Robert şi bobul de grîu

Posted by Stefan Strajer On October - 19 - 2011

Robert şi bobul de grîuProză scurtă

Autor: Adrian Pop (Cluj-Napoca)

Robert, pentru că ăsta-i primul nume care mi-a venit în minte, este un băiat, ba nu, era un băiat cînd am scris R, între timp a suferit o modificare şi este deja un adolescent. Dacă eşti isteţ o să-ţi dai seama pînă la urmă. Robert este un bărbat frumos şi ăsta-i singurul său merit. Cu bobul de grîu văd eu ce fac.
Dacă mă întrebi ce legătură ar putea să fie între R, o să-i mai spun din cînd în cînd aşa pentru că-mi place savoarea simplităţii şi un bob de grîu, îţi voi spune că-i exact aia care există între mediul de programare C++ (se citeşte si plus plus) şi algoritm.
Mai simplu ar fi să te trimit la plimbare, nu te vreau pe aici. În orice caz importantă-i baba, în orice lume artificial creată, trebuie să existe o babă.
O cheamă Acsenia şi-l îngrijeşte pe R., de cînd R. era un băieţel. O cheamă Acsenia şi are grijă de R de cînd Moartea (moartea aia urîtă şi slută da, moartea aia urîtă şi slută) a uitat de ea.
Cum s-a spus, Robert era un băieţel agitat, egoist şi încăpăţînat precum Cato.
Acesta, ştim din istorie sau din folclorul urban, a fost un patrician roman. Un nobil adică. Mai presus de orice, era un bun roman, adică un patriot, dar istoria a reţinut, inevitabil, esenţialul şi anume că era foarte încăpăţînat. Că a murit pentru o cauză pierdută, ştiu prea puţini şi la prea puţini le pasă. Această divagaţie are rolul ei. Chiar dacă nu ştim cine a avut grijă de Cato, ştim că îşi iubea fratele. Atît de mult încît sensul peiorativ, atribuit ulterior cuvîntului, determina pe atunci o relaţie fraternă, puternică, inalterabilă. La fel ca în mediul de programare C++ din care nu putem exclude algoritmul. Nici acesta, nici mediul, nu ar mai valora o ceapă degerată în afara simbiozei. Mai exact, nici cît un bob de grîu.
(Să ne înţelegem, despre ce mama dracului vorbeşti tu aici, să ne înţelegem, nu eu vorbesc aici)
În punctul ăsta mă întreb dacă putem construi singuri o lume. Fără o babă care să ne îngrijească, sau, ca în exemplul istoric, fără un frate pe care să-l iubim. Iar dacă întîmplarea ar face să fim un mediu de programare, fără un algoritm. Evident, mediul este indus doar pentru amuzament. Nu are nicio relevanţă în toată povestea asta. Spre deosebire de Robert, babă şi bobul de grîu, care sînt foarte importanţi. Tot ce se poate ca o lume astfel creată, fără nimic în ea decît noi înşine, să fie prea puţin interesantă, bolnavă şi ireală pe cale de consecinţă.
Acsenia a fost şi ea copil, pe cînd Cato însuşi era încă mic, un sîmbure de încăpăţînare, nu încăpăţînarea. Dar ştii ceva, de atunci şi pînă acum nu i-a trecut prin cap că ar putea să facă şi altceva decît să aibă grijă de R.
Acsenia a fost şi ea copil – ce propoziţie simplă, frumoasă, sugestivă. Cred că astfel de propoziţii ar trebui să existe în toate prozele literaturii române. Şi universale. În orice caz mie îmi place foarte mult, cum din ce în ce mai mult începe să îmi placă acest text. Nu ştiu dacă este vorba de vreo alchimie previzibilă şi inevitabilă sau de beţie. Cînd scriu sînt întotdeauna beat. Motiv pentru care, sper că nu plictisesc prea tare, şi-n dezacord cu ce vreau să-ţi spun, mă gîndesc la geneza poemului „Corbul”.
Merită să ne concentrăm puţin asupra acestui subiect, cel al scriiturii de faţă este deja epuizat.
Poe, unul dintre marii poeţi ai literaturii americane şi inspiratul inventator al genului fantastic – dar cît de fantastică poate să fie lumea pe care omul o inventează, avea nevoie de un subiect. În zilele noastre ar fi simplu să găseşti unul, nici un scriitor nu duce lipsă de aşa ceva. Dar pe atunci era mai greu, poeţii erau obligaţi de statut să scrie poezie. Iar poezia era tragică, cum tragic era şi subiectul, gîndit, urmînd după cum se va vedea un raţionament logic, de Poe. Moartea unei femei frumoase. Maleficul geniu care îmi dictează aceste rînduri, a remarcat deja că niciodată moartea nu a fost tragică pentru cei care mureau. Cel puţin atunci cînd acest neplăcut eveniment se reporta altuia. În exemplu meu, lui Poe. După cum bine se ştie, poetului nu i-a murit niciodată vreo iubită. Asta nu l-a împiedicat să scrie această inspirată odă a dezolării, trasmisă şi nouă, sub formă scrisă, nu orală, oralitatea ar fi modificat substanţial, în funcţie de evoluţia incidentelor amoroase, sensul şi registrul de interpretare al poeziei. Am spus deja – a gîndit-o cît se poate de corect şi Poe – cel care ne transmite emoţia este autorul, poetul adică, personaj central al actului dramatic. În susbsidiar ştim că a murit cineva. În prim plan, ne impresionează cel care ne spune cine a murit, cine suferă, cine şi cum trăieşte, şi care, cu mîna încă tremurînd, semnează în partea de jos a colii, olograf, Edgar Alan Poe.
Restul este uşor de intuit pentru că aparţine mitologiei. Iubitul celei moarte este cel care trebuie să o plîngă, femeia trebuie, pentru efect şi impact, să fie tînără şi frumoasă, corbul trebuie să rostească, iraţional, repetitiv precum o placă zgîriată, nevermore, nevermore, nevermore.
Şi bineînţeles era să uit de furtună.
Din senin (ca în romanele proaste? exact, din senin ca în romanele proaste), cînd geamul micului oficiu unde Acsenia-i pregătea cafeaua lui Robert s-a izbit zgomotos de perete, un bob de grîu a căzut pe gresia rece. Ce facem noi cu ăsta, maică, a exclamat baba? Dă-l dracului, nu ne trebuie la nimic.
Îmi permit o mică observaţie, nici măcar Edgar Alan Poe nu ar fi putut să facă ceva cu el. Iar Dumnezeu nu a considerat potrivit să se implice în cazul bobului de grîu.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors