Apusul unui Lord – Paul Everac

Posted by Gabriela Petcu On October - 20 - 2011

Maria Diana Popescu

 

Cel care, în volumul „Nevolnice tâlcuri şi rime”, vorbea cu nonşalanţă şi cu inteligenţă despre moarte a încetat să mai fie. Maestrul Paul Everac a murit marţi, 18 octombrie, într-un spital din Bucureşti, la vîrsta de 87 de ani. După o carieră de o viaţă, marele maestru spunea că nimic nu îl mai impresionează. Nici distincţiile, nici premiile nu îi ţin de foame şi că încearcă să se împrietenească cu moartea. Recunoscut ca unul dintre marii dramaturgi ai României, Paul Everac, pe numele real Petru Constantinescu, s-a născut la 23 august 1924, la Oradea. A urmat liceul la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari, apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul. Este, rînd pe rînd, cantaragiu („scriitor de sfeclă”) la Fabrica de Zahăr din Arad, şef de secţie la Agenţia C.E.C. din Hălmagiu, muzeograf la Buzău şi Sighişoara, cantaragiu la Satu Mare, jurisconsult la întreprinderea Forestieră din Mălini, şef de protocol la Marea Adunare Naţională.

În 1948, a scris primul poem dramatic – „Robinson”. Au urmat alte zeci de piese, unele reinterpretări ale cunoscutelor mituri Oedip, Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe. Piesele sale de teatru – peste 140 – au cunoscut reprezentări în ţară şi în străinătate, au fost adaptate pentru film şi televiziune, pentru teatru radiofonic, primind cronici elogioase în presa vremii, fiind premiate de Academia Română, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor din România, al cărui membru a fost din 1960. În 1986, i-a fost acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. După 1989, a fost numit director general al Televiziunii Române (1993-1994), apoi director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă „Nicolae Iorga” de la Veneţia (1995-1997). Semnează cărţile de teatru: „Ştafeta nevăzută” (1959), „Logodna” (1962), „Ferestre deschise” (1963), „O întâlnire neobişnuită – Câteva halbe cu rom” (1964), „Curierul invizibil” (1964), „Simple coincidenţe” (1966), „Şi la stânga, trei ciocane” şi „Iancu la Hălmagiu” (1967), „Chiriţa pe şantier” (1970), „Un fluture pe lampă” (1974), „Doi patrioţi năpăstuiţi”, „Ferestre deschise”, „Cititorul de contor”, „Coada” (2004). Cărţi de proză: „Don Juan din Grădina Icoanei” (1968); „Funigei peste Alpi” (1987). Eseuri: „Reflecţii despre inteligenţă. Opinii” (1967) „Apel către tâmpiţi” (2003), „Thalia Zurbaghie – Libertatea mult aşteptată şi fiicele ei” et caetera. Poeme: „Nevolnice tâlcuri şi rime” (Editura SemnE).
Reputatul dramaturg şi regizor şi-a păstrat intactă puterea scrisului şi a creaţiei pînă la final. Apărător fără concesii al tradiţiilor şi valorii, maestrul Paul Everac va stărui multă vreme în memoria colectivă. Celui care de-a lungul operei a jonglat cu tragedia, cu terifiantul, cu situaţiile limită, cu ironia amară sau elegant-licenţioasă, păstrînd însă acea clasică „bienséance”, trebuie să i se recunoască înnoirile aduse teatrului, pe care l-a strămutat din sfera miturilor în varietatea istoriei şi a geografiei, extinzîndu-i punctele de (re)pornire şi înţelegere după 1989. Fidelă faţă de realitate, faţă de lumea sa sufletească, opera maestrului Paul Everac trădează nevoia intensă de comunicare, cu tot ceea ce presupune aceasta, inclusiv abolirea unor convenţii, face aluzie la tradiţia culturală a poporului român, la propriul destin, dar totodată invită să luăm aminte la farmecul prezent în orice lucru, oricît de umil, la forţa de seducţie a tot ceea ce este real, viu, dar şi la tragicul din „semnele deja prea tocite ale timpului”.
Maestrul Everac a realizat cel mai util inventar al frumuseţilor naturale din zona Muscelului, care, din păcate, nu şi-au găsit administraţia cuvenită, precum şi ale celor construite în perioada comunistă: „astăzi deteriorate, scoase din funcţie, reduse, ori menţinute prin înstrăinare spre cota lor optimă din trecut. Pădurile au fost decimate, însă au apărut în loc prea-suspecte vile de vacanţă, greu de justificat legal. De valorificarea resurselor regiunii sub aspect natural sau cultural nu s-a mai preocupat nimeni. Sentimentul utilităţii publice, naţionale s-a convertit în chiverniseală privată. Peşterile şi statuile sunt supuse actelor huliganice, sub ochii unei administraţii neputincioase nici măcar să le păzească, necum să întreprindă ceva pentru valorificarea lor superioară. Statul actual, al tranziţiei, care e un administrator deficient, deseori falit, nu se încurcă cu vreo asumare de răspunderi, ci mai degrabă cu degajare de ele”, mi-a declarat prin 2002 Maestrul Paul Everac. În acel an l-am şi cunoscut personal, invitată fiind la sediul Fundaţiei „Steaua Carpatină”, casa lui de vacanţă de la Podul Dâmboviţei, judeţul Argeş, loc binecuvîntat cu peremptorii valori şi semnificaţii de cultură şi de civilizaţie, unde maestrul exercita cu blîndeţe, farmec, cu nesecată vervă dăruitoare, o autoritate exemplară şi o perpetuă prezenţă de spirit. Acolo, maestrul a contribuit statornic, în ultimii ani, în pofida vicisitudinilor vremurilor, la afirmarea culturii şi artei româneşti, ca o dimensiune autentică a geografiei noastre spirituale. Acolo se adunau în pîlcuri artiştii şi scriitorii vremii, iar maestrul era capabil de un discurs frumos, de o recitare magică, o frazare frumoasă, care izvorau dintr-o nesecată cultură şi sensibilitate. Avea strînse la un loc toate caracteristicile pe care şi le-ar dori un bun intelectual, de aceea toţi dădeau, pur şi simplu, năvală peste el. Rezervaţia artistică de la Podul Dâmboviţei, sat al comunei Dâmbovicioara, unde aveau loc anual importante manifestări culturale şi artistice, s-a remarcat prin colecţia de monumente sculpturale la vedere, aparţinînd măiestriei reputatului regizor şi om de cultură, sculptorul Paul Everac, grupate sub numele de „Poeme reprezentative din lirica română” şi aşezate pe drumul public Câmpulung – Braşov. Adăugăm colecţiei şi ansamblurile „Curtea Mare”, „Curtea Himerelor”, „Necropola”, „Rotonda dramaturgilor români”, un „Panteon al Teatrului Românesc” – spaţiu multifuncţional cu 90 de locuri, toate construite în curtea casei sale, sub egida Fundaţiei Culturale Steaua Carpatină, al cărei preşedinte era. Fresca murală a panteonului, realizată de Răzvan Burlacu, evocă 25 de portrete de autori dramatici, 3 de regizori, 100 de actori, histrioni ai nemuririi, slujitori remarcabili ai acestei arte, care au dat fiinţă şi valoare operei dramatice a maestrului Paul Everac şi cu deosebire, scrise cu penelul artistului plastic, numele celor care s-au învrednicit la ctitorirea lăcaşului: Ion Antonescu (fost Secretar de stat la Ministerul Culturii), Ion Brănescu, Adriana Muraru, Viviana Ilea.
Rezervaţia artistică de la Podul Dâmboviţei cuprinde lucrări de artă plastică centrate pe ideea majoră a liricii culte şi a baladei populare româneşti. Este vorba de monumentele: „Rodica”, după Vasile Alecsandri, „Nunta Zamfirei”, după George Coşbuc, „Legenda Mânăstirii Argeşului”, după culegerea lui Vasile Alecsandri, „Gorunul”, după Lucian Blaga, „Mistreţul cu colţi de argint”, după Ştefan Augustin Doinaş, „Moartea Căprioarei”, după Nicolae Labiş, „Mioriţa”, culegere, Vasile Alecsandri, „Domnişoara Huss”, după Ion Barbu, statuile „Roşu Împărat”, „Eva şi Şarpele”, „Ielele”, precum şi „Galeria celor cinci”, „Curtea himerelor”, „Genotaful familiei”, „Amfiteatrul Dramaturgilor”, „Şase cariatide” „Ţărănci”, „Enescu”, „Fresca”, „Sgraffito”, alte întruchipări artistice şi spectaculare din arealul Everac de la Podul Dâmbovicioara: „Teatrul Robinson”, cu 64 de locuri, „Amfiteatrul neo-clasic” cu 182 de locuri, hruba „La şapte ţărănci” cu 24 de locuri, „Pergola cu Prepeleac”, unicat, 18 locuri, „Poliedrul magic”, „Terasa de convenire” etc.
„Doamne ce strălucire aici şi ce pustietate în noi!”, ar fi spus Lucian Blaga. „Nu e cazul să exagerăm” – ar fi răspuns maestrul Everac – „sunt un modest particular care s-a brodit să scrie cu predilecţie piese de teatru şi care a dorit să-şi anime singurătatea şi să-şi împodobească ambientul şi atunci a adus aproape de el şi de familia lui, chipurile unor maeştri cît şi pe ale unor colegi de breaslă, din aceeaşi rară specioasă îndeletnicire”. Orfeul de la Podul Dâmboviţei, prin cîntecul lirei sale artistice, a trudit o viaţă la restaurarea goetheană a teatrului de idei, a teatrului mitic, modern, expresionist, romantic, a teatrului românesc în genere, a sculpturii, a picturii, a filosofiei şi poeziei, a „resurselor şi ispitelor” din Ţara Muscelului, ca să ne lase nouă, generaţiilor, „Urme pe zăpădă”.
Dumnezeu să-l odihnească!
 
 
 

    Leave a Reply

    VIDEO

    TAG CLOUD

    Sponsors