De fapt, diferitele variante consemnate de istorie nu fac altceva decât să confirme această stranie tendinţă a naturii umane de dominaţie brutală asupra conştiinţei semenilor, de desconsiderare a drepturilor civice prin instaurarea ierarhiilor de privilegii şi a claselor de privilegiaţi. Nu întâmplător persoanele ce îndrăzneau să pună în discuţie publică subiectele interzise, erau în mod special detectate, urmărite şi suprimate prin “convingere” sau prin forţă.

În opoziţie cu despotismul, democraţia este axată pe egalitatea indivizilor, pe libera exprimare a opiniilor indiferent de natura lor şi pe libertatea de gândire a fiecărui om. De aceea, putem spune că despotismul este un sistem închis, concentraţionar, ce reduce libertatea individului şi suprimă evoluţia spiritului uman, în timp ce o reală democraţie permite afirmarea plenară a omului şi descătuşarea energiilor latente ale acestuia.

Se poate spune că într-un real sistem democratic, nu poate exista o conspiraţie a tăcerii, o ascundere a problemelor cu care se confruntă societatea şi indivizii ce o compun. Dimpotrivă, prin expunerea lor, problemele pot fi formulate adecvat şi soluţii inovatoare pot fi imaginate pentru depăşirea lor prin efortul unit al întregii comunităţi.

Însă cel mai adesea geneza despotismului se regăseşte în cadrul unei familii rigide, în care unul dintre părinţi îşi exercită în mod tiranic puterea asupra membrilor ce o compun. Sau în cadrul sistemului educaţional, cadrele didactice excesiv de severe, precum şi “găştile” de tineri constituite pe principii 

de competiţie şi dominaţie, pot deveni incubatoare în toată puterea cuvântului pentru dezvoltarea viitorilor dictatori.

Locul de muncă, adunările religioase, ca să nu mai vorbim de întrunirile politice, oferă şi ele un suport semnificativ pentru reapariţia sau menţinerea despotismului în societate distrugând beneficiile nete ale unei democraţii autentice.

Revenind la subiectul iniţial, impunerea tăcerii are drept principală consecinţă suprimarea gândirii oamenilor şi mai ales a variantelor alternative la sistemul opresiv. În felul acesta, puterea de influenţare a acestuia este menţinută, iar evoluţia spre democraţie este blocată. În mod inerent, căderea unui sistem totalitar nu aduce cu sine democraţia, ci a treia stare de “organizare” a societăţii şi anume anarhia. De multe ori, după parcurgerea unui ciclu despotic urmează o perioadă anarhică pe o durată nedefinită, fapt ce conduce la posibila basculare a sistemului social înapoi către totalitarism. În astfel de împrejurări, charisma vreunui lider mesianic însoţită de organizarea de grupuri de asalt pentru dobândirea puterii, pot readuce sistemul social într-un despotism de facto, mai mult sau mai puţin formalizat explicit. De aceea, cel mai adesea sistemele despotice alternează cu perioade de anarhie ce le regenerează, ambele situaţii fiind opuse democraţiei, ce presupune o construcţie inteligentă, progresivă şi armonioasă, lucru ce presupune o relativ lungă perioadă de timp.

Însă niciodată nu ar trebui să confundăm democraţia cu anarhia şi libera exprimare cu vorbăria goală sau cu lipsa de ordine în exprimare sau gândire. Democraţia se bazează pe educarea indivizilor în spiritul dialogului constructiv, al solidarităţii umane, al respectului faţă de ceilalţi echilibrat cu cel de sine.

Proiecţia la indigo a conspiraţiei tăcerii din regimurile totalitare o reprezintă cacofonia mediatică a anarhiei, mai precis mondenizarea şi tabloidizarea comunicării, ce îşi pierde astfel conţinutul de valoare, locul fiind umplut de banalităţi şi de informaţii nefolositoare, aruncate fără noimă asemenea unui real bombardament informaţional asupra sistemului social.

De exemplu, când vizionezi talk-show-urile de calitate îndoielnică afişate pe ecranele de televiziune, când reality-show-uri lipsite de un mesaj de valoare sau alcătuite la întâmplare sunt furnizate telespectatorilor sau când emisiunile de ştiri prezintă disproporţionat informaţiile zilei, atunci rezultatul nu poate fi decât cel al dezvoltării tendinţelor anarhice, care mai devreme sau  târziu vor conduce la soluţia mesianică a despotismului.

În perioada de după 1989, România a intrat într-o perioadă amestecată de anarhie şi de refacere a democraţiei. Din nefericire, spiritul civic şi democratic nu a fost suficient de puternic în contracararea anarhiei, fapt care poate conduce la intrarea într-un nou ciclu despotic. Aici nu este vorba de anumite personalităţi ce au un impact major în societate sau de charisma unor anumiţi lideri, ci de un mecanism de protecţie socială, care în lipsa spiritualităţii autentice a democraţiei se întoarce către domnia ierarhiilor de forţă, specifice regnului animal. Dezordinea este întotdeauna o ameninţare reală pentru orice sistem social, iar autoconservarea lui obligă la una dintre cele două variante.

Natura umană este duală, încorporând elementele regnului animal, precum şi proiecţia spirituală a unei deveniri transcendente către valorile fundamentale ale binelui, frumosului şi adevărului. Construcţia despotică se află într-o strânsă legătură cu ierarhiile de dominaţie şi supunere ale regnului animal. În schimb, construcţia democratică presupune colaborare, încredere, susţinere reciprocă şi aplicarea “regulii de aur” a respectului faţă de semeni. Astfel, în locul masculului “alfa”, dominator peste turmă sau a cocoşului ce se impune în faţa “turmei” de găini, democraţia propune egalitatea membrilor, realizarea de echipe dedicate promovării valorilor fundamentale în aplicarea lor concretă în diferitele aspecte ale vieţii.

Dialogul constructiv şi critica sau judecata de valoare sunt instrumente valoroase ce trebuie cultivate în mijlocul familiei, şcolii, religiei, locului de muncă, precum şi al mişcărilor politice indiferent de orientarea lor. Acestea sunt mijloacele cele mai eficiente în contracararea efectului deşertificator al anarhiei, precum şi a apariţiei sumbre la orizont a conspiraţiei tăcerii, al semnului pus “pe frunte sau pe mână”, adică în gândire şi acţiune, aplicat indivizilor pentru a susţine feluritele forme de manifestare ale despotismului.

Şi pentru a da o conotaţie generală a noţiunii de democraţie, ar fi bine să ne gândim că izvorul ei se află în egalitatea fiinţelor umane prin naştere în această lume şi prin statut existenţial înaintea Marelui Autor al tuturor lucrurilor. Din această perspectivă, orice om este deţinătorul de drept al demnităţii de “a fi făcut după chipul lui Dumnezeu”, iar orice demers laic sau religios ar trebui să ţină cont de acest lucru, evoluând către o construcţie democratică bazată pe sprijin şi respect reciproc. În astfel de condiţii, niciodată nu ar mai putea să apară despotismul, iar anarhia ar fi contracarată printr-o ordine armonioasă, ce se perfecţionează la nesfârşit. Aş dor foarte mult ca spaţiul românesc să evolueze în această direcţie, aceasta fiind singura soluţie pentru dilemele de ordin moral, spiritual şi economic ale naţiunii noastre.

Octavian Lupu

Braşov

23 septembrie 2011

UN GOST NEAŞTEPTAT – poezie satirica

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

UN GOST NEAŞTEPTAT

 

Autor: Sorin Olariu

Într-o jioi de dimineaţa, ca tot omul, vrei-nu vrei,
Am ieşit să dau mâncare la găini şi la purcei.
La găini un pumn cu boabe, la purcei niscai lături
Că făceau potop de zarvă, cu spurcatele de guri.

Când colo, să vezi ce treabă: când eram eu mai cu spor
Mă trezesc cu un cipezăr drept la mine în obor:
- Sunt agent Jan Glod Vădanei de la firma Julitor
Şi-am adus pentru vânzare cel mai bun aspirator!

- Nu mulţam, că n-am nevoie, dar ca om de omenie
Te poftesc la mine-n casă la o ştampă de răchie.
Şi-am intrat în soba mare, cu agentul după mine
Şî cu sticla într-o mână să-l cinstesc cum e mai bine.

Dar să vez la maţe-fripte, fir-ar naibii de prostan:
Trosc! C-un băligar de vacă pe covorul meu persan.
Pe-ormă, iute, la clipită, când văzu cum am rămas
Îşi montă aspiratorul şî mi-l flutură sub nas:

- Stai să-ți fac demonstrațiunea, trage aerul adânc,
Că de nu o să dispară, îţi promit c-am să-l mănânc!
- Păi atuncea: Poftă Bună! Că dă când am dat de criză
Mi-au tăiat de tot curentul… şi la becuri, şi la priză!

 

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

 

 Autor: Cornel Cotuţiu

Se cunoaște parabola biblică cu nebunul care aruncă o piatră în apă și 10 oameni normali sar după ea. Așa este cu articolul „Psihologia Imnului Național”, publicat recent de Andrei Pleșu în „Dilema veche”. Textul e reluat imediat în „Adevărul” și problema e dezbătută în patru pagini ale acestui cotidian, sub genericul iresponsabil „Deșteaptă-te, române, și schimbă imnul!” Bășcălie de dâmbovițean.

Fac o precizare: Nu-l consider dement pe Andrei Pleșu, dimpotrivă, îl socot perfect sănătos mintal – dar tocmai de aceea e trist și suspect gestul său. Înșiră afirmații și calificative aiuritoare pe seama imnului actual, a textului și melodiei (și o face pe tonul insului superdoct, căruia îi ies din gură numai porumbei de aur). Consideră melodia imnului un fel de bocet, îl supără prezența în text a cuvintelor „moarte”, „cruzi”, „sclavi”, „viclene uneltiri”, „lupii-n stâne”. Textul „Mizează – crede Pleșu – pe victimizare”, „lamentație plângăcioasă și adversitate generală”. Mai mult, timpanul său sensibil reține astfel: „S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu la momente de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, de post de maslu.” Recunoașteți că aruncarea imnului nostru în derizoriu frizează lipsa de bun simț. Ș-apoi ce o fi însemnând, pentru maestru, „oameni întregi”?

Când l-am cunoscut la Bistrița (înainte de 1989) era suplu, balerin (și la minte și la trup), dar atrăgea atenția și prin pigmenții epidermici de extracție Ferentari. Oricum, nu dădea impresia că ar fi „un gentilom de mahala” (vorba lui Nicolae Filimon).

Acum se pare că osânza îi aburește ochelarii, încât percepția realității și prospectarea anilor ce vin alternează între hăis și cea! Da, dar i se alătură, adică sar după piatră, câțiva trepăduși gazetari și scribi din domeniul istoriei, care scârțâie pe aceeași scripcă a lui Pleșu. În numărul următor al publicației, are o intervenție și Ștefan Cazimir, care potolește însă mârâiala cârcotașilor. Rezum: Domnilor, Imnul acesta e menționat într-un articol al Constituției României, nu într-un almanah sexy, nu aveți cum vă atinge de el, câtă vreme Constituția e cea pe care o avem și trebuie respectată.

Nu-mi face plăcere, însă nu pot să uit că de la războiul ultim până astăzi suntem la al cincilea imn național, (deci, într-un interval de 66 de ani), pe când francezii își păstrează „Marseilleza” de 219 ani, sau ungurii își au același imn de la mijlocul secolului al XIX-lea; la fel și nemții. Măcar rușii – după prăbușirea imperiului sovietic au renunțat la textul imnului, dar au păstrat melodia lui.

Iar noi?… Hm!

Noi dovedim constanță în a ne da cu stângu-n dreptul.

Cu câțiva ani în urmă un moș notoriu și cu mintea încă limpede, opina pe un canal tv., că 1 Decembrie nu ar fi potrivită ca Zi Națională a României, fiindcă… e frig.

Pe malurile Dâmboviței bucureștene, miticii nu au stare, se trezesc mereu supărați pe valorile istoriei și culturii românești, încât mai dau cu mucii-n fasole (nu pot renunța  la sintagma aceasta, care poate părea ireverențioasă, însă mustește de expresivitate, de conotații). Iată campania de denigrare a lui Mihai Eminescu (găzduită de… ”Dilema”). Poetul era considerat un anacronic, epitetul de „geniu” – desuet -, se considera a fi așezat injust la înălțimea unde l-a situat posteritatea, se pedala pe boala lui, pe lipsa de discernământ politic, i se reproșa până și faptul că era… păros pe corp, iar un cabotin răsplătit de Cotroceni cu șefia unei instituții de cultură, îl numea nici mai mult, nici mai puțin „poet de debara”.

E o tradiție funestă la noi – încă de pe vremea cronicarului Miron Costin – să ne căsăpim mari personalități sau măcar să le împroșcăm cu noroi. Noroc că avem locuțiunea adverbială „și totuși”… Valabilă atât pentru păguboasa atitudine mioritică, dar și pentru geana de lumină a speranței.

Apropo de imn: cum Andrei Pleșu este un fiu devotat Ferentarilor, îi propun să accepte, pentru sine și pentru acoliții lui, un imn particular de genul „Halaripu acana!”

Neagu Djuvara și românii

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Neagu Djuvara și românii

 

Autor material: Ion Coja

Am primit din America, de la un prieten, textul de mai jos, cu rugămintea de a-l comenta pe site-ul meu. O fac cu plăcere.

 

Neagu Djuvara :

Este un blocaj intelectual. Românul nu e în stare să accepte că întemeietorul lui nu e o corcitură între Traian şi Decebal. Este o tîmpenie!
-Eugen Istodor:

Cum sa fie o tîmpenie? Am trăit o viaţă cu o tîmpenie în cap?
-Neagu Djuvara:

Da! Vă rog să vă lecuiţi. Timp de o mie şi ceva de ani nu vă daţi seama ce amestec de populaţii au fost pe pămîntul acesta! Cine sînt românii ăştia? În afară de o mică parte dintre legionari şi dintre săracii din sudul Italiei, restul, majoritatea coloniştilor nu erau romani. Uitaţi-vă la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. În 1930 se ştia. Dacă iei cele două-trei judeţe de secuime, sînt integral cu grupa B. Grupă răspîndită în Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia.
-Eugen Istodor:

Vă rog, nu-mi distrugeţi încă un mit! Vă puteţi face că aţi uitat. Cine îl mai citeşte pe Lahovary?
-Neagu Djuvara:

Dom’le, nu pot să nu spun adevărul! Deci, în acele zone [Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia] avem grupa A, din zona mediteraneană. Cine au fost însă coloniştii? În afară de romani, minoritari, am avut mulţi arabi, Legiunea Syrica.
-Eugen Istodor:

Sîntem arabi!
-Neagu Djuvara:

Da. Eu îmi aduc aminte de ţăranii mei de la ţară. Bunicul meu adusese ţărani la muncă din zone curat româneşti. Dom’le, să vezi nişte oameni care seamănă cu arabii, [vorbind] curat româneşte!
-Eugen Istodor:

Scandalos!
-Neagu Djuvara:

Coboară din Syrica! Deci, din partea romanilor sîntem foarte amestecaţi. Acum şi dintre daci.
-Eugen Istodor:

Nu, vă rog!
-Neagu Djuvara:

Cu dacii e problemă cîţi au mai rămas! Nu prea ştim cum arătau, destul de deschişi la culoare, precum albanezii. Sluşanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de părere că limba dacă nu are legatură cu cea tracă.
-Eugen Istodor:

Cum, domnule Djuvara, chiar vreţi să-mi doborîţi miturile?
-Neagu Djuvara:

Astea sînt manii, dragul meu, nişte improvizaţii istorice, nu te pot lăsa aşa! E dovedit că limba tracă e altceva decît cea dacă. Daca e legată, da, de albaneză, dar nu cum au crezut tot felul de minţi inventive că au fost dacii lîngă albanezi la un anumit moment. Nu e adevărat! Cuvintele româneşti şi cele albaneze sînt moştenite din dacomeziană, rădacina comună.
-Eugen Istodor:

Acum chiar ne înjuraţi de mamă şi de tată!
-Neagu Djuvara:

Hahaha, dacă o interpretaţi aşa! Să ştiţi de la mine ceva: sîntem un mare amestec de populaţii, ne-a unit o limbă şi e fantastic cum am putut să asimilăm atîtea. Asta e puterea românului, puterea de asimilare.
-Eugen Istodor:

Adaptarea.
-Neagu Djuvara:

Da, limba română e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, bătrînul, el a venit cu ideea că slavii aveau acelaşi rol, precum germanicii în Franţa.
-Eugen Istodor:

Nu începeţi cu asta!
-Neagu Djuvara:

Dom’le, regatul Franţei a fost făcut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoţi!
-Eugen Istodor:

Al nostru, de daci şi romani.
-Neagu Djuvara:

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi şi [proto]români. Slavii s-au instalat în colonii uriaşe, dovadă toponimele, Ialomiţa, Neajlov, Bistriţa, Dîmboviţa. Interesant însă, asta mi-a spus-o Poghirc, că aceste colonii erau înconjurate de fluvii cu nume străvechi dacice: Dunărea, Oltul, Mureş, Criş. Astea sînt dovezi de continuitate. Slavii au pătruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latină; venirea slavilor a adus cneazul. Cele două denumiri funcţionau paralel în anumite zone. “Cneazul” era de origine slavă. Cnejii erau nişte seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocaţie de a uni toata ţara! Şi acum, ca originalitate din partea mea, eu cred că nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Şi care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a născut cu aristocraţie slavă. Slavii nu au venit cu întreaga armată, nu, ci ca ţărani, neorganizaţi, dovadă că numele lor privind şefii, “ban”, “jupan”, sînt de origine avară. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunăre, numai protobulgarii au făcut stat, or, ei erau de origine turcă. Ei au venit foarte bine organizaţi, foarte luptători, i-au bătut pe bizantini şi i-au obligat să le dea o bucată de pămînt. Ruşii au fost făcuţi de varegi, de nordici războinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sînt nordice. Ţara noastră făcută de cumani se numea Cumania, dar faptul că ei au plecat/venit a făcut ca ei să fie romanizaţi.
-Eugen Istodor:

Cui ajută zăpăceala asta?
-Neagu Djuvara:

Să ştim cine sîntem. Să nu ne mai închipuim nişte basme! Şi basme care nu sînt crezute de străini. De ce nu sîntem cunoscuţi în lume? Fiindcă am minţit!
-Eugen Istodor:

Şi ne-am minţit pe noi!
-Neagu Djuvara:

Şi ne-am minţit şi, ce-i mai rău, am crezut minciuna. Eu consider că fac o revoluţie cu această carte!
-Eugen Istodor:

Dar cum e să te minţi şi să şi crezi?
-Neagu Djuvara:

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenţi îşi fac autocenzură. [Ei] nu merg mai departe, că nu place poporului. Ghinionul nostru a fost că am intrat în concertul european cu mare întîrziere din cauza ocupaţiei turceşti. Abia în veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment în care fiecare a vrut să se arate mai sus decît era.

(intregul interviu poate fi gasit pe site-ul ziarului Cotidianul)

*************

Domnule ION COJA, îl cunoașteți pe Dl NEAGU DJUVARA?

Il cunosc din auzite și din citite. Am stat o singură dată de vorbă, pe stradă, pe Edgar Quinet, în fața facultății. Eu l-am oprit. Fusese cu o seară mai înainte la TV 1. L-am oprit și, dacă-mi aduc bine aminte, i-am spus cam așa: Stimate domnule Djuvara, eu lucrez în această clădire, sunt profesor la Facultatea de Litere. V-am văzut aseară la TV și vreau să vă spun că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri pe care le-ați spus. …Mi se pare firesc să avem păreri diferite, a zis domnul Djuvara. La care eu am continuat: Este firesc să avem păreri diferite, dar nu este firesc că eu nu pot să-mi spun părerea, mult diferită de a domniei voastre! Și exact pentru asta mi-am permis să vă opresc așa, pe stradă, ca să vă spun că am alte păreri și să vă cer sprijinul ca să pot să vă contrazic, să vă combat, la același post de TV care v-a dat posibilitatea să vă expuneți ideile…

N-a înțeles domnul Djuvara ce vreau de la dînsul. Atunci i-am dat celebrul citat din Voltaire, care sună aproximativ așa: nu sunt de acord cu părerile tale, dar sunt gata să-mi dau viața pentru ca tu să ai posibilitatea de a-ți expune părerile, chiar dacă aceste păreri contrazic ideile mele… Deci, domnule Djuvara, am zis, puteți interveni la TV 1 să mi se ofere posibilitatea de a vă combate ideile. O veți face?

M-a dezamăgit răspunsul său că urmează să plece la Paris, așa că…

Faceți ce faceți și provocați producerea de momente memorabile… Întâlnirea cu Liiceanu, întâlnirea cu Djuvara… Care erau ideile dlui Djuvara pe care ați vrut să le combateți, să le contracarați!

Nu mai țin minte! Cred că erau mai degrabă pe subiecte de istorie recentă, contemporană.

Ce părere aveți despre ideile dlui Djuvara privitoare la istoria noastră mai veche, cele expuse în interviul din „Cotidianul”?

Din păcate, acolo unde aș zice că mă pricep, am alte păreri… Sper că ideile prezentate în interviu au în spate studii aprofundate, altminteri, cu argumentele invocate în interviu, totul pare neserios!… Nu poți spune că limba dacilor nu avea nimic comun cu limba tracă invocând părerea unui singur autor, când alte zeci de autori susțin contrariul. În plus, fără să știu tot ce a scris Dan Slușanschi, parcă nu aș crede că a făcut o asemenea „descoperire”, s-ar fi auzit, ar fi făcut valuri… Primul care l-ar fi contrazis pe Dan ar fi fost Cicerone Poghirc, pe care îl citează domnul Djuvara pe altă temă, tot așa, dintr-o discuție purtată la Paris… Poți să invoci păreri auzite la un pahar de vorbă, dar asta nu atunci când vii cu ipoteze care să șocheze toată lumea. În asemenea cazuri trebuie să fii meticulos și profund ancorat în subiect. Viziunea dlui Djuvara despre romanizarea Daciei este una tipică „de cafenea”. Sper că sunt altfel concepute cărțile domniei sale. E drept, nu am citit niciuna până la capăt.

Și atunci?

Desigur, nu avem dreptul să le comentăm, dacă nu le-am citit. Numai că ideile sale circulă deja, unele dinainte ca dl Djuvara să-și scrie cărțile, cum ar fi ideea că au fost aduși în Dacia coloniști „ex toto orbe romano”. Ar vrea mulți să fie așa! Numai că opera Romei de colonizare a Daciei, fără precedent în toată istoria Romei, a urmărit să rezolve o problemă a metropolei, nu a imperiului. Metropola, adică orașul Roma, avea o problemă stringentă cu sutele de mii de țărani italici care, în virtutea calității lor de „civis romanus”, trăiau la Roma pe cheltuiala statului. Pentru aceștia s-a făcut reclama Dacia Felix, îndemnându-i să meargă în Dacia. Nu pentru locuitorii din Siria sau altă provincie! Repet, are sens, este logică și în plus este atestată documentar numai colonizarea Daciei cu cives romani italici, din sudul Italiei îndeosebi. De la acești coloni ne-au rămas o sumedenie de pietre funerare. Mai multe ca din tot restul imperiului roman. Pe aceste pietre funerare din Dacia romană apare destul de des amintită obârșia, italică sau chiar din Latium, a celor mai mulți coloni. Nu făcea Traian războaiele acelea ca să strămute în Dacia coloni din tot imperiul… Iar ideea că nu au rămas în viață prea mulți daci este de-a dreptul jenantă la un istoric din zilele noastre. Este o idee vehiculată cândva în cafenelele de la Budapesta! Au abandonat-o chiar și prietenii noștri maghiari. …Da, există din păcate această categorie de semi-istorici care își caută faima atacând sau demontând miturile istoriei noastre. Mai exact spus, încercând să atace aceste mituri!… S-o facă, dacă au argumente serioase!

Cum este cu rolul cumanilor în istoria noastră?

Domnul Djuvara are o teză care privește mai multe țări și popoare, potrivit căreia putem prezice și data când se va constitui un stat planetar. Pe planeta noastră va fi un singur guvern pentru toate țările atunci când Pământul se va confrunta cu invazia extratereștrilor. Una din două: Dl Djuvara zice că extratereștrii ne vor ocupa, vor institui guvernul lor, care va fi un guvern mondial, pentru întreaga planetă, iar când extratereștrii vor pleca, în urma lor vor rămâne structurile statului planetar, mondial!… De care se vor folosi pământenii, uniți de-acum într-o singură entitate politică!… Așa zice dl Djuvara că s-au petrecut lucrurile cu cumanii, care au ocupat la un moment dat o bună parte din teritoriul locuit de românii noștri de atunci. După plecarea cumanilor, românii s-au trezit moștenitorii unui stat, ai unui organism politic pe care, altminteri, nu l-ar fi putut gândi singuri!

A doua variantă care este?

A doua deci: pământenii, aflând că extratereștrii chiar există și ne vor ataca curând, vor conștientiza din timp că nu au încotro și trebuie să se organizeze într-un singur corp socio-politic, care să cuprindă întreaga omenire, întreaga planetă, sub ascultarea unui unic guvern. Cu alte cuvinte, sub imperiul pericolului de care se simte amenințată, populația, prin liderii săi în primul rând, descoperă necesitatea unirii. Va fi jucat ocupația cumană acest rol? E posibil. Dar nu avem nicio dovadă că cumanii au organizat un stat pe teritoriul nostru. Au adăstat pentru o vreme și apoi au plecat așa cum au venit!

Care este totuși adevărul?

Adevărul este că statele edificate de români în evul mediu au avut o existență continuă, neîntreruptă, din momentul înființării și până azi, ceea ce nu s-a întâmplat în multe alte locuri! La fel, când aceste state s-au unit de au format Principatele Unite în 1959 sau România Mare în 1918, unirea s-a făcut nu prin sabie, ci prin act public conștient, prin voință politică unanimă, ceea ce iarăși nu întâlnim în multe alte cazuri! A fost o unire, nu o unificare! Sesizezi nuanța? Vorbim de unificarea Italiei, a Rusiei, a Chinei, dar vorbim de unirea românilor, a României…

Ați spus în mai multe rânduri că nu sunteți ceea ce se poate numi un istoric!

Nu sunt! Îmi lipsesc câteva calități imposibil de suplinit: memoria cifrelor, a anilor și a numelor, capacitatea de a scociorî în arhive și altele. M-am ocupat de câteva subiecte de istorie care aveau tangențe cu lingvistica sau erau subiecte de istorie recentă… Iar din istoria noastră m-au atras momentele de excelență românească, mai ales acelea pe care istoricii de meserie le trec prea ușor cu vederea. Sau le demitizează, ca dl Djuvara! E cam lăutărește ce face domnul Djuvara, cântă frumos, dar nu cunoaște notele muzicale! Altminteri, ideea că unele popoare se unifică politic sub influența unui pericol sau stimul extern, se verifică în multe cazuri: la germani, la ruși de exemplu. Nu este o idee nouă.

Dl Djuvara bate câmpii și când face generalizări la scară națională pornind de la analiza grupelor de sânge. Nu mă pricep propriu zis, dar faptul că nu există decât vreo patru-cinci grupe de sânge pentru câteva sute de popoare descurajează orice încercare de a pune vreo bază pe asemenea argumente. Între timp însă a apărut cercetarea genetică, cu rezultate extrem de sigure. Acolo ar trebui să meargă dl Djuvara ca să afle cât este de corcit neamul românesc. Îi recomand cercetările făcute de antropologii de la Iași, recente, potrivit cărora genomul european este foarte curat păstrat în spațiul românesc, iar acest spațiu se dovedește a fi un punct de plecare, o vatră străbună pentru multe populații europene care de aici au plecat, au roit în lume, atât spre Vest, cât și spre Est. Din păcate, orientarea anti-românească a autorităților post-decembriste a pus capăt acestor cercetări, alarmați fiind factorii de decizie din guvern de faptul că aceste cercetări antropologice, efectuate cu cele mai moderne și sigure metode, infirmă toate teoriile scornite din ignoranță sau rea credință cu privire la români. Infirmă și elucubrațiile dlui Djuvara, din fericire. Repet, este vorba de cercetări ale unor antropologi de la Iași, pe care un ministru secretar de stat, reprezentant al UDMR în guvernul României, le-a suspendat, ba chiar le-a interzis, sistând programul respectiv… Asta este România în care trăim, domnule Djuvara. Chiar nu vă dați seama?! Nu aveți nimic de spus în această problemă?

Ca lingvist, mă deranjează opiniile ușuratice ale dlui Djuvara. Nimeni nu a ascuns contribuția slavă la etnogeneza românească! Mai degrabă se poate spune că a fost exagerată. Da, limba română a împrumutat cuvinte de la multe alte limbi, dar asta nu denotă un amestec etnic. Cuvinte turcești sunt foarte multe în limba română, dar amestecul biologic între noi și turci este ca și inexistent. La fel, avem cuvinte țigănești. Cum au ajuns ele în limba română?

Probabil pentru că denumeau obiecte sau noțiuni noi, necunoscute românilor!

Asta se întâmplă des, într-adevăr, în toate limbile pământului. Româna însă a împrumutat foarte multe cuvinte care aveau echivalent românesc. De ce a făcut-o? Dintr-un motiv, aș zice foarte onorabil: nevoia de expresivitate! Nevoia de a nuanța cât mai fin gândurile noastre. Când am preluat neologismul amor, probabil sub influență franceză, a literaturii franceze, aveam în română cuvintele iubire și dragoste. La ce ne mai trebuia încă unul? Ne trebuia, căci iubire și amor nu sunt sinonime! Nu există sinonimie perfectă. Și cu cât o serie sinonimică este mai bogată, cu atât mai multe sunt nuanțele semantice pe care le putem exprima. Așa se face că limba română ne oferă acum posibilitatea de a deosebi între iubire și amor, care sunt cel mai des în opoziție. În Luceafărul cuvîntul iubire este rezervat lui Hyperion, iar amor lui Cătălin… Această opoziție semantică nu este cu putință a fi exprimată în franceză, adică în limba din care am împrumutat… Iar după amor l-am luat și pe eros… I-aș recomanda dlui Djuvara un citat celebru din Eminescu, dar îl las să-l găsească singur, căci va mai da și de altele, care îi vor fi la fel de utile.

Mai spuneți…

Am luat din franceză cuvintele operație, stație, atenție, cuvinte propriu zis internaționale, dar numai româna le-a inventat acestora perechea operațiune, stațiune, atențiune, stabilind astfel o posibilitate de nuanțare pe care franceza nici n-o visează! Ca și diferența între nivele-niveluri, vise-visuri, elemenți-elemente, creieri-creiere, care îl făcea pe Noica să se extazieze dinaintea ingeniozității cu care limba română a pus la lucru desinențele de plural… Dl Djuvara, ca orice român serios care a învățat de mic franțuzește, sunt convins că-și amintește mirarea pe care i-a stârnit-o substantivul franțuzesc problème, când a aflat că nu este feminin, ci masculin: le problème. De ce ni se pare nouă, românilor, că acest substantiv ar trebui să fie feminin, și nu masculin? Pentru că în limba română substantivele masculine sunt mai concrete decât cele feminine, iar neutrele sunt și mai abstracte… Am împrumutat cuvîntul problemă din franceză, este adevărat, dar i-am adus o corecție esențială: l-am trecut de la genul masculin la genul feminin, pentru că este un substantiv abstract, iar româna, spre deosebire de 99% din limbile pămîntului, face deosbirea între semnificații abstracte și semnificații concrete. Este o opoziție de mare subtilitate!… Numai o limbă extrem de unitară și de conservatoare, vorbită de oameni foarte isteți, își poate permite asemenea lux! Eh, domnul Djuvara, care este cu siguranță un poliglot, să-mi demonstreze că mă înșel și că mitologizez…

Un lingvist străin, V. Kiparsky, citat de alt mare lingvist străin, suedezul Alf Lombard, a spus că limba română este cea mai interesantă limbă dintre limbile ce se vorbesc azi în Europa… Vine domnul Djuvara și ne liniștește: limba română este un „melting pot”. Ce înseamnă asta? E o înjurătură?…

Glumiți…

Nu vreau să fac un comentariu pas cu pas, la fiecare idee din interviu. Cu plăcere recunosc însă că dl Djuvara își face totuși datoria față de limba română cu prisosință: adică se exprimă într-o limbă română foarte românească, dacă pot spune așa! Are farmec și expresivitate, se citește cu plăcere. Cu încântare deseori. Văd și la nevastă-mea!… Dar dl Djuvara nu l-a citit pe Pușcariu, pe Caracostea, pe Mircea Vulcănescu, Noica, pe Grigore Brâncuș…

Pe Ion Coja…

Da, se vede din tot ce spune că nu m-a citit! Că nu ne-a citit!… Îi recomand Unu în limba română și va pricepe cât de cât ce a vrut să spună V. Kiparsky când a afirmat că limba româna este cea mai interesantă limbă din Europa…

Ce-i mai reproșați bietului om?!

Am să-l citez: ”oamenii inteligenți își fac auto-cenzură”… I-aș reproșa deci dlui Djuvara tocmai excesul de inteligență în tot ce scrie!

Glumiți?!

Când faci exces de inteligență, ca dl Djuvara, în tot ce scrii apare foarte puțin din ceea ce ai putea scrie și spune! Și asta îi reproșez de fapt dlui Djuvara. Un om la vârsta dumisale și la statutul său public, la ce bun se mai abține să spună tot ce știe?!… Ne vine cu teorii noi despre Basarabi, despre Traian și Decebal… Bune și astea, dar când afli că dl Djuvara a fost martor, sau chiar implicat în cele petrecute la 23 august 1944, pretinzi de la dînsul o mărturie clară despre acele evenimente! A trăit sub Ion Antonescu… Azi Ion Antonescu este cunoscut în lume, printre străini, mai mult prin așa zisul holocaust din Transnistria, fiind declarat autorul unei crime abjecte: sute de mii de evrei au murit la ordinul lui Ion Antonescu. Nu știu, a spus ceva dl Djuvara despre acest atât de important moment de istorie românească?

      În general, sunt foarte derutat de istoricii noștri, care se pronunță foarte rar în probleme de istorie recentă sau contemporană. Nu trebuie să fii mare specialist ca să ai o părere în privința problemelor de istorie recentă sau contemporană. Ești, mai înainte de orice, cetățean, adică participant și martor la istoria trăită de tine și de concitadinii tăi! Ca istoric profesionist, ești o posibilă și foarte prețioasă sursă de informații pentru istoricii din viitor! Specialistul în istorie, indiferent de epoca istorică în care și-a făcut doctoratul și întreaga operă academică, are obligația morală, dar și profesională, de a-și exersa și dovedi competența pronunțându-se în toate problemele grave cu care se confruntă contemporanii săi! Exemplul lui Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu trebuie înțeles din această perspectivă. Desigur, Iorga a mers poate prea departe, încercând să facă istorie, nu doar s-o comenteze. Păcat că n-a reușit…

       Deplâng ce este în mintea și sufletul acelor istorici care știu adevărul sau măcar au o părere despre Carol II, despre legionari, despre Antonescu, despre 23 august, despre instaurarea și desfășurarea regimului comunist, despre decembrie 1989 sau chiar despre 11 septembrie 2001. Știu multe și tac, nu se pronunță, pretextând că specialitatea lor este dinastia Mușatinilor ori primele cetăți de piatră din Dacia etc., etc. În realitate fiind vorba de oportunismul nostru de toate zilele și teama de a nu-și pricinui singuri neplăceri la facultate sau la institut ori la academie, de a nu deranja anumite persoane sau grupuri ori structuri… De a nu-și compromite șansele la cine știe ce burse ori stipendii sau onoruri! Așa că încheiem discuția noastră rugându-te, dacă ai norocul să te întâlnești cu dl Djuvara prin București, oprește-l și întreabă-l ce părere are despre felul cum au fost insultați toți domnitorii români, urmași, fie!, ai cumanilor întemeietori, insultați prin înhumarea la Curtea de Argeș a regelui poltron și sperjur Carol al II-lea? Ce părere are despre isprava de la 23 august a fiului acestuia? Nu crede oare că istoricii de mâine au nevoie de mărturia sa cu privire la ce s-a întâmplat cu evreii din România în perioada iunie 1940-august 1944? Despre ce se întâmplă azi cu românii din România?!… Pun mâna în foc că aceste subiecte le cunoaște mult mai bine decât întemeierea statelor medievale românești… Iar nevoia de adevăr asupra acestor subiecte este infinit mai mare! Întreabă-l așa pe bătrânul  belfer: Oare nu-l atrage mitul referitor la un Ion Antonescu criminal de război? Nu-l tentează demolarea acestui mit? Și a altora asemănătoare, scornite pentru a-i scădea pe români din drepturile lor la recunoștință din partea altor popoare?

Mai am o întrebare totuși: Pe Internet circulă și alt inteviu, mai vechi, al domnului Djuvara, despre sinuciderea europenilor, despre dispariția rasei albe. Cunoașteți textul?

Este un text important, dar și acesta naște aceeași întrebare: de ce nu spune dl Djuvara tot ce știe? Previziunile sale sumbre asupra Europei, valabile și cu privire la Australia sau America, ar trebui însoțite de viziunea istoricului asupra cauzelor, a evenimentelor care ne-au adus în această situație nefericită. Am fost dezamăgit să văd că ocolește acest subiect. Iar demonstrația sa că nu la 1 decembrie, ci la 24 decembrie s-a făurit România Mare este de-a dreptul penibilă, jenantă. În această ordine de idei, afirm că ziua de 14 iulie ca zi națională a Franței este o rușine pentru Franța și pentru europeni. 14 iulie 1789 este ziua când a început sinuciderea Europei! Fac această legătură, între sinuciderea Europei, corect sesizată de Neagu Djuvara, și revoluția franceză – te rog să nu scrii cu majusculă sintagma „revoluția franceză”! Deci, dacă te întâlnești cu dl Djuvara, care a opinat că nu se potrivește să avem ca zi națională 1 Decembrie, întreabă-l ce crede despre 14 iulie 1789, zi națională la francezi… Rușii, după câteva decenii de păcăleală și-au revenit și au renunțat la 7 noiembrie! Franțujii se fac mai departe că nu știu cum a căzut de fapt Bastilia!… O rușine pentru întreaga omenire!

Afirmația pe care o faceți este teribil de șocantă. N-o puteți lăsa așa, în aer, fără nicio explicație. Va rog să adăugați un comentariu oricât de succint, până data viitoare când vă somez să abordați acest subiect. Sper că a vom face. Deci?

Într-un comentariu extrem de scurt, aș zice că până la revoluția franceză Europa, europenii, cultivau ideea de datorie, de obligații cu care te încarcă condiția de om. La 14 iulie 1789 își face apariția individul obsedat de drepturile care trebuie să-i fie recunoscute și satisfăcute, puse mai presus de orice. Simțul datoriei îl caracterizează pe omul puternic, omul de caracter și religios. Drepturile omului îl mobilizează pe nevolnic, pe individul egoist, incapabil de elanuri generoase. Cui au folosit declarațiile sforăitoare despre drepturile omului? În niciun caz Europei!

Aveți ceva împotrivă să publicăm pe site și interviul cu Sinuciderea Europei?

Nu, dimpotrivă. Este o idee bună. Textul trebuie să circule, măcar că defetismul dlui Djuvara ar putea să tulbure sufletul unor oameni mai tineri. Trebuie puși la încercare!

Deci nu sunteți pesimist în privința viitorului nostru într-o Europă a noastră, a albilor!

Nu! Cu condiția să identificăm urgent și corect cauzele. Odată aflată cauza, efectele încep să dispară! Este un principiu vechi. Sunt sigur că îl cunoasște și domnul Neagu Djuvara… Neagu Djuvara… Ce nume frumos! 

A consemnat Petre Burlacu

Ofertă de carte – Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Posted by Gabriela Petcu On October - 7 - 2011

Parohia Malovăţ

Loc. Malovăţ-Jud. Mehedinţi

România

Tel. 0724.99.80.86 

E-mail: stanciulescubarda@gmail.com

 

                  Cu deosebit respect va facem cunoscut ca parohia noastră a publicat sau a achiziţionat o serie de lucrări, pe care le are disponibile pentru vânzare. Ne-ar face plăcere ca să binevoiţi şi Dvs. să vă număraţi printre cei ce se înfruptă din hrana spirituală ce-o oferă aceste lucrări.

                 De peste 20 de ani publicăm,- cu greutăţi pe care numai Dumnezeu le ştie, – la nivelul unui sat uitat de lume -, sute de titluri de cărţi şi broşuri cu conţinut teologic, istoric, literar, pe care le răspândim în parohia noastră, în ţară şi în străinătate în sistemul ,,cartea prin poştă”, cu convingerea că prin aceasta facem un act de apostolat pentru Domnul Hristos şi în acelaşi timp slujim cultura şi neamul românesc. Nu avem nici o susţinere decât de la Dumnezeu şi de la cititorii noştri. Fiindcă am publicat lucrări pe înţelesul dumnealor  şi care au răspuns căutărilor  spirituale ale omului de astăzi, am putut rezista inflaţiei, concurenţei şi răutăţii  multora, care au căutat să ne pună piedici.

                  Vă rugăm şi pe Dvs., dacă simţiţi şi trăiţi creştineşte şi româneşte, să ne ajutaţi în această nobilă lucrare. Ajutorul Dvs. poate îmbrăca forme diverse. Vă cerem îngăduinţa să vă sugerăm câteva:

1.    -să ne comandaţi din lucrările disponibile pentru nevoile Dvs.;

2.    -să ne comandaţi lucrări, pe care să încercaţi să le răspândiţi Dvs. înşivă în cercul Dvs. de cunoscuţi şi prieteni;

3.    -să recomandaţi  rudelor, cunoscuţilor şi prietenilor dvs. lucrările noastre şi poate se vor găsi printre dânşii oameni interesaţi să le comande;

4.    - să ne trimiteţi cât mai multe adrese de e-mail, pentru a trimite noi ofertele pentru cărţile ce le avem disponibile acum şi în viitor;

5.     - alte forme de ajutor, pe care le consideraţi potrivite. 

              Precizam, de asemenea, ca publicam, de doua ori pe luna, ,,Scrisoare pastorala”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cat si la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin posta sau pe e/mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

              Precizăm că noutățile din această ofertă sunt volumele  și  Anton Pann, De la lume adunate și iarăși la lume date…, Al. Stănciulescu-Bârda, Nicolae Iorga. Concepția istorică, Ghidul elevului creștin și calendare/2012.

         În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre.

                     Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

1.    Anton Pann, De la lume adunate și iarăși la lume date…, ediția a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, 184 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 12 lei;  

              Prima ediție a acestei lucrări a apărut în 1976. Ea reunește 1678 cugetări, maxime și proverbe selectate din opera lui Anton Pann, organizate pe teme și probleme, cu prefață, tabel cronologic, note și indice tematic realizate de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. Anton Pann este primul cântăreț bisericesc cunoscut, care s-a înscris la loc de cinste în rândul marilor oameni de cultură, plămăditorilor de limbă, culegătorilor de folclor, muzicienilor rafinați, într-un cuvânt, reprezentanților de seamă, cu care veacul al XIX-lea românesc a intrat maiestuos în istorie.

2.     Al. Stănciulescu-Bârda, Nicolae Iorga. Concepția istorică(Prefață de Acad. Ștefan Pascu), ediția a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, 370 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 26 lei;  

              Prima ediție a cărții a apărut în 1994. Actuala ediție este revăzută și îmbunătățită, fiind dedicată împlinirii  a 140 de ani de la nașterea istoricului și savantului român. Lucrarea are o poveste intersantă, fiind respinsă de mai multe ori de către cenzură înainte de 1989, pentru simplul motiv că autorul era preot, dar în ciuda faptului că președintele Secției de Științe Istorice a Academiei Române îi semna referatul și prefața, susținând publicarea. Regretatul Acad. Ștefan Pascu scria despre această carte, printre altele: ,,Lucrarea lui Al. N. Stănciulescu-Bârda, nu e nici neavenită, nici inutilă şi nici de prisos. Dimpotrivă, este binevenită şi, de aceea, bine privită, întrecându-le pe cele di­nainte prin vastitatea sa, prin bogăţia informaţiei şi prin străda­niile, reuşite, de analiză şi interpretare în contextul istoriogra­fiei vremii. Pentru realizarea ei, autorul a întreprins o muncă labori­oasă, investigând mai întâi opera principală a lui Nicolae Iorga, confruntând-o cu concepţiile contemporanilor săi şi cu concepţia materialist-istorică, ducând mai departe ceea ce s-a scris până acum în problemă. Impresionanta bibliografie consultată, pe care se bazează impresionanta bogăţie de note, stă mărturie a hărniciei, seriozităţii şi cuprinderii teoretice a gândirii istorice a lui Nicolae Iorga. O lucrare muncită cu pasiune şi dăruire şi, de asemenea, cu hărnicie de albină, culegând, autorul, din zecile de mii de pagini ale lui Nicolae Iorga şi din alte mii ale altor istorici ceea ce se referea la subiect. Acest bogat material informativ a fost apoi organizat într-o structură corespunzătoare, potrivit proble­mei înfăţişate(…). Al. N. Stănciulescu-Bârda şi-a deschis cu grijă drumul printre numeroasele meandre, construind o carte bogată în informaţii, precum şi în judecăţi, proprii sau împrumutate, pentru a înfăţişa concepţia istorică a unui mare istoric. Este aşezat, astfel, prin această lucrare, Nicolae Iorga pe piedestalul ce i se cuvine şi ca teoretician al istoriei, întregindu-i, astfel, personalitatea ce a dominat cu prestigiu de necontestat două generaţii de istorici, români şi străini(…). În noua formă cred că lucrarea corespunde din punct de vedere ştiinţific şi de aceea propun şi susţin publi­carea sa”.

3.     Ghidul elevului creștin, ediția a IV-a, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, format de buzunar, 24 pagini, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 2 lei;

              Lucrarea s-a ivit ca o necesitate și a cunoscut mai multe ediții din 1989 încoace, tocmai datorită solicitării pe care a avut-o în rândul elevilor în special și a tineretului în general. În ea se regăsesc principalele rugăciuni, Decalogul, Cele 9 fericiri, virtuțile, păcatele, faptele milosteniei sufletești și a celei trupești, Sfintele Taine și alte învățături, indispensabile formării unei conștiințe creștine ortodoxe.

4.    Calendare/2012, mai multe variante: de buzunar(0,20 lei și 0,40 lei), de birou(1 leu). În ele se găsesc nu numai zilele, săptămânile și lunile anului viitor, ci și sărbătorile și posturile din timpul anului. Fiecare calendar conține icoane diverse, policrome;

5.    Pr. Ioan Sfetcu, Predici, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, 312 pag., format A5, hârtie offset, numeroase fotografii, copertă policromă, plastifiată, 20 lei;

        Părintele Ioan Sfetcu a fost păstorul enoriașilor din Bârda mai bine de  40 de ani. A fost un preot vrednic și conștiincios, care și-a făcut cu drag și râvnă misiunea. A construit biserică în sat, dar și în sufletele credincioșilor săi. A fost întotdeauna un model pentru confrații din județ, în ceea ce privește metodele pastorale folosite. A fost un predicator de elită, recunoscut nu numai de enoriașii săi, cât și de cei din alte parohii, de preoții mehedințeni și de autoritățile bisericești. Volumul cuprinde un mănunchi de 60 de predici rostite în duminici și sărbători, cât și la diferite ocazii de către regretatul Părinte Ionică Sfetcu. Cartea este de folos atât pentru preoți, punându-le la dispoziție un bogat material omiletic, cât și oricărui creștin dornic să progreseze în viața duhovnicească.

6.    Grigore Maerean, Chemări la Domnul. Calea vieții și calea morții, vol. VIII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, 172 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, 12 lei.

         Înainte de a-și vedea și volumul al VIII-lea tipărit, Părintele Grigore Maerean a plecat la Domnul. Nu a fost o plecare obișnuită, ci una de martir. A trecut dincolo prin poarta unei suferințe greu de imaginat, pe care numai martirii au putut să o suporte. Cartea cuprinde încă un set de meditații, eseuri și cuvântări ale părintelui pe teme diferite, adăpate din belșug din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și experiența proprie de-o viață. Este un ghid de viață duhovnicească și o lectură de înaltă simțire creștinească. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu să-i dăm la lumină în curând și volumele IX-X din această carte de suflet a sa, ca o mângâiere pentru amintirea lui și ca o rugăciune către Dumnezeu pentru sufletul lui atât de zbuciumat!

7.    Vămile Văzduhului,  Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2011,  64 pag., format de buzunar, hartie offset, copertă policromă, 2 lei;

            Lucrarea  este un crâmpei din literatura bizantină ajunsă până la noi prin nenumărate ediții, fie manuscrise, fie tipărite, care circulă de câteva secole în spațiul românesc. În carte este urmărit sufletul în drumul lui de după moarte, trecând prin cele 24 de vămi ale văzduhului. Biserica nu a acceptat niciodată oficial această învățătură privind  existența vămilor, dar având în vedere extraordinara putere de  educație religios – morală pe care o are lucrarea, a tolerat-o ca pe o carte bună de citit. În urma lecturii unei asemenea cărți, mulți împătimiți sunt hotărâți să se lepede atât de păcate mai mici, cât și de patimi grele, aflând îngroziți pe unde le ajunge sufletul și la ce judecăți este supus. Cartea este ca un duș rece pentru orice cititor, ajutându-l să se trezească la realitate. În acest sens, aș putea spune că am cunoscut medici – fumători împătimiți – care s-au lăsat de fumat după ce au citit această carte și de atunci au trecut peste 20 de ani și nu s-au mai apropiat de tutun!

8.    Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Studii Teologice”(1929-2008), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2010, 808 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, 50 lei. 

            Lucrarea este o adevărată cheie, cu care se deschide cu ușurință un tezaur de cultură teologică, respectiv colecția revistei ,,Studii Teologice” pe o perioadă de 80 ani. Cele aproape 6000 articole, studii, recenzii, reportaje publicate în revistă sunt organizate în funcție de marile direcții ale învățământului teologic(Biblică, Sistematică, Istorică și Practică), la care se adaugă alte capitole noi, precum Istoria României, Limbă și literatură, Etnografie și Folclor. În cadrul fiecărei secțiuni, materialul este organizat pe obiecte de studiu, urmărindu-se, pe cât a fost cu putință, tematica abordată de programa de învățământ teologic universitar. În fiecare capitol materialul a fost dispus în ordinea alfabetică a autorilor. Un indice alfabetic de autori încheie cartea. Ea se adresează ierarhilor, preoților, elevilor seminariști, studenților teologi, masteranzilor și doctoranzilor, tuturor cercetătorilor și oamenilor de cultură.  Normele de alcătuire a unor astfel de lucrări promovate   de Academia Română au constituit un ghid inestimabil pentru autori.

9.    Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol. IV, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, 476 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, planșe color, 30 lei;

            Cartea cuprinde 40 numere din publicația Parohiei Malovăț, ,,Scrisoare pastorală”, mai precis numerele 121 – 160.     Pe lângă ,,Scrisoare pastorală” şi-au făcut loc nenumărate cărţi publicate de către parohia noastră. Ne-am împărtăşit  şi ne-am semănat astfel din prea plinul sufletului pretutindeni şi tuturor. Toate acestea fără nici o plată materială. Cei care ar fi trebuit să vadă aceste osteneli nu au avut timp să le vadă. Noi ne ducem însă misiunea şi crucea mai departe, cât vom putea. 

              E fragilă, săracă, şi micuţă ,,Scrisoarea pastorală”. Ştim asta. Alte surate sunt îmbrăcate în haine frumoase, multicolore, au poze şi tot felul de lucruri atrăgătoare. ,,Scrisoarea pastorală” nu are nimic din toate acestea. Ea-şi propune să transmită mesajul, gândul, sufletul şi sinceritatea noastră şi credem că asta-i este zestrea cea mai de preţ. Am văzut în verile secetoase fetiţele devenite ,,paparude” cum umblă goale, acoperite sumar cu câteva mlădiţe de boj ori de alte verdeţuri. Ele cântă şi joacă sub stropii de apă aruncaţi de săteni şi cheamă, prin cântecul şi prin dansul lor, ploaia. Este o formă de rugăciune. Alţii sunt îmbrăcaţi în odăjdii bogate, frumoase şi scumpe, au cântări bine strunite, dar poate că înaintea lui Dumnezeu pătrunde mai repede rugăciunea ,,paparudelor”, tocmai că e mai sinceră şi mai curată. Nu este exclus ca ,,Scrisoarea pastorală” să fie doar ,,paparuda”, care, pe limba şi cu posibilităţile ei, cere mila lui Dumnezeu peste neamul acesta. Tocmai de aceea, încercăm să-i mai adăugăm o cămăşuţă de acum încolo!

10.                        Dicționarul bunei-cuviințe creștine(antologie alcătuită de Pr. Dr. Gh. Paschia), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, format A5, 310 pag. tipar și și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 15 lei.

        Buna-cuviinţă a fost pentru părintele Gh. Paschia, alături de Sf. Evanghelie, principala temă, pe care şi-a construit predicile, discursurile, lucrările moralizatoare. A fost un adevărat apostol al bunei-cuviinţe, într-o lume atât de bulversată din punct de vedere moral. În vremea în care dreptatea scrâşnea după gratii, adevărul era crucificat la porţile cetăţii, eroii erau socotiţi criminali, iar nulităţile ajungeau academicieni, părintele Gheorghe Paschia alcătuia în liniştea odăiţei sale lucrări fundamentale, prin care vrea să înveţe lumea şi mai ales tineretul cât de frumoasă şi folositoare este buna-cuviinţă. Pentru el buna-cuviinţă era virtutea care sintetiza toate celelalte virtuţi, atât cele teologice, cât şi cele morale. În sprijinul crezului său aducea drept mărturie cugetarea veche românească şi universală, gândirea biblică şi patristică. Zeci şi zeci de corifei ai cugetului uman veneau să depună mărturie privind nobleţea bunei-cuviinţe pentru comportamentul uman. Cartea de faţă ne aduce astfel de martori şi susţinători în persoana Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti.

               Poate nu este o antologie exhaustivă a tuturor textelor patristice care privesc tema respectivă, dar este un început, este un şantier care se cere continuat. Părintele Paschia a pus temelia, iar lucrarea aşteaptă să fie continuată. Editarea pentru prima dată a acestui manuscris al părintelui, care vine să-l completeze pe primul amintit mai sus, este un argument că zidurile nu vor rămâne pustii, ci că vor continua să se înalţe. Bucuria ar fi dacă buna-cuviinţă cu tot ce implică ea în plan spiritual şi comportamental ar prinde temelii şi s-ar desăvârşi în comportamentul a cât mai mulţi semeni de-ai noştri. Astfel lumea ar deveni mai bună, mai dreaptă şi mai frumoasă, iar Domnul Hristos şi-ar face simţită prezenţa prin fiecare trăitor al bunei-cuviinţe.

11.                           Pr. Dr. Gh. Paschia, Buna-cuviință creștină, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, format A5, hartie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 124 pag., 7 lei.

        Într-o lume în care violenţa şi dezmăţul au prins mult teren, în care buna-cuviinţă este socotită de mulţi o adevărată cenuşăreasă, cartea părintelui Paschia se impune prin sobrietatea şi seriozitatea cu care abordează problemele de comportament. Este o primă lucrare de acest gen din câte cunosc, prin faptul că abordează comportamentul de pe poziţia învăţăturii creştine. Lucrarea se vrea nu numai un auxiliar preţios pentru preoţi, învăţători şi profesori, care predau religia în şcoli, ci şi pentru credincioşii de diferite vârste şi profesii. Aceasta tocmai datorită universului în care ne introduce: în biserică, la nuntă, la botez, la înmormântare, la masă, la discuţiile cu semenii etc. Toate îndrumările date în lucrarea de faţă nu sunt sterile, învechite, depăşite. Nicidecum. Ele sunt verificate practic. Părintele Gheorghe Paschia, în îndelungata sa activitate pastorală a avut posibilitatea să cunoască cele mai diverse categorii de oameni. Adesea îmi povestea, în scrisori sau în timpul întrevederilor ce le-am avut cu dânsul, despre oameni şi întâmplări de seamă. Viaţa l-a dus în anturajul regelui, al patriarhilor, în apropierea miniştrilor şi înalţilor ierarhi, a avut legături cordiale cu profesori universitari, ofiţeri superiori, medici, ingineri ş.a. A învăţat de la fiecare şi şi-a îmbogăţit permanent propria educaţie şi propriul comportament. Lucrările dumnealui nu sunt rezultatul unor cercetări sterile de bibliotecă, lucrări de birou, ci sunt direct implicate în viaţa practică.

12.                        Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României, vol. II(Banatul), Craiova, Editura Sitech,  2010, format A5, 460 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 25 lei.

           În urmă cu câțiva ani a apărut volumul I. Atât primul, cât și al doilea volum din această serie valorifică aprox. 1100 documente inedite din perioada 1780-1886 privind istoria Banatului. Ele au fost găsite de autor în podul unei biserici și provin din Viena, Buda, Pesta, Vârșeț, Karloviț, Timișoara, Sibiu, Arad etc. Dacă în primul volum erau urmărite aspectele istorice, în acest volum sunt urmărite în mod special aspectele juridice și canonice. Este o tulburătoare frescă de viață și de istorie a societății bănățene. Vom întâlni aici evenimente și fapte care intră sub incidența dreptului internațional, dreptului constituțional, dreptului administrativ, dreptului penal și dreptului civil, un mare spațiu revenindu-i  dreptului canonic. Nu în ultimul rând menționăm zecile de pagini dedicate medicinei legale. Toate acestea completează un tablou unitar al vieții sociale în plenitudinea ei. Cartea nu este numai o carte de istorie propriu-zisă, ci și o Istorie a Dreptului, a vieții sociale.  Din câte cunoaștem, este un prim volum de acest gen în literatura de specialitate. Cartea este însoțită de prefața  Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, unul dintre juriștii și canoniștii recunoscuți în țara noastră.

13.                       Prof. Nicolae Tomoniu, Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, 224 pag., dintre care 40 pagini din hartie cretată cu imagini color, hărți, tabele genealogice etc., 20 lei.

              Marea istorie a lumii, a țărilor, se alcătuiește din micile istorii ale provinciilor, localităților, evenimentelor, personalităților, monumentelor, mentalităților etc. Domnul Prof. Nicolae Tomoniu a înțeles aceasta și s-a străduit pe cât i-a fost cu putință să pună o cărămidă la construcția  Istoriei celei mari a Țării. Pentru aceasta a zăbovit mulți ani cu sârg și dragoste la studierea oamenilor și locurilor natale, la trecutul mai apropiat și mai îndepărtat  al zonei Tismanei. Rezultatele cercetării sale le-a concretizat în mai multe cărți, articole și studii. Cartea de față este poate cea mai dragă autorului. Ea nu este numai o  scriere hagiografică propriu-zisă, ci și o frescă de istorie a începuturilor statalității românești. Cartea nu este numai una de întărire sufletească pentru credincioșii creștini, ci și un  ghid practic pentru toți cei care simt chemarea să-și iubească țara și neamul.

14.                       Pr. Prof. Alexie Buzera, Șapte cântece pe versuri de Traian Dorz, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, 16 pag., format A5, tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 5 lei.

            Broșura cuprinde șapte dintre cele mai cunoscute poezii religioase ale poetului popular interbelic  Traian Dorz  puse pe note și armonizate pentru două voci de către Prof. Univ. Dr. Alexie Buzera de la Universitatea din Craiova. Traian Dorz a fost un împătimit al credinței și versului; Părintele Alexie Buzera este un împătimit al muzicii. Din colaborarea celor doi au rezultat aceste bijuterii ale sufletului, spre slava lui Dumnezeu și bucuria ascultătorilor.

15.                       G. Călinescu, Aforisme si reflecții, Editura ,,Cuget Romanesc”, 2009, 148 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 10,00 lei.

       Cartea este la a doua ediție, prima apărând cu mai bine de două decenii la Editura Albatros. Cartea are prefața regretatului Prof. Univ. Dr. I. C. Chițimia și a fost recenzata la apariția primei ediții de regretatul Șerban Cioculescu. Este o antologie de 1320 maxime și aforisme culese din nenumăratele volume, articole și studii ale marelui George Călinescu, ordonate pe teme și probleme, cu un indice biobibliografic și cu altul tematic. Lectura cărții readuce în actualitate spiritul pătrunzător, neiertător și ironic al lui G. Călinescu, dar și experiența de viață și înțelepciunea unui mare cărturar.

16.                       Coloana Infinitului, vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 618 pag., format A4, hârtie offset, copertă policromă, 40 lei.

            Cartea este o continuare a volumului I. Dacă în primul volum erau cuprinse maxime și cugetări selectate din cultura română de la origini până la 1848, prezentul volum cuprinde 5566 cugetări și maxime selectate din sute de cărți și periodice românești din perioada 1848-1918. Este perioada de aur a istoriei și culturii române, în care au activat străluciți corifei ai literaturii, gândirii, politicii și vieții românești, care au pus bazele României moderne și au pregătit marele eveniment de la 1918. Este o perioadă de înflăcărată trăire spirituală în spațiul românesc, o perioadă în care ideile Răsăritului se ciocnesc de cele ale Occidentului aflate în expansiune, o perioadă care șlefuiește spiritualitatea românească, pregătind apariția marilor filozofi din perioada interbelică, perioadă ce va fi reflectată în mod special în volumul III al Coloanei, volum aflat în pregătire. Cartea este alcătuită de către Pr. Al. Stănciulescu-Bârda.      

17.                       Balade din Transilvania, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2008, 300 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, 12 lei.

         Antologia conţine peste 200 balade culese în ultimele decenii de către folcloristul clujean Pavel Rătundeanu – Ferghete. Într-o vreme în care manelele şi muzica discotecilor ne sufocă, Pavel Rătundeanu-Ferghete ne invită să ne întoarcem la izvoarele creaţiei artistice a poporului român, să scoatem din adâncurile spiritualităţii româneşti  filonul de aur al cântecului epic, prin care strămoşii noştri au cântat faptele lor de vitejie, au fixat scene de viaţă de un realism impresionant, şi-au descris bucuriile, necazurile, durerile, aspiraţiile şi faptele  pe care le-au socotit demne de a rămâne în istoria neamului.

*

                          Acestea sunt, deocamdată, cele disponibile.

                          În  următoarele săptămâni urmează să apară:

 

1.    Colinde din Transilvania, vol. IV;

2.    Nunta din Transilvania;

3.    Sf. Irineu al Lyonului;

4.    Amintiri despre N. Iorga;

5.    Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2009);

6.    Profeții privind România

7.    Proverbe religioase românești;

8.    Religia și proverbul românesc;

9.    Studii și documente privind Istoria României, vol. III(Banatul);

10.   Scrisoare pastorală, vol. V; 

11.   Chemări la Domnul, vol. IX

                                    Așteptăm înscrieri și la aceste viitoare apariții.

       

      Sănătate, pace și bucurii sa vă dea Dumnezeu!            

      Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

         

         

        Maria Diana Popescu: ILUZIA PUTERII

        Posted by Gabriela Petcu On October - 6 - 2011

        Pliniu cel Bătrân, în lucrarea enciclopedică „Istoria naturală”, aminteşte de pictorul grec Apelles şi de momentul prezentării unei picturi publicului roman, cînd un cizmar din mulţime îi atrage atenţia că sandaua unui personaj nu e realizată ca în realitate. Apelles, cuviincios, acceptă critica şi reface sandaua. Tot neîmpăcat, cizmarul se apucă să critice întreaga pictură. Atunci Apelles îi spune: „Ne sutor ultra crepidam” – „Cizmarule, nu mai sus de sandală!”. Românul are un proverb: „feriţi-vă de cei cu mintea odihnită!”, mai ales de cei care nu au capacitatea să preţuiască sistemul de valori sau să îl adapteze, nu atît scopurilor nobile, cît adevărului. Specialiştii afirmă că nu există minţi slabe sau prost alcătuite, ci lipsă de organizare intelectuală sau lipsă de preocupare pentru cultura generală. Spaţiile generoase ale unor ediţii pefir sînt atacate de tot soiul de cizmari, asemenea celui ce şi-a permis să-l critice pe Apelles. Posibilitatea folosirii internetului de către aproape oricine a dat naştere unei categorii de aşa-zişi ştie tot. Din adăposturi deformatoare, indivizi fără competenţe, unii ascunşi în spatele anonimatului, alţii cu arama pe faţă, emit tot soiul de inexactităţi. Pe considerentul că adevărul nu există decît în teoriile lor, îşi dau cu părerea asupra unor texte aparţinătoare vastelor domenii, deşi punctul lor de vedere nu-i fundamentat nici pe cunoaştere, nici pe competenţă. Dizgraţios şi nefolositor. Dar cum iluzia puterii face parte din realitate şi pe ea se bazează unele acte simbolice ale indivizilor mărunţi, acţionează fără să încerce întîi de toate identificarea unor legături veridice cu judecata lor. Comentatorii de ocazie dau curs egoismului, frustrărilor, micimii şi repulsiei faţă de lucrări şi personalităţi valoroase sau se ataşează exagerat de un simbol şi devin violenţi în apărarea lui. Intervenţiile lor nu impresionează pe nimeni. Ca semnatar al unui articol, te bucuri atunci cînd descoperi, din rîndul cititorilor, poziţionări ferme faţă de valoare.

        Raţionamentele atrofiate, fie în mod voit, fie din neştiinţă, nu vor fi niciodată opinii  demne de apreciat, ci nişte tocmeli de limbaj, puse cu furca în spaţiul destinat discuţiilor. O judecată valoroasă trebuie să fie fidelă textului pus sub lupă şi la fel de creativă ca cea a subiectului analizat. Comentatorii de ocazie ar trebuie să înţeleagă că şi ideile se adoptă în funcţie de oportunitate şi de sens. Vorbăria amatoristă şi violentă, precum şi părerile de duzină se degradează foarte rapid. Nu numai că nu sînt parcurse, dar ne duc cu gîndul la genul de cizmari, asemenea celui ce şi-a permis să-l critice pe Apelles. Dacă nu ştii să foloseşti canalele media în scopuri onorabile, pierzi timpul scriind comentarii despre propriile himere.

        Nu m-au interesat niciodată comentariile părtinitoare în favoarea celor care au deconstruit România,  favorabile celor din haită, care îi aruncă în faţă, precum apele la mal, pe mîzgălitorii de hîrtie, pe aiuriţii şi obsedaţii veacului acestuia. Generaţiile au avansat,  nu mai acceptă informaţii ieftine, nu mai pot fi duse cu zăhărelul istoriei. În ceea ce mă priveşte, rămîn credincioasă şi ataşată sentimentului patriotic, modelelor de integritate morală şi spirituală ale neamului, aşa cum Părintele Galeriu ne povăţuieşte: „Faptele dau mărturie, nu gura noastră păcătoasă”.

         

         

        VIDEO

        TAG CLOUD

        Sponsors