Curentul International

O carte a aventurii, cutezanţei şi-a dorului de-acasă:

        EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi

                            Statele Unite

                Editura „Anthem”, Arizona, SUA

                           octombrie 2011

     Surprinzându-ne plăcut, Octavian Curpaş ne oferă, în miez de toamnă, o carte scrisă într-o manieră diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, o îmbinare reuşită între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc şi analiza profund-psihologică a unei palete largi de profile umane şi istoriile lor de viaţă. După cum reiese chiar din subtitlul ales cu grijă de către autor Un alt fel de „paşoptişti”români – în totalitate reali -, aparţinând primului val de refugiaţi politic din România postbelică, chiar ei sunt eroii lucrării de faţă şi, mai mult decât atât, unii trăiesc încă în Statele Unite.

     La prima vedere se prea poate să avem iluzia greşită a unei înşiruiri de relatări rebele aparţinând unui personaj inedit, acest nea Mitică plin de surprize, prototipul cutezătorului neinhibat de explorarea necunoscutului şi al autodidactului, avid de cunoaştere, încrezător în forţa sa fizică dar mai ales în tăria psihică de a depăşi obstacolele care îi barează vizibil drumul spre împlinire. În realitate însă, Octavian Curpaş, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regulă de azi, reuşeşte într-un mod original să realizeze o radiografie a emigraţiei româneşti la mijlocul secolului XX, supunând atenţiei cititorului o categorie interesantă de emigranţi, tributari cutezanţei şi spiritului de aventură, răbdării şi aşteptării, dorinţei şi neputinţei, euforiei şi negrei disperări în momentele de grea cumpănă, în aceeaşi măsură. Ei sunt cei care au avut curajul şi tăria psihică de a descinde din tărâmul ierbii verzi de-acasă pe meridianele lumii, căutându-şi frenetic calea şi luptând cu braţele, inima şi mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagorice. Eroii cărţii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitică, exemple reale de curaj şi abnegaţie în străduinţa lor de a accede într-un alt fel de spaţiu, în care principiul meritocratic nu ţine cont nici de origini, nici de clasă socială.

     Nea Mitică – vinovatul principal al dezvăluirilor întâmplărilor structurate de către Octavian Curpaş în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul căreia se rotesc poveştile adevărate ale unor români îndrăzneţi, inteligenţi, neînfricaţi, care, odată ajunşi în lumea nouă se zbat să-şi realizeze visele cu truda minţii şi a braţelor, şi chiar reuşesc. Pe scheletul unor însemnări făcute de nea Mitică pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie şi relatările sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viaţa, autorul, priceput în extragerea informaţiei de la interlocutor (să nu uităm, Octavian Curpaş deţine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistice) şi neîntrecut documentarist, ţese într-un mod original, frânturi din viaţa apropiaţilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originală adusă istoriei emigraţiei româneşti.

     Întâlnirea dintre autor şi viitorul său subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coadă şi adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerată leit-motivul vieţii exilatului care speră în steaua norocoasă. De aici începe şirul relatărilor ce stau la baza scrierii acestei cărţi. Oare norocul ce radiază prin toţi porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitică, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia să pătrundem astfel în tainele vieţii emigranţilor, poate, nu de puţine ori invidiaţi de către unii dintre noi? În opinia mea, este un câştig pentru toţi cei care vor citi pe nerăsuflate o carte scrisă cu trudă, responsabilitate şi dăruire, incubând o muncă asiduă de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelică) şi în aceeaşi măsură din sursa vie, directă – autorul folosindu-se abil de informaţii prelevate direct de la unii dintre eroii încă în viaţă (Tiberiu Cunia, Luciana Stănilă, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

     Nea Mitică derulează pe ecranul sufletului foiletonul vieţii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a părăsit România. Aceşti adevăraţi artizani ai riscului şi amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului) sunt luptători ai revoluţiei pentru mai bine, într-o lume nouă, fie că aceasta este Franţa, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul şi ineditul respiră prin filele cărţii scrise cursiv, graţie talentului şi stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrăzneala de a scrie despre personaje reale, interesante şi foarte diverse. Interlocutorul său, nea Mitică, îi facilitează pătrunderea subtilă în istoriile de viaţă ale unui complex de profile umane, pe care le şlefuieşte în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevărate modele, ziditoare de cetăţi de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

     Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, erudiţi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitică sunt caractere oţelite de viaţa în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasă: oameni cu două patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Ţâra – un bistriţean cu studii la Sorbona, Costică Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isăcescu – simbolul aventurierului pribeag printre cloşari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic şi-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Brătianu sunt doar câţiva dintre cei despre care putem citi în paginile cărţii. Nu intenţionez pe toţi să vi-i dezvălui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astăzi trăieşte la Syracuse, New York şi pregăteşte pentru tipar cel mai complet Dicţionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Ştefănescu al cărui nume-l poartă un domeniu împădurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminentă a doctorului Traian Stoicoiu – românul al cărui bisturiu a adus vindecarea multor canadieni din Calgary şi unul dintre cunoscuţii lui Constantin Brâncuşi şi-al adevărului despre operele sale.

     După ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia mărturiseşte: Deşi mulţi dintre noi au plecat pentru libertate şi o viaţă mai bună, am fost şi mulţi care am plecat cu gândul de a reveni în ţară. Generaţia noastră nu a putut face altceva decât să ţină vie, în străinătate, în conştiinţa lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatură comunistă. Poate că, după ce voi termina dicţionarul, aş putea scrie o intro-recenzie, comentarii asupra personajelor şi a evenimentelor pomenite de Mitică. Nu că este important să dau şi o altă imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare plăcere (mie, dacă nu cititorilor!), să trăiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mult decât atât, să scriu o lucrare în care să se vadă interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiaţilor de atunci, a dorinţelor şi simţămintelor ce-i animau atunci, dorul de ţară, de familie şi visele ce le aveau, ce-i obsedau…

     Condeiul scriitorului nu lasă să treacă neobservate nici valorile naţionale rămase acasă, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stănilă, unul dintre deschizătorii de drumuri ai pepinierei de medici şi specialişti în ştiinţe medicale – Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj Napoca. Luciana Stănilă este o fiică a Sebeşului de Sus, din Mărginimea Sibiului, vecină şi prietenă a lui Dumitru Sinu, despre care vorbind şi astăzi, o numeşte Lucica. De fapt, toate povestirile adevărate ale lui nea Mitică sunt reflectarea evidentă a spiritului românesc rămas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în căutarea desăvârşirii.

     Nea Mitică! Însuşi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizează cititorul că are de-a face cu un personaj îndrăgit, care inspiră simplitate şi apropiere, ingeniozitate şi spontaneitate. El este exponentul descurcăreţului, iar numele, chiar i se potriveşte de minune! Nu trebuie să-nvăţ nici o meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de ţară, apropiaţii îi strecurau subtil ideea că i-ar prinde bine să stăpânească o meserie. Dar lui nu i-a păsat de spusa nimănui – meserie n-a învăţat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit şi a reuşit să-şi facă un rost, să aibă o familie minunată, să deţină propriul hotel, să deschidă sufletul şi punga atunci când este cazul şi, mai ales, nu a uitat niciodată că este român!

     Copil orfan de mamă de la trei ani, crescut în spiritul sănătos al omului simplu de către tatăl şi bunicii săi – oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu din Mărginimea Sibiului -, ajunge ca la vârsta maturităţii să ia o decizie capitală pentru viitorul său, apucând drumul străinătăţii: Iugoslavia, Italia, Franţa, Canada, Statele Unite! Iată drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Muncă şi risc, dezamăgire şi împlinire sub umbrarul norocului, toate-şi dau mâna, şi împreună îi aduc satisfacţia finală! Prieten cu toţi cei de la care a avut de învăţat – chiar dac-au fost români, evrei, ţigani sau alte naţii -, Mitică Sinu s-a descurcat şi despre toţi vorbeşte frumos.

     N-a avut posibilitatea să urmeze şcoli înalte, deşi, Doamne, cât i-a plăcut cartea! Dar a ştiut şi a vrut mereu să înveţe, să cunoască şi să se înconjoare de prieteni erudiţi, se trezea de 30 de ori pe noapte şi citea şapte ore  pe zi, după cum mărturiseşte însăşi Nicole, canadianca de origine franceză ce-i este soaţă de-o jumătate de secol şi pe care o cataloghează ca fiind cea mai româncă dintre canadience, pentru că a dorit şi a reuşit să stăpânească, în numai şase luni, limba română. «Acasă» a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plină de cărţi valoroase, aparţinând literaturii române şi universale; citeşte beletristică, istorie, filosofie, despre vieţile scriitorilor şi marilor învăţaţi ai lumii. Dar nu-şi uita obârşia şi neamul.

     Descins în lumea nouă din Sebeşul de Sus, din Mărginime, nea Mitică rămâne cu amintirea satului în suflet. Îşi aduce aminte, până în cele mai mici amănunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri şi tradiţii de care-i este dor. Consătean cu Goga şi Cioran, aşa se consideră Mitică, pentru că şi cei doi coloşi ai culturii româneşti au aceleaşi rădăcini, puternic înfipte-n ţinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversaţiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitică recită cu patos versurile poeziei Casa noastră, devenite chiar formă de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranţă, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânărului său vecin, Octavian Curpaş, atunci când îşi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga: Şi parc-aud pocnet de bici / Şi glas stăruitor de slugă / Răsare mama-n colţul şurii,/ Aşază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioşată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură: / «Zi Tatăl nostru seara, dragă, / Şi să te porţi la-nvăţătură»…

     Făcând referire la rostul vieţii, nea Mitică are un veritabil model de gândire filosofică, în însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Şi aceasta se remarcă din dialogul avut cu autorul: Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus: «Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată / De ţărână se depune», şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi! Adevărat şi foarte bine punctat!

     Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei cărţi-document, însă  doresc să vă las să-i dezlegaţi misterele prin plăcerea lecturii… Octavian Curpaş a adunat mereu în jurul său, benevol, truditori pe tărâmul cuvântului cărora le-a promovat necondiţionat scrierile şi le-a încurajat latura creativă, susţinând propagarea permanentă a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Deşi ne-a obişnuit cu intervenţiile sale jurnalistice prin prestaţia-i neobosită în  ziarele şi revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – şi a făcut-o bine -, iată că această carte îi întregeşte imaginea cu aceea de cărturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte tainele unei lumi în care el însuşi vieţuieşte: o lume a necunoscutului în care dacă pătrunzi eşti nevoit să te adaptezi, să-ţi modelezi viaţa şi să-i îmbrăţişezi principiile, dar fără să poţi vreodată să-ţi uiţi rădăcinile.

Georgeta-Minodora Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

Asociatia Jurnalistilor din SUA si Canada la Forumul Românilor de Pretutindeni

 Asociatia Jurnalistilor Români din SUA si Canada (NARPA) a fost prezenta prin reprezentantul ei dr. ing. Gheorghe Chindris la Forumul Românilor de Pretutindeni desfasurat in Bucuresti la Palatul Parlamentului, in perioada 30 septembrie – 2 octombrie, 2011.
Colegul Gheorghe Chindris este colaborator la ziarul „Curentul International” din Detroit, unde realizeaza pagina de Traditii si Folclor. Acesta a organizat multe actiuni pentru promovarea datinilor si obiceiurilor romanesti – ceea ce are mai frumos si reprezentativ Romania,  folclorul adevarat.
In 2010 a fost prezent la Chicago la infintarea NARPA impreuna cu domnul Stefan Strajeri directorul ziarului Curentul International.
”Aici, la Bucuresti,  m-am bucurat mult ca am fost recunoscut de foarte multi romani ca urmare a evenimentelor pe care le-am organizat si le-am desfasurat impreuna cu ziarul ”Curentul International” la Detroit si New –York ( Festivalul Românilor din 1 mai 2010). Am convingerea ca la acest forum al romanilor de pretutindeni am reusit sa fac cunoscuta NARPA atat  printre participanti, cat si catre oficialitatile statului si guvernului din Romania.” spune Gheorge Chindris.

La forum au participat aproximativ 200 de delegati din aprope toate tarile lumii unde locuiesc sau muncesc romani. Cei mai multi au fost din Moldova, Ucraina, Serbia, Ungaria. Problemele care s-au ridicat si discutat au fost defalcate astfel:
- pentru romanii din Moldova, Ungaria, Ucraina, Serbia;
- pentru romanii din Europa de Vest, in special Italia si Spania unde romani au probleme mai mari;
- pentru restul lumii unde am fost si noi cei din USA si Canada.
In prima zi, la deschiderea lucrarilor au participat si au avut alocutiuni despre politica romaneaca in ceea ce priveste diaspora: Emil Boc, primul ministru al Romaniei; Roberta Anastase, presedinte al Camerei Deputatilor; Theodor Baconschi, ministrul de externe al Romaniei; Acad. Ionel Haiduc, presedintele Academiei Romane; Eugen Tomac, secretar de stat – Departamentul Romanilor de Pretutindeni. Deasemenea s-a prezentat si proiectul de lege  privind VOTUL PRIN CORESPONDENTA. Proiectul va intra in dezbatere publica si se afla pe internet  unde puteti sa aveti comentarii.

“Punctul meu de vedere l-am prezentat in discutiile cu cei pe care i-am intilnit: mai intai ar trebui sa stim citi romani suntem si care este interesul lor (al majoritatii) pentru votul prin corespondenta sau/si votul normal avind in vedere ca la ultimele alegeri  statisticile arata ca numarul romanilor prezenti la urne  a fost doar de ordinal miilor la nivel de USA si Canada in timp ce noi vehiculam ca am fi 2-3 miloane“ declara Chindris.
In dialogul cu Theodor Baconschi, Eugen Tomac, William Brinza, Mircea Lubanovici, dintre officiali, dar si cu foarte multi reprezentanti Gheorghe Chindris a prezentat NARPA, cine este si ce isi doreste.
Lucrarile Forumului s-au desfasurat pe cinci sesiuni cu urmatoarele tematici:
Sesiunea I - Programe si proiecte ale statului roman pentru romanii de pretutindeni
Sesiunea II – Identitatea romaneasca in context european si international
Sesiunea III - Drepturile si obligatiile cetatenilor romani care traiesc in afara granitelor tarii
Sesiunea IV - Imaginea romanilor in strainatate
Sesiunea V - Modelarea strategiilor privind comunitatile romanesti din afara garnitelor.
Dupa sesiunea a IV-a Gheorghe Chindris a luat cuvantul si a prezentat Asociatia Jurnalistilor Romani din USA si Canada (NARPA). A vorbit despre  problemele si reusitele romanilor de pe continentul nord-american aratand ca, printre altele, pastrarea si promovarea traditiile si a folclorului contribuie la pastrarea identitatii nostre in lumea multietnica americana si nu numai.

In ceea ce consta priectele si programele pentru romanii din SUA acesta a discutat cu Eugen Tomac care a spus ca trebuie sa facem cunoscute proiectele noastre dar, din pacate, a repetat ceea ce a subliniat si in cuvantul sau din cadrul lucrarilor, ca  a primit 500 de proiecte si a putut sa aprobe doar aproximativ 100, problema  fiind  banii.
“Eu, si in luarea de cuvânt dar si in acest dialog cu el, i-am cerut ca sa fim tratati egal si cu mai mare atentie. Stim ca sunt români in Serbia, Ucraina si Moldova care au probleme foarte mari dar asta nu inseamna ca noi sa fim uitati.” spune Chindris.

La sesiune a II-a s-a marjat foarte mult pe problemele romanilor din tarile europene. S-a discutat si de problema tiganilor care au avut chiar si o reprezentanta la forum. Ea a solicitat sa nu se mai incrimineze doar tiganii pentru ca, a sustinut ea,  crimele si actele rele nu au nici cetatenie si nici etnie. Cei care le savârsesc sunt criminali, nu sunt români sau tigani sau englezi. Sunt criminali si atât. Interesanta a fost si pozitia luata fata de numele de tigan sau rom spunând ca in tara ei sunt tigani iar când ies din România sunt romi.
La sesiunea a III-a au participat oficiali de la  pensii, de la Ministerul de Interne  si de la Departamentul Pasapoarte prezentand politica statului in domeniile respective. Toti cei care se confrunta cu diverse probleme in aceste domenii, pentru rezolvarea lor pot sa solicite serviciile respective prin e-mail sau telefonic .
La sesiune a IV-a au participat sefii TVR International si Radio România International. Ei au prezentat institutiile pe care le conduc si programele pe care le realizeaza pentru a promova România in lume. Deasemenea si-au manifestat dorinta ca noi sa prezentam in articolele noastre si faptele pozitive din tara nu numai pe cele negative. Colegii de la Radio România International si-au aratat disponibilitatea de a oferi programe si emisiuni de radio gratuite pentru postul Radio Diaspora Online din SUA.
La sesiune a V-a un discurs impresionat pâna la lacrimi a fost acela al episcopului românilor din  Serbia, care a uimit prin simplitatea lui dar si ceea ce a spus despre românii din Serbia.
Gheorghe Chindris a mai discutat si cu domnul Vasile Timis, Ministrul Secretar de Stat la Cultura, despre unele proiecte pe care românii din SUA doresc sa le realizeze.

NARPA

Relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu

Autor: Ioan Ispas (Delaware, SUA)

În 25 octombrie 2011 Regele Mihai împlineşte vârsta de 90 de ani. Monarhişti sau republicani să-i urăm conform tradiţiei româneşti La Mulţi Ani! Dar de numele Regelui Mihai este legat indisolubil cel al Mareşalului Antonescu pus astăzi pe nedrept sub obroc.

Istoricul Petre Ţurlea în cartea sa „Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu“ apărută în editura SemnE în anul 2011 face o analiză a relaţiilor dintre aceste două personalităţi ale României. S-au scris multe lucrări despre cele două personalităţi, fiecare autor încercând să scoată în evidenţă meritele unuia sau altuia, funcţie de simpatia sa. Cartea d-lui Petre Ţurlea m-a impresionat atât prin valorificarea unor documente de arhivă mai puţin cunoscute cât şi prin grija cu care trage concluziile doar după ce prezintă toate variantele legate de evenimentul respectiv. Din această cauză lucrarea sa este convingătoare, permite cititorului să-şi facă o imagine corectă asupra acţiunilor celor doi şi demolează stereotipuri cu care am fost intoxicaţi.

De exemplu s-a vehiculat mult timp ideea că Mareşalul Antonescu s-a purtat arogant cu Regele Mihai, ignorând-ul, neconsultându-l în treburile ţării, rezervându-i un loc secundar. Această idee este infirmată de autor, care dovedeşte cu documente că Mareşalul Antonescu a fost un monarhist convins¹ şi a făcut eforturi deosebite pentru a reabilita imaginea Coroanei, grav deteriorată de comportamentul Regelui Carol al II-lea. Importanţa pe care a acordat-o monarhiei rezultă şi din raportul Înfăptuirile Guvernului din 31 decembrie 1940, unde realizarea cea mai importantă a primelor patru luni a Guvernului Antonescu este prezentată ca fiind “Consolidarea Dinastiei şi repunerea ei pe un înalt plan moral“ (pag.142). De altfel chiar din 6 sept.1940 când  Regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice, iar viitorul Rege Mihai la cei 19 ani ai săi era atât de speriat de răspunderea pe care trebuia s-o poarte încât voia să plece împreună cu tatăl său, Generalul Antonescu putea să declare abolirea monarhiei, dar nu numai că nu a făcut-o dar a avut grijă ca să nu fie asasinat fostul rege, care dacă s-ar fi întâmplat ar fi afectat grav relaţiile cu tânărul rege. În toate cuvântările sale sau proclamţii l-a menţionat pe rege, a dispus ca-n toate locurile publice să fie afişat portretul regelui, i-ar după începerea războiului numele regelui apare în toate comunicatele referitoare la victoriile armatei române pe câmpul de luptă. Sunt prezentate numeroase telegrame de felicitare reciproce cu prilejul unor zile importante sau ca urmare a victoriilor de pe front.

În emisiunile postului  Radio România numele regelui era menţionat foarte des în emisiunile de ştiri militare sau civile. Emisiunea săptămânală „Ora ostaşului” difuza constant, începând cu 24 martie 1941, „Crezul ostaşului” care începea cu: „Cred în Regele nostru, în Conducătorul Ţării şi în Veşnicia Neamului Românesc “. (pag.159)

Jurământul ostaşilor începând cu aprilie 1941 era astfel formulat: „În numele lui Dumnezeu atotputernic eu … jur credinţă Naţiunii, Regelui şi Statului român. Jur credinţă şi supunere Conducătorului statului” (pag.160).

Prin grija Ministerului Propagandei Naţionale s-a întocmit o biografie elogioasă a tânărului rege care a fost trimisă la ambasadele României pentru a fi răspândită în lume.

Relaţiile personale între familia regală şi familia Antonescu au fost foarte bune şi sincere în cursul anilor 1940-1941, când documentele citate consemnează vizite particulare reciproce la Castelul Peleş şi la vila din Predeal a Mareşalului.

Pe linia consolidării imaginii luminoase a tânărului rege în contrast cu cea malefică a tatălui său este şi publicarea în presă şi citirea la radio, în 1941, scrisorii din 25 decembrie 1925 a  Reginei Maria către prinţul Carol.

Tot pe linia consolidării monarhiei şi a aproprierii de rege a fost şi iniţiativa din 6 septembrie 1940 a  Generalului Antonescu de a rechema în ţară pe Regina Mamă Elena, plecată cu opt ani în urmă din cauza Elenei Lupescu. În plus mai dorea să-l ferească pe tânărul rege de influenţe negative şi să-i fie cineva apropiat care să se ocupe de perfecţionarea educaţiei sale neglijată de tatăl său. Petre Ţurlea prezintă contrastul dintre ieşirea lui Carol al II-lea din ţară culcat pe podeaua vagonului pentru a se feri de gloanţele trase de legionari şi primirea triumfală a Reginei Elena, în aceeaşi gară Jimbolia, la numai o săptămână.

În perioada anilor 1940-1941, a fost totuşi un moment de cumpănă în relaţiile dintre Regele Mihai şi Generalul Antonescu, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. În 19 ianuarie 1941, duminică seara la ora 18, Generalul solicită o audienţă la Rege, pentru a-l convinge să nu intervină în conflictul cu legionarii. Totuşi în 21 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, Regele Mihai, însoţit de aghiotantul regal maiorul Mircea Tomescu şi un emisar trimis de Horia Sima, încearcă să ajungă cu automobilul la Bucureşti. Condica palatului, consemnează pentru 23 ianuarie 1941: „M.S. Regele a plecat cu automobilul spre Bucureşti, dar s-a înapoiat de la Câmpina din sfatul d-lui general  Antonescu “ (pag. 145). Nu s-a făcut publicitate despre incident, opiniei publice servindu-se varianta concordiei perfecte între Rege şi General.

Ca argument al ignorării regelui este adus şi momentul 22 iunie 1941, când Generalul ordonă trecerea Prutului fără să-l informeze în prealabil. Pe lângă argumentul păstrării secretului adus de autorii pro Antonescu, Petre Ţurlea demonstrează că un alt motiv a fost cel al protejării Regelui şi păstrarea sa ca rezervă neimplicată în cazul că războiul de eliberare al Basarabiei şi Bucovinei ar fi eşuat. Această ipoteză este confirmată de comportamentul Mareşalului din  1943. După ce analizează mai multe documente Petre Ţurlea conchide: „Se poate remarca din partea lui Ion Antonescu, în a doua parte a lui 1943, o anume îndepărtare voită de Mihai. Fiind monarhist convins, cel mai probabil nu dorea să-l asocieze, în ochii opiniei publice, cu insuccesele tot mai dese de pe front, pentru a nu-i scădea prestigiul. Astfel, îl disocia şi în ochii sovieticilor de efortul de război românesc împotriva lor. Prin urmare, le oferea inamicilor României din acel moment – Puterile Aliate –posibilitatea de a dispune de un partener de discuţii; Mihai era transformat în „soluţia de rezervă” a Ţării “ (pag.232).

Un alt subiect controversat este cel al continuării războiului dincolo de Nistru. Astăzi regele Mihai declară că n-a fost de acord cu războiul dincolo de Nistru, dar nu există nici un document care să consemneze această atitudine. Sunt consemnate în schimb vizitele din Transnistria şi pe frontul din Crimeea din  august 1941 ale Regelui Mihai. Dacă nu era de acord de ce s-a dus în acele vizite dincolo de Nistru? Sau de ce nu a făcut grevă regală, cum întreabă d-nul Corneliu Florea într-un articol recent?²

O răcire se produce în 1943, când pe fondul insucceselor militare şi a dorinţei camarilei de a a avea un rol mai important, curentul ostil întreţinut la palat de Ioan Mocsony-Stârcea (secretar particular al regelui şi şeful Casei Civile din 1941), care-l bârfea constant pe Mareşal în faţa Regelui este tot mai puternic. În urma informaţiilor primite pe mai multe căi, Mareşalul Antonescu cere un raport privind relaţiile dintre Casa Civilă şi Casa Militară a Curţii Regale de la col. Ion Codreanu. O copie a acestui raport confidenţial este sustrasă şi trimisă regelui, care furios face mai multe adnotări pe marginea documentului, prima fiind: „Nimeni din Curtea mea n-are voie să raporteze în afară şi nici să informeze”, iar ultima: „În rezumat, col. Codreanu nu mai poate rămâne şeful Casei Militare” (pag.219). Regele în aceeaşi zi, 27 februarie 1943,  trimite documentul cu adnotările sale la spitalul unde era internat col. Codreanu în urma unei operaţii. Antonescu răspunde, în 6 martie 1943, cu o lungă scrisoare regelui, arătând că guvernele trebuie să ştie ce se petrece la curţile suveranilor pentru „a îndruma cu tact şi respect pe suverani, pe căile dictate de interesele superioare ale Statului, cât şi pentru a-i împiedica – atunci când a fost cazul – de a face erori care pot duce, cum au dus în nenumărate cazuri peste tot şi recent la noi, la catastrofe, nu numai Coroana, dar şi Naţia.“ (pag.221). Regele nu ţine cont de avertisment şi impune ca şef al Casei Militare chiar pe Ioan Mocsony-Stârcea, cel pe care-l criticase col. Codreanu, care apoi va face rocada cu generalul Sănătescu promovat şef al Casei Civile de către Ion Antonescu, ca o compensaţie pentru pierderea col. Codreanu.

În privinţa controvesatului act de la 23 august 1944, Petre Ţurlea dovedeşte, pe bază de documente, că rigiditatea³ lui Ion Antonescu, invocată de unii „drept cauză a loviturii de Stat împotriva lui, nu se susţine; Mareşalul a colaborat cu Opoziţia pentru ieşirea din război, ieşire pe care o dorea, însă, alături de Aliaţii occidentali , nu de ruşi. Se adaugă şi exploatarea altor căi diplomatice, inclusive una directă cu URSS, prin Stockholm“ (pag. 291). În acest sens reproduce Memoriul Mareşalului Antonescu, redactat în franceză⁴, trimis Aliaţilor pe căi diplomatice, prin Ankara, în ianuarie 1944⁵. Iată câteva din motivele pentru care Ion Antonescu nu dorea ieşirea din război alături de ruşi: „A face şi noi gestul Italiei, înseamnă a înlesni ruşilor ca la braţul nostru să intre în Ţara noastră, în Balcani şi în Europa Centrală. Acesta este rolul istoric care se rezervă României ca răsplată a trădării sale faţă de un aliat care a salvat-o într-un moment foarte critic al al existenţei sale, când nimeni nu i-a dat, fiindcă nu a putut să-i dea, nici un ajutor? Dar cine garantează României că ruşii odată intraţi cu concursul propriei noastre Armate, pe teritoriul nostru nu vor face şi aici ceea ce au făcut în Ţările Baltice: administraţie sovietică, guvern de muncitori: plebiscit şi act de adeziune la republicile sovietice, (…) Când eventual  trupele anglo-americane vor veni la Dunăre, trupele române nu le vor ieşi înainte pentru a le combate, ci se vor găsi toate la Nistru pentru a opri înaintarea rusească. Credem că aceasta este misiunea care trebuie să se rezerve Ţării noastre în această tragedie a Europei şi a Lumii… Totuşi anglo-americanii să fie siguri că dacă germanii ar face un act de agresiune în contra Ţării noastre, sub orice pretext, Armata noastră va lupta şi în contra lor, oricare ar fi riscurile.” (pag.290)

La 23 august 1944 are loc ultima întâlnire între regele Mihai şi Mareşalul Antonescu.

Drept mulţumire pentru că s-a zbătut pentru întărirea monarhiei şi promovarea unei imagini luminoase a tânărului rege, acesta îl arestează pe Antonescu şi-l dă pe mâna comuniştilor⁶, iar aceştia la ruşi. Este un caz unic în istorie când un rege îşi arestează comandantul armatei ca să-l predea duşmanului cu care se lupta.

O altă problemă pe care o clarifică Petre Ţurlea este dacă Ion Antonescu a făcut sau nu cerere de graţiere. Unii istorici încearcă să-l disculpe pe rege pe motiv că Ion Antonescu fiind foarte orgolios a refuzat să ceară graţierea. Este prezentată însă copia xerox a împuternicirii din 17 mai 1946 dată de Ion Antonescu avocaţilor săi pentru a redacta cererea de graţiere (pag.424). De asemenea în tabelul cu cererile de graţiere, înaintat de ministrul Justiţiei regelui, pe primul loc apare numele Ion Antonescu (pag. 421). Regele Mihai a încercat înainte de proces să obţină de la aliaţi ca Mareşalul Ion Antonescu să fie judecat la Nürnberg, ca executarea lui să nu fie legată de numele său, dar n-a reuşit⁷. Motivul pentru care nu l-a graţiat a fost că spera ca făcându-le pe plac comuniştilor va reuşi să-şi salveze tronul. Este acelaşi motiv pentru care n-a făcut nimic pentru salvarea din închisori a liderilor PNŢ. Din acelaşi motiv n-a cerut niciodată eliberarea din lagărele sovietice a prizonierilor de război români.

Într-o frază Petre Ţurlea conchide: „Regele Mihai s-a adaptat mereu împrejurărilor, chiar când adaptarea era condamnabilă moral” (pag.332). Şi… „Ion Antonescu a fost omul de sacrificiu necesar pentru români în perioada războiului. Şi a fost conştient de acest rol al său, având convingerea că pentru dăinuirea unui popor, sunt de acceptat momente de sacrificiu personal sau colectiv⁸”. (pag.334).

Am selectat doar câteva dintre aspectele controversate ale relaţiilor dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, lucrarea respectivă clarifică şi altele mai puţin dezbătute⁹. 

Petre Ţurlea trage o concluzie la final: „Raporturile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu reprezintă o pagină de istorie importantă care trebuie cunoscută. Şi o constatre: amândoi au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai unul din ei, Ion Antonescu, o şi merită¹⁰”.  

(Delaware, octombrie 2011)

***

1. Nu l-a criticat niciodată pe rege, exceptând ultima convorbire cu soţia şi mama sa, după ce a aflat că i-a fost refuzată graţierea, când a spus: „Regele este un monstru moral, într-o lună îşi va pierde Tronul” (pag.324).

2. Extemporale despre un ex-rex publicat în Curentul Internaţional nr.513, sept.2011.

3. Într-un interviu televizat regele Mihai a răspuns la o întrebare că l-a arestat pe Antonescu pentru că n-a vrut să semneze armistiţiul cu ruşii. Dacă reporterul nu era obedient ar fi întrebat dacă exista un armistiţiu negociat de Curtea Regală cu ruşii pe care Antonescu ar fi refuzat să-l semneze. Ar fi fost interesant de aflat ce i-a cerut de fapt să semneze. Se ştie că armistiţiul s-a semnat trei săptămâni mai târziu şi că de fapt Curtea Regală n-a negociat ninic cu ruşii, regele minţind populaţia.

4. Limba franceză era limba folosită în diplomaţie şi era cunoscută de Antonescu.

5. Memoriul era un răspuns la întrebarea generalului american Tindal pusă ataşatului militar col. Teodorescu: „care ar fi aportul de colaborare al Armatei române, cu trupele anglo-americane-turce în cadrul unor eventuale operaţiuni în Balcani în primăvara anului 1944“. (pag.288).

6. Comuniştii au ajuns la Curtea Regală la sugestia liderilor ţărănişti şi liberali, care sperau că aceştia vor avea un succes mai mare pe lângă sovietici în apărarea intereselor României. A fost o greşeală catastrofală pentru că aşa au avut acces la rege agenţii NKDV, cel mai cunoscut fiind Emil Bodnarenco (Bodnăraş). Cunoscând ce intenţie are Curtea Regală ca urmare a informaţiilor trimise de Emil Bodnarenco, ruşii au tărăganat negocierile de la Stokholm. Neagu Djuvara într-un interviu televizat afirma că Antonescu a tărăganat pentru că l-a trimis pe el, cu trenul, la Stokholm cu ultimele propuneri, în loc să le trimită printr-o telegramă cifrată, astfel s-au pierdut 24 de ore. Se poate afirma că actul de la 23 august 1944 a fost o strălucită operaţiune a NKDV-ului a cărui unealtă involuntară a fost regele Mihai. Stalin a apreciat aportul regelui Mihai şi l-a decorat cu ordinul Pobeda. Dacă ruşii sunt recunoscători şi astăzi regelui Mihai pentru 23 august, noi, românii, nu avem nici un motiv pentru care să-i fim.

7. Aliaţii occidentali şi rudele imperiale nu l-au ajutat, iar ruşii aveau cel puţin două motive ca Ion Antonescu să nu ajungă la Nürnberg:

a) exista riscul să nu fie condamnat la moarte.

b) se pierdea un prilej de compromitere în faţa românilor a regelui Mihai.

8. Colonelul pensionar Olteanu trimite în 2 iunie 1944  drept cadou Mareşalului Antonescu, cu prilejul zilei de naştere, un document a lui Ion Vodă cel Cumplit, scris într-un moment greu, în care voievodul se adresa astfel boierilor: „Dragii mei boieri şi iubitele mele slugi. Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainte… Cugetaţi şi alegeţi: Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur şi vom pieri ca nişte mişei; sculându-ne asupră-i, chiar de nu vom izbuti – pentru păcatele noastre – tot vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte…“ Răspunsul de mulţumire al Mareşalului Ion Antonescu, datat 12 iunie 1944, este următorul: “Iubite Olteanu, Mulţumesc pentru darul trimis. El este de actualitate. Sunt atâţia oameni uşurateci care se gândesc la capitulare. Dacă Poporul nostru ar fi capitulat cu aceeaşi uşurinţă în decursul veacurilor, astăzi am fi orice numai români nu. Cu bune sentimente, Mareşal Antonescu “ (pag.334)

9. Pentru cei interesaţi să procure lucrarea lui Petre Ţurlea, respectiv altele, o pot face accesând site-ul www.semneartemis.ro

10. În Timişoara există un bust al Regelui Ferdinand  în Piaţa Operei şi unul al Regelui Mihai în faţa clădirii Universităţii de Medicină şi Farmacie. Dacă Regele Ferdinand ar merita o statuie, bustul Regelui Mihai ar trebui să fie alături de bustul lui Emil Bodnăraş.

Demografie românească

 Petre Burlacu în dialog cu Ion Coja

 Domnule profesor ION COJA, v-am trimis interviul profesorului universitar VASILE GHEȚĂU, pe tema declinului demografic al României și al Europei. Ce impresie v-a făcut?

Una foarte proastă! Problema demografică în România este foarte gravă, iar domnul profesor o discută în termeni inadecvați, fără să meargă la cauzele reale și fără să pară interesat de soluții! Ne oferă cifre, nu soluții. Și, culmea, nu găsește nicio vină majoră clasei politice pentru declinul demografic! Cică vina aparține individului, cuplului care, din egoism, decide să nu facă prea mulți copii!.. Să mă ierte domnul profesor, dar asta se cheamă să confunzi efectul cu cauza!

De asemenea, nu se poate să faci studii demografice din care să lipsească reperul etnic! Ideea de neam, de etnie! Da, e grav că scade populația Țării, dar mai grav este dacă scade ponderea elementului românesc, procentul etnicilor români. Și prima problemă este aceasta: cum facem să redresăm și să întărim, să sporim numărul și procentul românesc al populației din România? Îi recomand domnului profesor Ghețău, nu ironic sau sarcastic, ci cu toată seriozitatea, să-l citească atent pe predecesorul său Mihai Eminescu. Acest Eminescu a fost preocupat temeinic de problemele demografice ale României și a formulat în termeni clari acest imperativ pentru toată societatea românească și în primul rând pentru clasa politică: românii trebuie să-și păstreze și să-și consolideze statutul de populație majoritară și să vegheze la calitatea genei românești, a zestrei lor genetice! Pe cârciumarii din vremea sa Eminescu îi suspecta că în mod conștient vând băuturi contrafăcute, otrăvind populația rurală și atentând astfel la zestrea genetică a Neamului. Conceptul de neam este fundamental în orice cercetare demografică. A lipsit din răspunsurile domnului profesor Ghețău.  

Care este vina clasei politice?

Clasa politică este vinovată de dezastrul economiei românești, de dispariția a milioane de locuri de muncă. Acest dezastru a fost riguros planificat, iar scopul final urmărit a fost să provoace emigrația românilor, să producă această veritabilă hemoragie la nivelul ființei naționale! Să se creeze astfel un vid demografic sau măcar o rarefiere a elementului românesc în spațiul nostru național! Nu-mi pot imagina că domnul profesor Ghețău nu face acest raționament, nu-și pune această întrebare: care a fost scopul dezastrului instaurat după decembrie 1989? Ce au urmărit politicienii noștri de frunte prin distrugerea economiei românești? Nu cumva rezultatul acestei politici – depopularea României, a fost și scopul urmărit?

Sigur că există o tentație a Occidentului, Dunărea a făcut multe victime printre românii care au încercat să ajungă în Occident fără pașaport înainte de 1990… Oamenii aceia nu mureau de foame dacă rămâneau în România. Dar azi, la cotele șomajului actual, dacă cei trei milioane de români ar fi rămas în țară, ajungeam să avem și muritori de foame!… Da, afirm cu toată convingerea că depopularea României este scopul urmărit prin politica economică și socială de după 1990.

Faceți vinovată de această situație întreaga clasă politică?

Ce înseamnă „vinovată”? Cei care au știut că acesta este scopul ultim nu sunt foarte mulți. Eu aș putea numi ca sigur vinovate numai două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Indivizi cu comportament anti-românesc criminal! Or mai fi și alții. Sigur mai sunt! Ei n-au acționat de capul lor ca politicieni, ci cu un masiv sprijin și control ocult, din țară și din afară! Ceilalți, majoritatea politicienilor, cei mulți și proști, pleava de umplutură din parlament și ministere, au colaborat la acest proiect criminal fără să-și dea seama unde bat legile pe care le-au votat cu deplină inconștiență! Imbecili și incompetenți! Egoismul acestor politicieni trebuia demascat de domnul Ghețău înainte de a consemna egoismul „cuplului reproductiv”… Dar să nu insistăm prea mult pe lucruri care s-au mai spus. Să consemnăm faptul că niciun partid care a trecut pe la guvernare nu a pus problema declinului demografic, nu a formulat soluții, nu a avut o politică de redresare demografică. Este aproape un subiect tabu! Pe cine nu vor să supere?

Ce credeți că se poate face?

Îl citez, din memorie, pe domnul profesor Vasile Ghețău: „Nu se poate face nimic și nici n-ar fi bine să facem ceva acum!… Să așteptăm să treacă criza!” Halucinant răspuns!… Știe dânsul când va trece criza? Adică știe când se va stopa procesul de sărăcire a populației?!… Habar nu are! Îmi dau seama că soluția nu poate veni de la un specialist demograf, ci de la o viziune sociologică, socio-psihologică etc. Nu-i fac niciun reproș demografului, care ne prezintă numai radiografia corpului național… Dar, în măsura în care și-a permis să vorbească de cauze, am și eu dreptul să fac aprecieri asupra unor considerațiuni care nu mai poartă girul specialistului demograf! Deci, am rămas cu impresia că domnul profesor ocolește miezul problemei. Cauza principală a declinului demografic nu este emigrația, ci emigrația este efectul nefericit al unor politici pe care nu le pot numi decât criminale!… Bun, vorbim de emigrație: demografia trebuie să ne lămurească bunăoară care este structura etnică a emigrației! Au plecat la muncă trei milioane de cetățeni români. Câți dintre ei sunt români, câți maghiari, câți țigani, câți evrei etc? Câți dintre ei se mai poate spera că se vor întoarce? Etc.

Se pare că cel mai mare este procentul de maghiari care au emigrat. Nu mă mir deloc! Ungaria încearcă să se salveze demografic invitându-i pe maghiarii din țările vecine în Ungaria. N-ar strica să studiem și noi această stratagemă, dacă nu cumva ne-ar folosi și nouă. Deocamdată scade procentul maghiar din România! E bine, e rău? S-o spună UDMR-ul. UDMR-ul este artizanul acestei migrații maghiare. Evident, la nevoie, îi vor face vinovați pe români pentru numărul mare de maghiari care și-au luat lumea în cap. Bine au făcut. Abia așa vor descoperi ce bine le era în România…

Vorbeați de calitatea genei, de zestrea genetică. La ce vă gândiți?

La faptul elementar că oamenii nu se nasc egal înzestrați cu calități și defecte. Într-un cuplu de cocălari, de scormonitori prin gunoaie, se nasc copii care din start, cu moștenirea genetică pe care o primesc, reprezintă mai degrabă un balast pentru societate, iar nu un aport bine venit! Nu sunt cinic și nici rasist, dar în momentul de față societatea românească încurajează la procreație familii de oameni de care se mulțumesc cu foarte puțin ca să se simtă oameni, și pentru care alocația de copii devine sursă de subsistență și pentru maturi, pentru părinți. Toarnă copii unul după altul, cu gândul la alocație, la posibilitatea de a-i pune pe copii de mici să „producă”, adică să cerșească sau să ciordească… Unii dintre ei ajung să-și mutileze copiii, care devin astfel mai productivi ca cerșetori… Autoritatea nu face nimic ca să descurajeze și chiar să pedepsească aceste practici!

Ce ar putea face legile împotriva acestor practici?

Ar putea face foarte mult, dacă legiuitorul ar fi un autentic reprezentant al celor care l-au votat… Că n-au ajuns în parlament pe votul cocălarilor analfabeți! Nu intru în detalii, dar în cazul unor părinți denaturați ar putea fi vorba chiar și de decăderea din statutul de părinte, de suspendarea dreptului de a mai crește copii, ba chiar a dreptului de a mai procrea, dacă se constată lipsă de respect pentru ființa umană din partea așa-zișilor părinți…

Ceea ce mă interesează propriu zis – și acesta este mesajul acestei discuții, este să avem o legislație în favoarea cuplurilor de părinți responsabili, capabili să dea societății urmași creativi, activi, viitori contribuabili la PIB-ul național, dacă pot spune așa. Sunt câteva măsuri ușor de luat, care să țină seama chiar de „egoismul” cuplului. Bunăoară, accentul să nu se mai pună pe alocația primită pentru copii. Alocațiile ar trebui chiar diminuate. Iar nașterea copiilor să aducă părinților beneficii la capitolul impozite, acestea diminuându-se odată cu nașterea fiecărui copil dintr-un cuplu. O altă pârghie ar fi pensionarea: femeia care a născut și crescut copii să iasă la pensie mai devreme, dacă dorește! O zi în plus la concediu pentru fiecare copil minor ar fi de asemenea un stimulent! Se pot imagina măsuri care să stimuleze femeile să nască la vârste cât mai apropiate de vârsta majoratului. O mamă e de presupus că are obligații noi, de bunică. Însuși statutul de bunică să fie prin lege recunoscut, adică să fie izvorul unor drepturi, al unei „discriminări pozitive”. Dar, repet, nu prin acordare de alocații, ci prin avantaje și facilități la care să aibă acces numai persoanele bine încadrate în structurile productive ale societății, eficiente pe multiple planuri.

Așadar, să privim realitatea cu sinceritate și bună credință: avem nevoie de un spor demografic, avem nevoie de stoparea declinului demografic. Dar avem nevoie de un spor demografic (1)de calitate, în care (2)să fie antrenați în primul rând etnicii majoritari. E dreptul lor, dar și obligația lor de a se păstra ca populație majoritară. Atât în România, cât și în celelalte țări constituite ca state naționale.

Cândva în România se plătea o taxă de celibat? Nu ar fi cazul să fie reintrodusă?

Nu e rea ideea. Dar să se introducă numai la bărbați!

De ce numai la bărbați?

            Pentru că bărbații sunt principalii vinovați că atâtea femei sunt singure, nu cunosc beneficiile unui cămin, ale maternității!

Încă puțin și vom ajunge să recomandăm poligamia!

Domnule Petrică, scăderea demografică este o chestiune de viață și de moarte pentru un popor, pentru un neam. Salvarea neamului este legea supremă! Este mai presus de orice! Mai presus de legi, de obiceiuri, de tradiții. Le schimbăm sau le abandonăm dacă pun în primejdie demografia neamului!

Pe vremea comuniștilor erau niște reguli foarte severe care limitau accesul la cinul monahal, călugăresc, îndeosebi pentru tineri. Azi sunt foarte mulți tineri, fete și feciori, care îmbracă hainele aspre ale călugăriei, în felul acesta legându-se să nu se mai căsătorească, deci să nu procreeze. Are vreo legătură cu subiectul nostru?

Întrebarea este delicată. Nu poate avea un răspuns decât cu cifrele exacte în față. După aceea este de discutat. Trebuie să-ți spun însă că Biserica nu poate lipsi din elaborarea unei politici demografice serioase. Biserica are un rol mai important chiar decât al guvernului într-un anumit fel. Subiectul este vast și trebuie cercetat din toate părțile. Fac acum mențiune de o informație pe care am căpătat-o de la Octavian Ghibu, fiul marelui patriot care a fost Onisifor Ghibu. Anume că după război, adică după dispariția din efectivele Neamului românesc a câtorva sute de mii de bărbați în floarea vârstei, aproape un milion, au rămas nemăritate sute de mii de fete. Fără nicio șansă de a-și găsi un soț. La inițiativa unor români de ispravă, a unor românce inimoase, care nu aveau nicio funcție în stat, s-a pornit o campanie discretă de discuții de la om la om cu aceste femei tinere, pe tema că nu ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu dacă ele vor deveni mame chiar fără să fi fost cununate… Căci nevoile neamului cer ca potențialul lor reproductiv, cu care le-a înzestrat Dumnezeu, să nu se irosească!… Copilul este o bucurie pentru orice părinte întreg la minte și la suflet! Iar mentalul românesc nutrește o simpatie aparte pentru copilul „din flori”… Este un copil născut din dragoste, se zice. Pe ideea că multe căsătorii se fac din interes!… La noi, la români, căsătoria din interes nu este o practică răspândită, ca la alte popoare. Poate că din această cauză suntem un neam de oameni frumoși, arătoși! Îi recunoști pe români în străinătate de la o poștă!…

Cifrele arată clar că sunt mai multe femeile decât bărbații! Bucuria de a naște și de a crește copii nu trebuie să ocolească femeile nemăritate. Cunosc astfel de femei, de condiție foarte bună, care au avut curajul să nu dea doi bani pe gura lumii, și își cresc copilul în deplină normalitate. Sunt mame, sunt femei împlinite! Firește, subiectul este delicat, al naibii de delicat…

Despre declinul demografic al Europei ce părere aveți?

Acest declin este consecința „noii religii” inaugurate la 14 iulie 1789, religia drepturilor omului!… De aici a pornit și aiureala cu emanciparea femeilor, adică alungarea femeilor în câmpul muncii, la șaibă, femeia strungar, femeia siderurugist, macaragiu, scafandru, femeia orice, în numele egalității, marea minciună a democrației! Au părăsit femeile tihna rodnică și firească, atât de activă și de solicitantă, a casei, a căminului. Ca să devină femeia salariat, de care avea nevoie producția capitalistă, apoi cea socialistă… În țările în care femeile merg mai rar la servici există un spor demografic însemnat. Trebuie ținut seama de această situație, iar femeia salariată trebuie ajutată să le poată face pe amândouă, și servici, dacă țin neapărat, și grija căminului. Femeile trebuie discriminate pozitiv, ca să folosesc și eu acești termeni mizerabili! Era în tradiția europeană și creștină această discriminare. A anulat-o mișcarea pentru emanciparea femeii… Mult lăudata egalitate!… Cum să fie egalitate între sexe?! Persoanele de sex feminin au o valoare socială mult mai mare!

În concluzie?

Discuția a fost prea scurtă, prea deslânată ca să putem avea și concluzii. Este o discuție care trebuie purtată la nivelul decidenților politici în primul rând, pentru a se ajunge la soluții, la măsuri cu urmări imediate unele, altele cu urmări pe termen lung, peste ani de zile… Trebuie să pornim de la principiul vital, biologic: existența speciei are prioritate dinaintea existenței individuale. Toate speciile, plante sau animale, sunt organizate de la Dumnezeu după această regulă. Deșucheata propagandă în jurul drepturilor omului a împins Europa pe marginea prăpastiei. Întrebare pentru cei care cunosc mai bine istoria ultimilor o sută de ani: acest rezultat – declinul demografic al Europei, al rasei albe, vecin cu dezastrul, nu cumva este un scop urmărit cu bună  știință?

Ar fi cumplit!

Această întrebare nu o pun din capul meu. Ea a fost deja formulată. Suspectă este atitudinea mass mediei de a o neglija. Deh, subiect minor!

Ca o concluzie totuși, aș formula pentru noi trei idei:

-         nu putem fi interesați numai de aspectul numeric, cantitativ al demografiei. Ar însemna să repetăm greșeala greu de iertat a lui Nicolae Ceaușescu. Trebuie să avem în vedere un spor demografic de calitate, la nivelul acelor categorii de persoane de care se leagă performanțele materiale și spirituale ale unui popor, nivelul său de civilizație;

-         resping ideea că într-o țară  normală, locuită de un popor autentic, problema demografică se poate rezolva prin import, prin încurajarea emigranților de a se strămuta în acea țară. O asemenea soluție denotă lipsa conștiinței naționale, a conștiinței de neam! Vezi cazul Canadei, de exemplu. Exemplu penibil! Demografia nu este o afacere!

-         politica demografică, într-o țară ca România, trebuie modelată de imperativul menținerii statutului de populație majoritară al acelei etnii care, la capătul istoriei derulate până azi, s-a impus ca populație majoritară, făuritoare de istorie: românii în România, maghiarii în Ungaria, bulgarii în Bulgaria și așa mai departe. Repet: este dreptul nostru, dar și datoria noastră supremă, ca români, ca oameni, de a face orice pentru salvgardarea acestui statut!

Chiar orice putem face?! Ne este îngăduit?

Chiar orice! Trebuie să facem orice ca să rămânem majoritari, net majoritari în țara noastră! Pentru mine este evident că unii vor ca noi, românii, să ne pierdem statutul de populație majoritară! Pentru asemenea intenții trebuie să găsim răspunsul potrivit, inclusiv sancțiunea, pedeapsa potrivită. Căci suntem în legitimă apărare! Repet: suntem agresați în ființa noastră națională, trebuie să ne simțim în legitimă apărare și să acționăm în consecință!

Cred că este nevoie să vorbiți mai lămurit!

Dumneata nu vezi ce se întâmplă în Parlament?! Votul este decis, de cele mai multe ori, de votul UDMR și al grupului minorităților naționale. Suntem o țară în care politica o fac mai mult ne-românii! Ei ne guvernează! Iar după proiectul de constituție imaginat de Băsescu, rolul ne-românilor în statul numit România va crește și mai mult! Și acesta nu este singurul aspect inacceptabil. Mai sunt și altele, mai dureroase, le lăsăm pentru altă discuție.

Puteți încheia cu un citat din Eminescu în sprijinul afirmațiilor făcute?

            Numai unul? Iată un citat la care țin foarte mult. Îl știam pe dinafară. Ia să vedem dacă mai am ceva memorie:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu-un cuvînt geniul românesc să rămână și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Mai lămurit nu se poate spune!

Dacă nu mă înșel, este citatul pus de dumneavoastră pe frontispiciul proiectului de Constituție Organică a României… Unde poate fi găsit?

Alături, ca să zic așa. Pe www.ioncoja.ro L-am postat pentru a fi discutat și îndreptat. E de găsit la rubrica CATEGORII. Dar aș vrea să răspund și la o întrebare pe care nu te-ai priceput să mi-o pui și pe care am așteptat-o. Câteva cuvinte despre cei trei milioane de români pe care democrația de după 1990 i-a tentat sau obligat să plece din România. Este o pierdere imensă pentru Țară, pentru Neam. Asta la prima vedere. La o cercetare mai atentă a lucrurilor descoperi și o latură pozitivă a lucrurilor.

După regula „tot răul e spre un bine!” Care este binele?

Românii care au ajuns în Occident și au lucrat sau trăiesc acolo au astfel ocazia să se lecuiască de un anumit complex de inferioritate. Nu discut cum li s-a indus unora acest complex de inferioritate încă din țară. Încă din copilărie, încă din generații anterioare etc. Acești români ajung să se confrunte și să se compare zi de zi cu ceilalți, cu străinii în mijlocul cărora au ajuns. Uneori, ca la Paris sau în Statele Unite, este vorba de un mediu multinațional! Cu atât mai bine pentru românii noștri care, de regulă, din aceste confruntări și comparații ies cu conștiința clară că ei, ca români, au tot ce le trebuie ca să nu fie ultimii! Ba chiar ca să fie, deseori, în frunte, în plutonul din față! Satisfacția că sunt români, că poartă cu ei o anumită zestre și pecete spirituală specifică românilor, deosebit de valoroasă și de specifică, o descoperă mai ușor românul plecat în lume decât cel rămas acasă, prizonierul unui orizont limitat. Sunt convins că depopularea de români a României este un proiect urmărit de multă vreme, cu tenacitate diabolică. Sunt convins că va eșua acest proiect, e drept, după ce va strica viața multor oameni… Românii pot avea însă mult de câștigat, ca români, chiar dacă s-au stabilit în străinătate, temporar sau definitiv. Cu condiția ca ei să nu-și neglijeze rădăcinile, să ducă în familie o viață cât mai românească, să nu-și părăsească limba, să-și trimită copiii în vacanță sau la studii în România etc., etc. Sunt multe de făcut în acest sens pentru autorități, este loc și pentru inițiative particulare, ale ONG-urilor. O diasporă românească puternică, bine organizată, legată de „baștină”, cum ziceți voi basarabenii, poate fi rezultatul nescontat de marii manipulatori ai istoriei, rezultat care să le dea peste cap toate socotelile lor atât de nemernice.

Doamne, ajută!

Buriaș, 3 octombrie, 2011

A consemnat Petre Burlacu

Maria Diana Popescu

Cel care, în volumul „Nevolnice tâlcuri şi rime”, vorbea cu nonşalanţă şi cu inteligenţă despre moarte a încetat să mai fie. Maestrul Paul Everac a murit marţi, 18 octombrie, într-un spital din Bucureşti, la vîrsta de 87 de ani. După o carieră de o viaţă, marele maestru spunea că nimic nu îl mai impresionează. Nici distincţiile, nici premiile nu îi ţin de foame şi că încearcă să se împrietenească cu moartea. Recunoscut ca unul dintre marii dramaturgi ai României, Paul Everac, pe numele real Petru Constantinescu, s-a născut la 23 august 1924, la Oradea. A urmat liceul la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari, apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul. Este, rînd pe rînd, cantaragiu („scriitor de sfeclă”) la Fabrica de Zahăr din Arad, şef de secţie la Agenţia C.E.C. din Hălmagiu, muzeograf la Buzău şi Sighişoara, cantaragiu la Satu Mare, jurisconsult la întreprinderea Forestieră din Mălini, şef de protocol la Marea Adunare Naţională.

Maria Diana Popescu

După ani de embargó vine vestea că porcul românesc va ieşi din nou în lume. Unde? În Federaţia Rusă. Şi industria păsărilor  îşi va lua zborul. Gata cu asediul gripei porcine şi aviare. A venit ordin de sus, de la Curtea Europei. S-au întocmit planuri de măsuri, combinatele de porcine din ţară, declară specialiştii (care combinate?, majoritatea au fost închise), îşi vor angaja traducători, partenerii ruşi trebuie să priceapă că nu-i pasare ca porcul românesc şi nici pui mai sănătos ca al nostru, deşi, prin gospodăriile românilor, porcul asiatic l-a cam detronat pe Ghiţă al nostru. S-a aflat ca nu are colesterol, se poate sacrifica la trei luni, iar friptura din godac negru asiatic face bine celor cu probleme de sănătate, fiind recomandată şi persoanelor care vor să-şi păstreze greutatea. Specimenele autohtone, potrivit calculelor, pot trăi liniştite în palate. Ele au, citez, „viitorul asigurat, din moment ce la chinuitoarea întrebare – cît mai au de gînd să se îngraşe? – răspund afirmativ, chiar cu multă bunăvoinţă. Existenţa lor ţine de suprarealism, de fractal, de arta însuşirii lăturilor de lux. Depinde de sfera de „refracţie” prin care le observi, le gîndeşti, depinde de aplicaţia de contabil prin care le socoteşti, de încărcătura de înţelegere a fiecăruia dintre noi şi de alţi parametri pămînteni, mai ascunşi, de care specimenele n-au auzit niciodată. A vorbi cu răbdare de bun privitor despre dezastrul pe care l-au făcut pămîntului românesc, cu apel la simbolistică, găsind mereu asocieri ce-ţi dau senzaţia de déja-vu, constituie o formă, pe cît de bizară, pe atît de captivantă, de exorcizare a grăsunilor. Aşa cum în logica neutrosofică ar fi reprezentate curbele şi suprafeţele în 3D, grohăitorii ţepoşi se hrănesc sîrguincios cu sevele vitale ale poporului. Cazna de a  inventa, de a lua ce nu li se cuvine din forma şi conţinutul puterii, merită atenţie maximă. Ei nu trăiesc obsedaţi că „acest lucru s-a mai făcut”, nu se auto-inhibă, ies de fiecare dată în faţa poporului cu preţul unui abur nou şi cu atitudinea aferentă, încercînd să convingă, să fie originali, să demonstrează că au ceva special şi salvator în patrimoniul aburelii.

Originalitate în arta parvenirii şi a hoţiei nu mai există, deşi fiecare exemplar e unic în alt mod, prin rît, urechi, coadă sau şorici, la fel ca amprentele digitale. Dacă îi invalidezi, îşi însuşesc cu năravul greierilor şi cu hărnicia furnicii pînă şi firimiturile noastre de pe masă. Cam asta e, în troc s-au amestecat experţii la nimic, tăietorii de frunză şi vigilenţii colecţionari de la benere cu mii de euro salarii pe lună. De ce s-au înmulţit băncile ca ciupercile pe plaiurile noastre? De  ce au fost obţinute cele mai mari profituri din Europa în sistemul bancar românesc? Principalul vinovat de scufundarea economiei, benere ştie! A reglementat sistemul financiar spre bătaia de joc a cetăţeanului, spre prosperitatea băncilor, continuînd să dea sfaturi: „este nevoie de reducerea bugetarilor, de o nouă impozitare a pensiilor…”. Aşadar, tratament cu  medicamente care repară buzunarul lor drept. Izvorul de bani pentru viaţa de lux a bancherilor este captat prin taxarea şi jefuirea celor mai săraci, deşi ar trebui să existe preocupare pentru bunăstarea românilor. Risipa, incompetenţa, clientelismul politic, au distrus  ţara. Referitor la societatea de acum şi cea de dinainte de lovitura de stat, poate un politician să-mi răspundă cum a contribuit la dezvoltarea României? E o mare laşitate să nu rosteşti adevărul, azi, cînd România este distrusă sistematic, poporul este pauperizat programatic, stigmatizat de multe state occidentale. Ca urmare, „tot înainte!”, înainte, a fost sigur mai bine. Pe atunci, ca intelectual trebuia să dai dovadă, şi mama îmi povesteşte că în regimul trecut dădea din plin, ca dascăli – oameni luminaţi. Li se cerea să fie exemplu. Şi erau, chiar de venea sau nu inspectorul de sector să-i controleze la catedră. Cam asta-mi trece prin minte, acum, cînd românii au devenit bătaia de joc a Europei, cînd tot mai des în locuri publice apar, pe lîngă arhicunoscutele succesuri şi ienexactitudini, alte marionete din manualul de istorie cu lecţia bine-nvăţată, care se gudură pe lîngă generaţia tînără,  pe terenul acesta fragil şi fertil pentru nostalgicii palatelor cu slugi. Mulţimea sărăcită a tot strîns cureaua 22 de ani, nu mai poate întreţine palate, cai şi caleşti, alte cohorte opulente, gata să pună umărul la amplificarea dezbinării  şi răului social. Nu mai dorim să fie încă o dată „punct şi de la capăt, adică de la 1989. Cînd de fapt ar trebui să se ocupe de destinul Românei diplomaţii înzestraţi, cum de ignorăm mereu istoria recentă şi lăsam să se strecoare la conducere toate Pristandalele? Deşi sîntem un popor liber, libertatea de a minţi şi manipula e a lor,  a noastră, de a permite să fim exploataţi şi minţiţi. La borna lui 1989 am avut şi bani şi  profesionişti şi intelectuali bine pregătiţi şi libertatea necesară spre a fi mai cel mai bun popor!

Robert şi bobul de grîu – Proză scurtă

Autor: Adrian Pop (Cluj-Napoca)

Robert, pentru că ăsta-i primul nume care mi-a venit în minte, este un băiat, ba nu, era un băiat cînd am scris R, între timp a suferit o modificare şi este deja un adolescent. Dacă eşti isteţ o să-ţi dai seama pînă la urmă. Robert este un bărbat frumos şi ăsta-i singurul său merit. Cu bobul de grîu văd eu ce fac.
Dacă mă întrebi ce legătură ar putea să fie între R, o să-i mai spun din cînd în cînd aşa pentru că-mi place savoarea simplităţii şi un bob de grîu, îţi voi spune că-i exact aia care există între mediul de programare C++ (se citeşte si plus plus) şi algoritm.
Mai simplu ar fi să te trimit la plimbare, nu te vreau pe aici. În orice caz importantă-i baba, în orice lume artificial creată, trebuie să existe o babă.
O cheamă Acsenia şi-l îngrijeşte pe R., de cînd R. era un băieţel. O cheamă Acsenia şi are grijă de R de cînd Moartea (moartea aia urîtă şi slută da, moartea aia urîtă şi slută) a uitat de ea.
Cum s-a spus, Robert era un băieţel agitat, egoist şi încăpăţînat precum Cato.
Acesta, ştim din istorie sau din folclorul urban, a fost un patrician roman. Un nobil adică. Mai presus de orice, era un bun roman, adică un patriot, dar istoria a reţinut, inevitabil, esenţialul şi anume că era foarte încăpăţînat. Că a murit pentru o cauză pierdută, ştiu prea puţini şi la prea puţini le pasă. Această divagaţie are rolul ei. Chiar dacă nu ştim cine a avut grijă de Cato, ştim că îşi iubea fratele. Atît de mult încît sensul peiorativ, atribuit ulterior cuvîntului, determina pe atunci o relaţie fraternă, puternică, inalterabilă. La fel ca în mediul de programare C++ din care nu putem exclude algoritmul. Nici acesta, nici mediul, nu ar mai valora o ceapă degerată în afara simbiozei. Mai exact, nici cît un bob de grîu.
(Să ne înţelegem, despre ce mama dracului vorbeşti tu aici, să ne înţelegem, nu eu vorbesc aici)
În punctul ăsta mă întreb dacă putem construi singuri o lume. Fără o babă care să ne îngrijească, sau, ca în exemplul istoric, fără un frate pe care să-l iubim. Iar dacă întîmplarea ar face să fim un mediu de programare, fără un algoritm. Evident, mediul este indus doar pentru amuzament. Nu are nicio relevanţă în toată povestea asta. Spre deosebire de Robert, babă şi bobul de grîu, care sînt foarte importanţi. Tot ce se poate ca o lume astfel creată, fără nimic în ea decît noi înşine, să fie prea puţin interesantă, bolnavă şi ireală pe cale de consecinţă.
Acsenia a fost şi ea copil, pe cînd Cato însuşi era încă mic, un sîmbure de încăpăţînare, nu încăpăţînarea. Dar ştii ceva, de atunci şi pînă acum nu i-a trecut prin cap că ar putea să facă şi altceva decît să aibă grijă de R.
Acsenia a fost şi ea copil – ce propoziţie simplă, frumoasă, sugestivă. Cred că astfel de propoziţii ar trebui să existe în toate prozele literaturii române. Şi universale. În orice caz mie îmi place foarte mult, cum din ce în ce mai mult începe să îmi placă acest text. Nu ştiu dacă este vorba de vreo alchimie previzibilă şi inevitabilă sau de beţie. Cînd scriu sînt întotdeauna beat. Motiv pentru care, sper că nu plictisesc prea tare, şi-n dezacord cu ce vreau să-ţi spun, mă gîndesc la geneza poemului „Corbul”.
Merită să ne concentrăm puţin asupra acestui subiect, cel al scriiturii de faţă este deja epuizat.
Poe, unul dintre marii poeţi ai literaturii americane şi inspiratul inventator al genului fantastic – dar cît de fantastică poate să fie lumea pe care omul o inventează, avea nevoie de un subiect. În zilele noastre ar fi simplu să găseşti unul, nici un scriitor nu duce lipsă de aşa ceva. Dar pe atunci era mai greu, poeţii erau obligaţi de statut să scrie poezie. Iar poezia era tragică, cum tragic era şi subiectul, gîndit, urmînd după cum se va vedea un raţionament logic, de Poe. Moartea unei femei frumoase. Maleficul geniu care îmi dictează aceste rînduri, a remarcat deja că niciodată moartea nu a fost tragică pentru cei care mureau. Cel puţin atunci cînd acest neplăcut eveniment se reporta altuia. În exemplu meu, lui Poe. După cum bine se ştie, poetului nu i-a murit niciodată vreo iubită. Asta nu l-a împiedicat să scrie această inspirată odă a dezolării, trasmisă şi nouă, sub formă scrisă, nu orală, oralitatea ar fi modificat substanţial, în funcţie de evoluţia incidentelor amoroase, sensul şi registrul de interpretare al poeziei. Am spus deja – a gîndit-o cît se poate de corect şi Poe – cel care ne transmite emoţia este autorul, poetul adică, personaj central al actului dramatic. În susbsidiar ştim că a murit cineva. În prim plan, ne impresionează cel care ne spune cine a murit, cine suferă, cine şi cum trăieşte, şi care, cu mîna încă tremurînd, semnează în partea de jos a colii, olograf, Edgar Alan Poe.
Restul este uşor de intuit pentru că aparţine mitologiei. Iubitul celei moarte este cel care trebuie să o plîngă, femeia trebuie, pentru efect şi impact, să fie tînără şi frumoasă, corbul trebuie să rostească, iraţional, repetitiv precum o placă zgîriată, nevermore, nevermore, nevermore.
Şi bineînţeles era să uit de furtună.
Din senin (ca în romanele proaste? exact, din senin ca în romanele proaste), cînd geamul micului oficiu unde Acsenia-i pregătea cafeaua lui Robert s-a izbit zgomotos de perete, un bob de grîu a căzut pe gresia rece. Ce facem noi cu ăsta, maică, a exclamat baba? Dă-l dracului, nu ne trebuie la nimic.
Îmi permit o mică observaţie, nici măcar Edgar Alan Poe nu ar fi putut să facă ceva cu el. Iar Dumnezeu nu a considerat potrivit să se implice în cazul bobului de grîu.

Jurnal londonez (5)

Autor: Lavinia IANCU

De ziua mea…

Dragii mei, probabil v-aţi întrebat ce am făcut… de ziua mea! Ei, în primul rând vă spun că nu simt că a mai trecut un an… Parafrazându-l pe regretatul Gică Petrescu, în simpaticul său cântec „Vârsta mea” zic şi eu că „Peste mine nu a trecut vremea, Numai el e Gică-nenea…”. Aşa o fi?! Principalul e că sunt optimistă! Se zice că oamenii veseli şi optimişti arată mai tineri… Cine ştie!

De ziua mea nu am făcut ceea ce mi-aş fi dorit şi anume să vizitez Grădina Zoologică din Londra, şi London Eye, şi Madame Toussaud, şi Aquarium şi poate să mai şi „chefuiesc” puţin seara cu amicii de aici… Dar cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nu mi-am putut permite să fac prea multe din cele propuse iniţial, aşa că tot eu am hotărât că până în 8 iulie 2012… în fiecare zi va fi ziua mea de acum încolo şi că voi încerca să mă bucur de fiecare zi ca şi cum ar fi ziua mea de naştere! Şi cum mă aflu pe meleaguri britanice am să zic şi eu „make and take the best of it”, precum spune englezu’.

Mai întâi rezolvăm finanţele…

Aşadar, de ziua mea, am ajuns să rezolv în primul rând nişte probleme administrative şi anume banii cu care am venit, euro să-i schimb în lire, pentru că din păcate nu am venit cu lire de acasă, ceea ce a fost o greseală! Dar omul cât trăieşte învaţă, aşa că am învăţat şi eu tot pe pielea mea şi am pierdut ceva bani la paritate. De exemplu, aici banca nu primeşte bancnotă de 500 de euro, chiar dacă acestea există pe piaţa monetară. Asta e politica lor, şi de ce o au nu îţi explică, ci pur şi simplu îţi spun „that’s it”… asta e şi trebuie să o accepţi aşa cum e. În fine până la urmă am reuşit, ca norocul, să schimb ultimii bănuţi cu ajutorul unui amic de aici şi… totul a fost ok. Dar oricum paritatea e mai bună dacă se face tranzacţia în România, adică, dacă, cumpăraţi lire de acolo atunci când vreţi să veniţi aici… Altfel pierderile sunt destul de substanţiale!

Şi dacă tot am fost la capitolul finaciar, vă spun că am fost invitată la banca unde am contul deschis să îmi arate cum se foloseşte aici „online banking”! Da! Ca un cadou de ziua mea!  Ce drăguţi! Şi cu asta… basta! Gata cu treburile administrative!

Lupta cu pizza!

Mai pe la „lunch” am luat masa cu un amic la un restaurant cu specific italian, unde chelnerii erau spanioli! Multiculturalism 100% în Londra anului 2011!

Aşa că… dacă e italian am comandat normal… PIZZA. Până aici toate bune şi frumoase. Vine pizza, hmmm ce miresme! Dar stai puţin, că nu prea mă pot apuca de ea, fiind rotundă şi nefeliată! Interesant, mă gândesc, probabil au uitat tacâmurile! Ei asta e, îmi zic eu în sinea mea! Nici o problemă, se întâmpla oricui, agitaţie, clienţi, grabă, ginta latină… No problem sir! Îl rog pe „spanish waiter” să o felieze… la care mă trezesc că îmi aduce feliatorul la masă să mi-o feliez singură. Pizza, desigur! Am uitat să spun că nu era restaurant cu autoservire!  Mai pe urmă am aflat că în unele localuri de aici se practică şi chestii de genul ăsta pentru că sunt atât de mulţi cretini şi de exageraţi „cu datul în judecată pentru orice”, încât te trezeşti că mă apuc să dau restaurantul în judecată că nu mi-au tăiat felia de pizza cum trebuie!  Dar la varianta că mă pot tăia cu feliatorul în incinta restaurantului lor nu s-au gândit! Hmm trebuia să vină românca Lavi, cea deşteaptă şi logică (am voie să mă laud de ziua mea! Sic!) să le explice că dacă omul e procesoman şi vrea să îi dea în judecată o poate face sub orice motiv… cum de altfel se practică aici şi în domeniul muncii şi nu numai! Şi culmea e că se mai şi câştigă procese! Şi uite aşa sunt veşnic ocupaţi avocaţii „engleji”. 

Pisica de mare cea bună

Astfel mi-am petrecut o jumate de zi de naştere, după care m-am despărţit de amicul cu care am prânzit. Apoi m-am dus frumos, singurică-singurică, că doar tot îmi face plăcere compania propriei mele persoane, la Aquarium, cu căştile în urechi pe ritmurile muzicii anilor  ’80… chiar dacă afară e când noros când soare ba chiar la un moment dat ploaie! Acolo am avut o experienţă foarte interesantă cu o pisică de mare. Am să vă povestesc! La un moment dat după ce te plimbi prin „aqvarium”, care de fapt e ca un labirint cu bazine, cu fel de fel de peşti, de la soiuri de rechini şi pisici de mare, până la meduze, broaşte ţestoase, corali, căluţi de mare, ba chiar şi un schelet de balenă. În fine, după slalomul făcut în acest labirint de bazine, ajungi la un bazin deschis, şi destul de jos, care ajunge ca înălţime până la buric (pardon!) unde erau mai multe pisici de mare mai mici şi peşti… La un moment dat apare nici nu ştiu de unde o pisică de mare mai mare pe care o văd îndreptându-se spre mine foarte elegant şi lin… ca şi cum ar vrea să facă o reverenţă şi să-mi ureze la mulţi ani! A venit până în faţa mea, atât de aproape că dacă mă aplecam puţin puteam să o mângâi, s-a ridicat, s-a uitat la mine câteva secunde, s-a intos peste cap făcând un un flick-flack foarte elegant şi a plecat mai departe unduindu-se graţios. Mi-a plăcut atât de mult, şi m-a făcut să mă simt atât de bine că am ieşit zâmbind de acolo şi mă gândeam ce mult înseamnă să ne putem bucura de un lucru atât de mărunt care uite că îţi poate face o zi, sau măcar câteva ore mai frumoase. Abia mai apoi mi-am adus aminte de simpaticul australian iubitor de animale, Steve Irwin, şi moartea lui tragică cauzată de o înţepătură a unei (alte) pisici de mare! Brrr! Aia cred că era o pisică rea!

După ce am ieşit de la Aqvarium, pe când traversam podul de lângă Parlament, am văzut acolo un domn care cânta atât de frumos la acordeon! Erau secvenţe din operele lui Albinoni şi Ceaikovski! Foarte frumos! Un alt motiv să mă simt bine şi să zâmbesc… „Life it’s beautiful”, mai ales pe ritmurile muzicii. Şi cam aşa… mi-a trecut „ziua mea” care… a fost o zi de vineri londoneză.

La Harrods cu Brad Pitt!

Dar cum weekendul se apropia m-am gândit să o prelungesc şi să „mă sărbătoresc” şi sâmbătă şi duminică! Aşa că sâmbăta mi-am păstrat-o pentru shopping şi cum am prins „reduceri”… am profitat puţin. Aici când sunt reduceri, încerci să cumperi ceva, deoarece se zice că sunt reduceri reale, uneori până la 70%! Inclusiv chiar şi de la faimosul Harrods îţi poţi permite să îţi cumperi ceva! Apropo, am fost înăuntru! Arată ca un muzeu. Nu e de mirare că era locul preferat pentru shopping al Prinţesei Diana! Foarte frumos! Ba chiar şi Brad Pitt a fost acolo! Dar nu când am fost şi eu… Deci nu ne-am întâlnit! Păcat! Se zice că au închis magazinul doar pentru el, bietul de el… A plătit pentru că a fost pus la dispoziţie sa  (magazinul desigur!)  câteva milioane de lire. Media vânzărilor de la Harrods pentru o zi e în  jur de două  milioane de lire! Numai pentru zi! Doamne câţi copii şi bătrâni, câini şi pisici ar putea fi sătui şi sănătoşi pe banii ăştia!

Cine mi-a şterpelit „sidiul”?

Aş vrea să vă mai spun că dacă am stabilit că e „ziua mea” şi sâmbăta şi am fost la shopping, am cumpărat nişte cadouri şi pentru cei dragi de acasă, nu numai pentru mine. M-am cadorisit cu trei „sidiuri” cu Andre Rieu, care erau la reducere. Hmm, nici nu ştiţi cât de  încântată am fost… hahaha! Dar cum nu am cd player la mini laptopul ăsta al meu, nu am avut posibilitatea să ascult minunata muzică cumpărată… aşa că, abia după vreo trei zile mă trezesc să mă uit eu mai atentă la cd-uri… şi să caut încântată pe youtube secvenţe cu concertele respective… Când îl deschid pe cel mai important (zic aşa, deoarece avea şi un  dvd bonus) ia „sidiul” şi „dividiul” de unde nu-s! Mi se dăduse doar carcasa, pentru care am plătit cinci lire! Scump doamnă, scump…., mă gândeam în sinea mea… Credem că cineva a şterpelit cd-ul înainte de al cumpăra eu! 

Disperată şi nervoasă, mă pun să caut în gunoi după chitanţă, deşi eu mereu păstrez chitanţele… dar deja trecuseră trei zile… aşa că m-am uşurat de câteva hârtii. De obiceim după cum v-am mai relatat, aici totul se ţine, de la cea mai mică chitanţă până la orice bonişor… După ce m-au trecut toate transpiraţiile dau într-un final (fericit!) de chitanţă. Evrika!  Aşa că „mâine” foarte hotărâtă mă duc înapoi la magazin să cer să îmi dea un cd nou. Aşa s-a şi întâmplat! Doar sunt într-o ţară civilizată! Fără nici o problemă am primit un cd-ul nou, cu tot „necesarul”! Se pare că e ceva obişnuit şi aici să se fure compact discuri din carcasele lor! Aşa că preferă să păstreze doar ambalajul la vedere.

Hoinărind deprimată prin Londra şi împrejurimile ei

E un furnicar de nu vă puteţi imagina, aici în zonele de shopping: Piccadilly Circus, Marble Arch şi Oxford Circus. Exact ca în filme. Precum la New York în Times Square. Obositor, dar palpitant totuşi. Continuăm deci povestirea! Tot în ziua de sâmbătă după masă, am dus un tort la salonul unde fac practică, să le cinstesc şi pe colegele de acolo!  Am primit de la şeful salonului o sticlă de rom cu aromă de cocos (!!!), că deh, Domnia Sa e mare băutor de alcool… deşi nu e englez! E polonez, dar nu contează… Fetele mi-au oferit un minunat buchet de flori.

Duminică am fost invitată de fosta colegă de liceu, care e pe aici de unsprezece ani, să merg la ea în vizită. Stă în zona Kent, în orăşelul Tunbridge Wells, la 40 de minute, cu trenul, de Londra.

Şi uite aşa mi-am petrecut weekend-ul dedicat mie! Deşi, iniţial îmi pusesem în gând să organizez un party de ziua mea, sub formă de croazieră pe Tamisa… M-am răzgândit din păcate deorece în ultimele două săptămâni am trecut (inclusiv de ziua mea!) printr-o perioadă mai deprimantă, cu toate că nu era nimic trist ci doar îmi pierdusem din entuziasm şi simţeam o oarecare indiferenţă faţă de orice. Mi-am dat seama de ce! Pentru că eram obosită! Pentru că în perioada respectivă dormeam foarte puţin. De la ora 1, 2, 3 noaptea până pe la 8, 8 jumate… când îmi dădeau deşteptarea urletele de copil şi plânsetul de bebeluş al vecinilor… Plus că am pierdut câteva nopţi în perioada respectivă hoinărind prin Londra, aşa în plimbare, şi după cum v-am mai spus… oraşul nu doarme deloc, e luminat „al giorno”, şi te aşteaptă cu braţele deschise să îl cucereşti… Şi cum, un om normal are nevoie  de opt ore de somn, probabil că am ajuns în faza în care mi s-a acumulat foarte multă  oboseală. Dar slavă Domnului am depăşit-o, zic eu!

Iar mă chinuie NIN-ul!

Aşa se întâmplă când te năpădesc gândurile. Mai ales că prima aplicaţie pt NIN mi-a fost refuzată pe baza că nu am furnizat acte suficiente din domeniul muncii. Ceea ce era de fapt imposibil, pentru că aici toată lumea te întreabă de NIN la interviu, atunci când mergi pentru angajare. E simplu! Fără NIN nu te angajează nimeni, şi fără loc de muncă nu mi se acordă NIN-ul! Aşa că ieşi din cercul ăsta vicios dacă poţi! Mai ales că aici nu sunt încântaţi să lucreze cu PFA, pentru că dacă eu aş fi PFA şi aş colabora cu un salon şi la sfarşit de an nu-mi plătesc taxele, plecând de la salonul respectiv,  administraţia fiscală poate merge să ceară salonului să plătească în locul celui care se ocupă de ţepe! Aşa că se feresc să lucreze cu persoane fizice autorizate. Asta înseamnă să fii român! Singura variantă e să devii student şi atunci ai dreptul la muncă cu jumate de normă, adică 20 de ore pe săptămână. Dar şi aici e o chichiţă! Nu te consideră student numai dacă faci minimum un an de şcoală, curs lung la ei! Şi desigur, taxa de şcolarizare o plăteşti tu! Vă mai aduceţi aminte că am dorit să fac un curs de machiaj, care are o durată de şase-nouă săptămâni. Acest curs de scurtă durată, nu te consideră „student” şi nu îţi oferă dreptul la muncă! Cea mai simplă variantă pentru mine ar fi să scot din buzunar suma de 3.200 de lire sterline, plata unui curs pe o durată de doi ani  (acesta fiind cel mai ieftin curs ca preţ!) Chiar şi cei de la salon mi-au spus că… nu mă pot angaja, deoarece şi pentru ei e prea complicat să aplice pentru „bule card” pentru mine. Pentru ei înseamnă că… trebuie să demonstreze că nu au găsit pe nimeni mai bun aici şi au fost nevoiţi să mă aducă pe mine din România şi să mai şi plătească pentru asta o sumă de bani! Şi nu se încurcă nimeni cu asemenea fapte de caritate! Aşa că, după o lună de voluntariat la acest salon, am renunţat să mai merg acolo! Începusem deja să nu mă simt în largul meu, pentru că deşi la început italianca cu care mă înţelegeam bine, se comporta conform vârstei (19 ani!) şi mă trata ca pe un una inferioară, care nu ştie să facă ce face ea… şi mă tot verifica faţă de clienţi, deşi nu ea era manager… Aşa că, nu, mulţumesc! Mă consider la fel ca ele doar că am alt stil, adică cel învăţat în România!

Speranţe… de viitor

După atâtea ganduri şi frământări am primit totuşi o mână de ajutor. O propunere de a conduce un salon de cometica nou-nouţ! Eu să fiu responsabilă cu partea de cosmetică şi…  dacă e nevoie de mână de lucru, să aduc din România, dar numai dacă aici nu găsesc staff! Aşa că urmează să vedem ce-o să iasă de aici încolo! Ideea e că m-am liniştit şi am ajuns singură la o conlcuzie simplă. Eu am venit aici să trăiesc o nouă experienţă! Şi anume să vizitez tot ce pot să vizitez, să mă distrez, să merg la concerte, la spectacol de balet, să fac un curs, să leg prietenii, să fac shopping puţin şi dacă pot, să reuşesc să îmi găsesc ceva de lucru şi să strang nişte bănuţi, bine! Dacă nu, atunci cele de mai sus menţionate şi go home!

Am reuşit să fac rost de câteva recomandări (că aici se merge foarte mult pe recomandări) şi să îmi mai întocmesc nişte facturi…….extrase şi alte hârtii şi mai aplic a doua oară şi ultima dată pentru acest NIN păcătos! Aşa că mai pe scurt, aşa stă treaba cu statutul de român în Anglia. Chiar dacă ai psihicul tare şi ai prieteni care vor să te ajute şi te susţin, nu ai cum să nu te frămânţi la ce şi cum ai putea face, şi de acolo mintea nu te lasă să dormi… Tot aşa de acolo se trag alte probleme… Somnul insuficient şi de proastă calitate duce uşor la indispoziţie, stress şi oboseală! Apoi… mai departe la iritabilitate, proastă dispoziţie şi irascibilitate.

E musai să fiu bine… şi auto-sugestia mă ajută! Încerc cât de tare pot să fiu optimistă şi să văd mereu părţile bune şi frumoase. Numai aşa voi reuşi să merg mereu mai departe. Looking to the future!

A să încerc să mă bucur măcar de viaţa de turist.  Am fost de curând cu un amic la Stonehenge şi într-un oraş numit Exeter, din sud, care e ca mărime cam al cincilea sau al şaselea din UK, după Londra. Acolo, majoritatea sunt britanici, doar câţiva studenţi… E un oraş frumos, plin de dealuri. E un oraş istoric. Pe vremuri a fost un oraş roman. Acolo în Exeter mai sunt rămăşite ale unei fortăreţe romane. Drumul spre Stonehenge şi Exeter l-am făcut pe ocolite pentru a vedea cât mai mult din country side-ul britanic. A fost minunat, plin de verdeaţă, de soare, cu cer curat cum nu am prins decât de două ori în cele şase săptămâni de când sunt la Londra. Minunată experienţă a fost, chiar dacă am impresia că totul se derulează foarte rapid şi nu apuc să stau şi să savurez fiecare loc vizitat aşa cum îmi doresc. Dar măcar ajung să le văd… chiar şi dacă unele doar fugitiv.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 iulie 2011

Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuşi înzestrează familia cu un caracter sacru. Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu idealul societăţii. De aceea în cărţile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri şi sfaturi care să conducă la o viaţă de familie armonioasă sub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale.
Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte de fapt cadrul între care se desfăşoară relaţiile între părinţi şi copii. Dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educaţie. Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex de predispoziţii care datorită unor influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi vor forma personalitatea. Aceste influenţe şi predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în detrimentul acesteia.
Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.”

Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că Omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul acesta nu se poate obţine decât prin educaţie. Cărţile didactice cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită desăvârşeşte..”. (Proverbe XXII, 27).
O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun şi disciplină.

Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii. Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.

 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă. Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit „moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei XIX, 14).
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărţile didactice ale Vechiului Testament au avut şi au în continuare o valoare deosebită în procesul de educaţie a tinerei generaţii la toate popoarele creştine. O bună dovadă a însemnătăţii acestor principii dar şi a aprecierii de care se bucură ele la creştinii ortodocşi români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conţin texte din cărţile didactice dar şi trecerea acestor precepte moral-educative în conştiinţa milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor şi zicătorilor.

Madam Ciuvică sau Ciuvică Mercenarul?

  Autor: prof.univ. Ion Coja

       Ezit între aceste două titluri. Nu de ieri, de azi, adică de sâmbătă seara, când la Antena 3 am prins o emisiune avându-i ca invitați pe domnul Florea Dumitrescu, fost inalt demnitar ceaușist, responsabil cu partea financiară a societății socialiste multilateral dezvoltate, și nelipsitul Ciuvică. Ci de ani buni, de pe vremea președintelui de jenantă amintire Emil Constantinescu, al cărui țuțăr șef a fost numitul Ciuvică. De ani buni zic, nu trece săptămână de la bunul Dumnezeu fără apariția morocănoasă a individului pe una sau măcar două televiziuni. Se pare că nicio problemă mai importantă a Țării nu poate fi rezolvată fără asistența de specialitate a omniprezentului Ciuvică. Și problemele importante, slavă Domnului, nu ne ocolesc. Au din ce trăi și șapte ca Ciuvică! Cu toate acestea, un altul ca Ciuvică nu vom găsi!… În vecii vecilor!…  (Bat în lemn, Doamne ferește, să nu cobesc!)

      Îmi pare rău pentru cuvîntul madam, cuvînt frumos, îndefinitiv. Mi-ar trebui altul, dar nu-l găsesc, unul care să se potrivească numai pentru logoreea intempestivă și incontinentă, muieratică și decibelică, cu care își acoperă Ciuvică atât partenerii de dialog, cât și propriile idei, care nu lipsesc întotdeauna. Deseori nu spune numai prostii sau mizerii, ca deunăseară! Altfel nici ăia de pe la televiziuni nu l-ar ține! Recunosc, uneori are dreptate, dar selectiv, să nu deranjeze de la un anumit nivel în sus!

      În emisiunea cu pricina, cu un titlu care enunța ideea că România este într-o, citez, „groapă”, invitaților li se cerea un examen lucid al impasului în care ne aflăm, precum și identificarea unor posibile soluții! Domnul Florea Dumitrescu ne-a oferit câteva amintiri și principii de economie de pe vremea când dînsul a negociat primele împrumuturi de la FMI pentru România. Ce s-a făcut cu acei bani de la FMI?, a întrebat moderatoarea, doamna Alexandra Stoicescu. Ce să se facă?Fabrici și uzine! a răspuns domnul Florea Dumitrescu. La care Ciuvică al televiziunilor a sărit ca ars: fabrici și uzine care au mers în pierdere, au produs numai găuri negre în bugetul țării! Au produs și pierderi unele, acceptă domnul Florea, dar au produs și sute de mii de locuri de muncă și au trimis la export mărfuri românești, iar cu acest export ne-am plătit datoriile la FMI! …Unde am exportat?! revine neînduratul Cuivică. În Cuba, în Africa, în America de Sud?!… N-am exportat și noi, ca oamenii, în Germania! Și așa, pe ideea că nu am exportat mai nimic în Germania, Ciuvică a tras concluzia logică că industria noastră nu a existat până în 1990 decât ca o grămadă de fier vechi!

       A lipsit puțin ca Ciuvică să „reitereze” celebra formulă. Cred că i-a fost greu să se abțină, dar a reușit! S-a revanșat susținând ideea că răul, dezastrul, groapa în care a ajuns Țara i se datorează lui Ion Iliescu și minerilor care l-au împiedicat pe Petre Roman să-și ducă până la capăt programul de reforme!… Recunosc, parțial sunt de acord cu domnul Ciuvică: vinovatul principal este într-adevăr Ion Iliescu. Este vinovat că l-a acceptat prim ministru pe acest neica nimeni numit Petre Roman! Vinovat este Iliescu că l-a tolerat vreme de doi ani să-și facă mendrele și nu i-a dat peste mână! Este vinovat Ion Iliescu că atunci când Alexandru Bârlădeanu și N.N. Constantinescu au atras atenția asupra incompetenței primejdioase a primului ministru demolator de țară, el, Ion Iliescu, a tăcut. A tăcut complice?

      Programul de reforme al lui Petre Roman?!… Pe vremea când eram senator, circula în PSD-ul de atunci o înregistrare făcută de SRI în care vocea lui Petre Roman se lăuda, într-un cerc de intimi în ticăloșii, cu programul său de distrugere a economiei românești, cât de bine avansează! Căci ăsta a fost programul după care a guvernat Petre Roman: un program de distrugere a economiei românești și de destructurare a Țării! Propriu zis programul nu i-a aparținut, că nu-l ducea mintea! Ci doar l-a pus în lucru, în practică, cu un zel teribil! Zelul ticălosului năimit de dușmanii Neamului! Zel moștenit de la taică-su, alt impostor și militant de frunte, discret și eficient, pentru desprinderea Transilvaniei de România!

      Pe ce lume trăiește lelea Ciuvică al cui o fi fiind?! Cine mai pariază azi pe Petre Roman?! Au nu cunoaște domnul Ciuvică rolul jucat de Petre Roman în distrugerea celor mai performante capacități de producție din industria noastră de armament?! S-a dus personal, nenorocitul, să vadă cum sunt casate cele mai importante agregate, câteva din ele unice în Europa! Mai trăiesc ofițerii care au asistat neputincioși la acest act de agresiune împotriva Țării! Unora le pare rău și azi că nu au scos revolverul, în legitimă apărare față de intrusul agresor! Cui oare trebuia să-i raporteze Petre Roman că „a văzut cu ochii lui” cum se duce pe apa Sâmbetei industria românească? Cu cine concura industria noastră de armament și trebuia scoasă de pe piață?! Nu cunoaște acest Ciuvică nici teza aceluiași inamic public privind renunțarea la irigațiile din agricultură, căci este mai ieftin importul de grâu decât producerea acestuia?!

      Cine te vîră cu de-a sila pe televizoarele noastre, Ciuvică, să ne spui mizeriile cu care te-am auzit sâmbătă? Treceam mai departe, mutam pe alt post când l-am văzut pe Ciuvică, dar am rămas să-l ascult pe bătrânul activist de partid! Are multe de povestit! De ce nu l-ai lăsat să vorbească, moară neferecată ce ești?! Ai tăbărît pe el când s-a plâns că nu mai există bănci românești în România, isterizându-te în apărarea băncilor străine, cum că românii, de corupți ce sunt, nu pot avea bănci proprii! De unde ai scos ticăloșia asta?! Ai stat tu de vorbă cu cei care cu prețul libertății lor au încercat să mențină în viață Banca Religiilor sau Dacia Felix, să afli cum au fost sabotați sau pe față lucrați ori chiar șantajați de Mugur Isărescu și alți nemernici intangibili?!

      Te-am simțit în toată ticăloșia-ți, mercenar Ciuvică, atunci când domnul Florea Dumitrescu te-a întrebat cum s-au cheltuit cele douăzeci de miliarde de euro, împrumutați de la FMI de guvernul Boc, guvern pe care nu mai ostenești înjurându-l! Era o ocazie bună să-l mai pocnești o dată pe Boc, așa cum și merită cu prisosință, dar ai tăcut! De ce ai tăcut? Pentru că răspunsul la întrebarea fostului ministru de finanțe ceaușist te-ar fi obligat să numești băncile străine din România, ele fiind principalele beneficiare ale împrumutului! Și de ele, nevrednicule Ciuvică, n-ai să te legi niciodată! Ai jurat, probabil!

      De ce ascunzi publicului românesc unde s-au dus cele 20 de miliarde de euro?! De ce nu pomenești nimic de complotul internațional a cărui victimă este România?! E un subiect nedemn de logoreea-ți? …Complot pe toate planurile: financiar, economic, mediatic, informațional, militar, cultural! Bine susținut din interior de o șleahtă de trădători!… Cu o parte dintre acești trădători te văd în emisiunile TV pe care le sufoci cu prezența. De ce oare sunt atât de prost încât nu pot să cred că te numeri printre acești nemernici, domnule Ciuvică?!

      …Prost mai sunt!

      Dar nici cu dumneata nu mi-e rușine! Te apuci să-l corectezi pe domnul Florea Dumitrescu, cum că datoria statului nu este de 97 de miliarde, ci numai de vreo 40, restul sunt datorii ale unor companii particulare!… Ca și când 40 de miliarde ar fi o nimica toată! Dar nu cumva împrumuturile făcute de acești particulari sunt garantate de statul român?!… Aud?

      Toată seara n-ai făcut decât să-l împiedici pe bietul Florea Dumitrescu să lege un răspuns la întrebarea obsesivă a moderatoarei, întrebare care frământă creierii multor români, mai puțin ai dumitale: mai există soluții pentru dezastrul în care am fost aduși? Încerca domnul Florea să spună că fără producție industrială, fără industrie, nu avem nicio șansă! Mereu l-ai întrerupt, mereu ai țipat la bătrân, nu carecumva discuția să capete un contur coerent și să priceapă lumea cât de mare a fost cacealmaua din decembrie 1989! Ai avut deci această misiune! Mi-a fost foarte clar. Ce n-am înțeles este cât o faci din mintea ta, din pasiune, cu sinceritate, și cât după indicații superioare în grad!

      Nu mai poate fi întreg la minte cine mai susține azi, la 20 de ani după căderea lui Ceaușescu, că pe vremea acestuia au murit oamenii de foame și de frig, mii de oameni!… N-a murit nimeni de foame și nici de frig!… Da, magazinele erau mai mult goale, dar nu și frigiderele noastre! Era frig în case, dar nici nu era o problemă să-ți plătești întreținerea! Și mai ales nu existau români care să nu aibă un adăpost!… Care să nu găsească un servici!

      Aud că meseria din care trăiește acest Ciuvică sunt investigațiile!!!… Înseamnă că din aceste investigații va putea aduce ușor dovada că mureau românii pe capete de foame și de frig!… Aștept de douăzeci de ani această dovadă! În schimb, fără să fac vreo investigație – căci nu e meseria mea, ci a domnului Ciuvică, au ajuns la mine numeroase dovezi ale sabotajului efectuat de cei care au pregătit mărețul act de la 22 decembrie 1989. Unele dovezi ale acestui sabotaj criminal le-am făcut publice mai de mult și nimeni nu m-a contrazis. Alte dovezi mă leg să le prezint în fața numitului Ciuvică și a telespectatorilor Antenei 3, post TV la care nu am fost niciodată invitat să spun și eu vreo prostie, două! Și nici n-o să fiu vreodată chemat, locurile sunt ocupate, iar locul meu este pe lista necuvîntătorilor la posturile TV năimite!… Mercenare, ca și domnul Ciuvică!

      Da! Penuria din magazine și frigul din case a avut și această cauză pe vremea lui Ceaușescu: sabotajul de sorginte cominternistă! Efectuat de aripa trădătoare, KGBistă, a Securității și a PCR, de cei care au avut de profitat de pe urma căderii lui Ceaușescu… Căci doar cine l-au trădat pe Ceaușescu în decembrie 1989 o făceau deja de ani de zile, nu au intrat în jocul criminal cu doar două-trei zile înainte de „evenimente”! Ca să fim aduși în starea de a-l urî pe Ceaușescu așa cum l-am urît cu toții în decembrie 1989, a fost nevoie de o pregătire îndelungată, prin sabotaj și minciună mai ales! Făcând să se pună pe seama Ceaușeștilor o mulțime de nefăcute! Cum a fost și asasinarea lui Constantin Dobre, liderul grevelor de la Lupeni 1977… Asasinat pentru care eu l-am urît pe Ceaușescu mai mult ca pentru orice. Iar după decembrie 1989 aflăm cu toții că Dobre este teafăr și sănătos!

      Ia fă mata, domnule Ciuvică, o investigație de-a dumitale și află de la domnul Constantin Dobre ce sentimente nutrește față de Ceaușescu! Află de ce Dobre Constantin, care a ridicat Valea Jiului împotriva sistemului comunist în 1977, a cerut azil politic în Marea Britanie acum, după 1990, iar nu înainte, pe vremea lui Ceaușescu! Ia încearcă să afli de la persoana în cauză de ce nu a fost pedepsit de Nicolae Ceaușescu pentru curajul său de-a-l înfrunta pe teribilul dictator! Află toate astea și vino apoi la Antena 3 să dai raportul în fața Țării, dacă ești un investigator corect! Un om corect!

      Nu-ți va fi greu să afli că nu prea avea habar Ceaușescu de multe lucruri care se petreceau în numele său! El știa, bunăoară, că fusese planificat de către CSP ca o anumită cantitate de carne să ajungă la populație, o cantitate îndestulătoare. În anul de grație 1989 o bună parte din această carne a rămas însă dosită în depozite, ca să acutizeze starea de nemulțumire a populației. Imediat după 22 decembrie acea carne a fost scoasă din depozite și FSN a mințit populația, cum că au importat ei acea carne și ne-o pun la dispoziție cu toată generozitatea! Ba au mai făcut și acte fictive de cumpărare, ca să bage și ceva bani în buzunar! A fost, probabil, prima escrocherie fesenistă! Safteaua, la dezastul care a urmat!… Cu asemenea minciuni a debutat democrația post-decembristă! Și tot așa o ține de atunci!

     După 20 de ani ne-am mai lecuit de ură anticeaușistă oarbă și deseori stupidă, tâmpă! Am descoperit cât de mult am fost mințiți ba de Europa liberă, ba de presa occidentală, sever controlate de la Moscova. Și multe altele, care încap sub titlul de diversiune! Diversiune aparent anti-ceaușistă, în realitate anti-românească sadea! Din această diversiune, ca un întârziat, ca un retardat, face parte și Ciuvică, cu morții lui de foame și de frig! O face ca un mercenar bine plătit sau ca un fraier bine manipulat?…

      Prost nu pare Ciuvică…

      Cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe domnul Ciuvică, atârnat de poala lui Emil Constantinescu, l-am luat în serios că e, așa cum părea, un spirit justițiar, un tînăr însetat de adevăr și dreptate. Cunosc o mulțime de flăcăi în care Țara poate nădăjdui. Drept care m-am simțit dator să-i fac cunoscut un detaliu important din biografia patronului său, căci domnul președinte Emil Constantinecu are pentru vecie o problemă gravă: el nu a întrunit votul majoritar atunci când a ajuns președintele României. La alegerile din 1996 electoratul român a votat masiv cu Ion Iliescu. Dar, în condiții pe care nu le mai cunosc, dar sunt ușor de bănuit, câștigător a fost declarat Emil Constantinescu. Repet: Ion Iliescu a avut cele mai multe voturi în turul doi al alegerilor prezidențiale din 1996…

      Lipsa de reacție a lui Ciuvică la această dezvăluire mă face să cred că omul știa mai bine decât  mine ce și cum s-a întâmplat și nu-l deranja de fel găinăria prezidențială… Doar era unul dintre beneficiarii ei!…

      Normal ar fi fost să-i sară justițiar la gât și să-i ceară cât mai sonor socoteală lui Ion Iliescu! Cum de și-a permis să-și bată joc de voința poporului?!… Emil Constantinescu avea circumstanțe atenuante când a devenit președinte prin fraudă, prin eludarea scorului electoral! Treacă de la noi… Ce n-ar face oricare dintre noi ca să ajungă președinte?!… Aș zice chiar că eu unul îl înțeleg! …Dar când același Emil Constantinescu s-a declarat învins de structuri și și-a anunțat abandonul prezidențial, pentru că așa era înțelegerea: numai patru ani la Cotroceni!, normal era ca consilierul său Ciuvică să-l tragă de mânecă: care structuri te-au învins, Emile? Structurile care din nimic te-au făcut rector al Universității și președinte al României?!

Ion Coja

Buriaș, 11 septembrie 2011

Post scriptum. Dacă se va nimeri cumva să fiu și eu invitat la una din emisiunile pe care le supra-populezi, am să te întreb, domnule Ciuvică, cum l-ai consiliat pe Emil Constantinescu în primul său gest politic major cu care s-a afirmat după desemnarea sa frauduloasă ca președinte al României: modificarea legislativă prin care străinii au căpătat dreptul de a cumpăra pământ, dreptul de a deveni latifundiari în România, marii latifundiari ai României democrate, de azi și mai ales de mâine! Și te întreb de pe acum: nu cumva acesta este unul din motivele pentru care Iliescu s-a dat lovit în alegerile din 1996? Ca să-l lase pe altul să semneze acest act de trădare națională?… Altul, care să aibă inimă s-o facă!

În fine, o mică mea culpa: se poate să fi fost pornit împotriva dlui Ciuvică și datorită (sau din cauza?) faptului că m-am simțit solidar cu domnul Florea Dumitrescu, consătean de Buriaș!… Trebuia să-i țin spatele! Așa se face pe la noi, la țară…