Archive for September, 2011

101 zile de cultură la Costineşti

Posted by Gabriela Petcu On September - 29 - 2011

 

În perioada iunie-septembrie 2011 s-a desfaşurat ediţia a patra a Concursului de creaţie literar-artistică “101 zile de cultură la Costineşti”. Organizatori: Fundaţia “Patriot” Costineşti şi Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu” al Cercului Militar Constanţa. Numărul de concurenţi înscrişi: 35, după cum urmează: 12 membri ai Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu”, 3 membri ai Clubului Umoriştilor Constănţeni “Prăvălia cu umor”, 3 din republica Moldova, 1 din Manchester (student român) şi restul, până la 35, de pe teritoriu (Iaşi, Vaslui, Piteşti, Tg Jiu, Cluj-Napoca, Sibiu, Hunedoara, Bucureşti, Rm Sărat, Bacău, Năvodari şi Constanţa).

Secţiunile concursului: proză scurtă, proză umoristică, fabulă/poezie umoristică, haiku, poezie, epigramă, eseu, caricatură şi fotografie.

Juriul a avut urmatoarea componenţă: Dan Norea, epigramist, preşedintele Clubului Umoriştilor Constănţeni, Costache Tudor, scriitor, preşedintele Fundaţiei Culturale “Sorin Tudor”, editor al revistei de cultură “Agora”, Laura Văceanu, poet, preşedintele Societaţii de Haiku, filiala Constanţa, Alexandru Birou, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, Ananie Gagniuc, scriitor, membru al Asociaţiei Umoriştilor din România, Cristian Timofte, poet, eseist, critic literar, Dumitru Mihailescu, scriitor, Dumitru Ifteme, poet.

Festivitatea de premiere a vut loc joi, 22 septembrie la Cercul Militar Constanţa.

Au fost acordate urmatoarele premii:

Fabulă /poezie umoristică: 1. Ioan Toderaşcu (Vaslui), 2. Lica Pavel (Bucureşti) 3. Mariana Dobrin (Piteşti);

Epigramă: 1. Gheorghe Balici (Chişinau); 2. Petru Garda (Cluj-Napoca); 3. Traian Brătianu (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

 Proză scurtă: 1. Miruna Ştefana Belea (Manchester); 2. Florentina Loredana Dalian (Clubul Umoriştilor Constănţeni); 3. Adrian Ispas (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

Proză umoristică: 1. Petronela Vali Slavu (Aninoasa, Hunedoara); 2. Vasile Larco (Iaşi);

Eseu: 1. Anastasia Dumitru, 2. Daniela Varvara, 3. Nastasia Savin (toti 3 de la Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”);

Haiku: 1. Delia Miruna Hârbu (Constanţa);

Poezie: 1. Mirela Ioana Aldea (Dumbraveni, Sibiu); 2. Ottilia Ardeleanu (Navodari); 3. Andrei Patras (Iaşi);

Fotografie: 1. Aurel Lăzăroiu (Cenaclul literar “Mihail Sadoveanu”), 2. Roland Voinescu (Clubul Umoristilor Constănţeni).

A mai fost acordat un premiu de excelenţă la secţiunea caricatură: Costel Pătrăşcan şi trei premii speciale: Nelida Bormambet (poezie), Simona Băcilă (eseu) şi Ion Ruse (epigramă).

A consemnat,

Aurel Lăzăroiu

Festivalul de artă culinară tradiţională românească – la Detroit

Posted by Gabriela Petcu On September - 28 - 2011

Începând de acum doi ani Societatea culturală româno-americană “Avram Iancu”, organizează în luna recoltelor bogate, luna septembrie, Festivalul  tradiţional românesc  de artă culinară.

           Anul acesta membrii societăţii  l-au programat pe 24 septembrie la Biserica Sfânta Treime din Troy, Mi. Cu câtva timp în urmă am găsit mesajele cu reclame pe internet şi împărţite prin bisericile româneşti din Michigan. Vestea s-a transmis cu repeziciune printre românii din Michigan şi Windsor.  Sponsorii festivalului au fost compania “Blue Tone” şi familia Mancoci.

          Meniul  comandat din timp  a excelat cu bunătăţi tradiţionale precum: ciorbă de burtă; varză a la Cluj; tocăniţă de porc cu mămăliguţă; ruladă de porc; specialitate de pui; ghiveci ca la Berzeasca;  chifteluţe cu sos marinat; garnituri , salate şi murături de casă, toate aşteptând aburinde pe suporturile încălzite spre a fi  servite oaspeţilor.

          Borcanele cu zacuscă şi bucăţile de brânză preparate în casă se odihneau ademenitoare pe mesele pe care gospodinele le-au aranjat  cât mai atrăgător. Pâinea de casă, cozonacii, prăjiturile  nu au trecut neobservate. La barul amenajat într-un colţ al sălii imense se serveau băuturile, atât din cele bahice cât şi răcoritoare  pe alese. Sala vastă cu mesele rotunde, aşezate astfel încât să lase suficient spaţiu ringului de joc şi dans au devenit după scurt timp neîncăpătoare.  Încă de la intrarea în sală am fost întâmpinaţi  de gazdele zâmbitoare, purtând cu mândrie  costumele înflorate ale portului nostru popular. Doamna  Mirela Costa,  preşedinta  societăţii   ne-a ieşit  frumoasă şi îmbujorată de emoţie  în pragul  bisericii cu urări de bun venit, ca o gazdă bucuroasă  de a primi cât mai mulţi oaspeţi. Am recunoscut apoi  şi pe ceilalţi organizatori cărora li se datorează atatea acţiuni renumite :  “ 1 Decembrie – Ziua nţională a României” ; “  Sâmbra oilor”; “Balul Mărţişorului”; “ Balul strugurilor” ; întâlniri literare si multe altele.  Menţionez doar câţiva dintre cei  a căror pricepere şi devotement sunt lăudabile:  Mirela si Dragoş Costa;  Maria Ionescu; Vasile şi Doina Simon;  Ion si Irina Coman;  Pia Nanu;  familia Liviu Feurdean;  Petrică Costandache;  Rodica Ionescu;  Eugenia Costa.

        Formaţia  orchestrei  “Traffic” condusă de Gheorghe Trâmbiţaş ne-a atras în ringul  de dans cu muzică uşoară  şi populară iar ansamblul de dansuri şi jocuri populare “Hora  Detroit”condus şi instruit de doamna  Simona Dărăban ne-a demonstrat încă odată că tradiţiile şi obiceiurile noastre strămoşeşti pot fi păstrate oriunde în lume  trăiesc români.  Din programul serii nu a lipsit nici momentul literar. Doamna prof. Cristina Rahoveanu, consultant la A.C.F.O. ON. a prezentat un nou volum de poeme, aparţinând  profesoarei Doina Popa , volum intitulat “Zbor alb în picături de rouă” apărut anul acesta la editura Eikon din Cluj .

       La această sărbătoare a românilor am recunoscut cu plăcere grupuri de familişti sosiţi de peste râul Detroit, din Windsor. Ceea ce impresionează este faptul că majoritatea  participanţilor sunt însotiţi de copii şi părinţi.  Cei cărunţi cu lacrimi în ochi de dorul stârnit  după tot ce-au lăsat acasă  pe plaiurile de baştină  iar cei mici, îmboldiţi spre revenire şi neuitare a vetrelor strămoşeşti .  Am remarcat cu bucuria revederii printre invitaţi, prezenţa domnului Ştefan Străjeri, directorul mensualului “Curentul Internaţional”, ziarul românilor de pretutindeni  şi  a colaboratorului său,  cunoscutul  epigramist şi poet  Sorin Olariu.  Ne-am despărţit  cu dorinţa de a ne revedea cât mai curând la o nouă acţiune,  un  posibil  “Bal al Strugurilor”  urmat în graba timpului de “1 Decembrie- Ziua Naţională a României”.  Frumoase acţiuni, frumoase speranţe!   Îmi tihneşte zicerea Cristinei Rahoveanu; “ Îmi place, mă atrage să particip la acţiunile românilor din Michigan. Se strâng atât de mulţi si au amploarea şi aspectul  sărbătorilor populare din satele noastre  iar mâncarea  e cea mai bună, exact ca la mama acasă. Mă simt bine şi îmi doresc întotdeauna să revin.” Vorbe de suflet rostite în grai românesc pe pământ American. Să nu uităm de unde-am plecat şi să ne purtăm   cu mândrie   portul şi tradiţiile,  dăruindu-le  nepoţilor şi strănepoţilor noştri. 

A consemnat,

 DOINA POPA

 

Primul cuplu de Pop opera din lume, Romeo şi Julia Saleno sunt consideraţi de criticii de specialitate “două voci de aur”.

În luna mai a acestui an Romeo şi Julia Saleno au cântat pe Broadway la New York de Ziua României, apoi în cadrul unui eveniment la Las Vegas şi New Orleans, iar în luna august au cucerit  Cetatea Eternă, Roma, în cadrul festivalului Callatis, unde au ridicat publicul în picioare la concertele susţinute în Piaţa Campidoglio şi la Ergife.  Julia Saleno, “Miss Popularitate” în studenţie, a fost alături de Romeo în juriul care a desemnat câştigătoarea concursului de frumuseţe Miss Diaspora Callatis, Roma, 2011.

Duminica 25 septembrie anul curent Romeo şi Julia Saleno vor evolua pe scena Bandshell din Central Park., New York, în Concertul Internaţional pentru Pace, organizat de ONU, în fiecare toamnă, înainde de sesiunea parlamentară.

Pe renumita scenă Bandshell pe care vor urca, au cântat nume sonore internaţionale, de la Luciano Pavarotti la Andreea Bocelli şi Sarah Brightman. Printre singurele artiste de origine română care au avut privilegiul să cânte pe această scenă se numără celebra soprană Angela Gheorghiu şi interpreta de muzică populară Lia Lungu, prezentă şi la ediţia din acest an.

Romeo si Julia Saleno au absolvit Academia de Muzică din Cluj, specialitatea canto şi  respectiv, pedagogie vocală, apoi şi-au desăvârşit studiile vocale la New York cu celebra soprană Renata Scotto, tenorul David Bender, solist al New York City-Opera şi Charles Riecker, director artistic al operei Metropolitan.

Repertoriul soliştilor Romeo si Julia Saleno include piese, o “Poveste de iubire”, un concept de show stilizat care îmbină stiluri şi ritmuri din muzica internaţională modernă şi clasică într-un nou gen muzical pop-opera, piese pe pe care le interpretează pe scenele din îtreaga lume cu puterea lor nemărginită de a iubi.

A consemnat Rodica Elena Lupu

24 septembrie 2011

Maria Diana Popescu: Dialoguri privilegiate – Vasile Menzel

Posted by Gabriela Petcu On September - 22 - 2011

 

 Nemuritorii teatrului – Actorul Vasile Menzel

          – Teatrul Excelsior din Bucureşti -

 

Maria Diana Popescu: Maestre Vasile Menzel, bine aţi venit la revista ART-EMIS ! Răsfoim un pic biografia domniei voastre?

Vasile Menzel: Cu plăcere. Deşi, îmi vine greu să vorbesc despre realizările mele preferând să vă ofer CV-ul meu, din care dumneavoastră să extrageţi datele care vă comvin. Ce aş putea adăuga, ar fi că multitudinea preocupărilor mele a venit din dorinţa de a depinde cât mai puţin de alţii şi apoi pasiunea tatălui şi a mea pentru artă, pentru toate genurile de artă. Teatrul este cel care mi-a oferit şansa de a trăii mai multe vieţi prin personajele sale. De la umilinţa ţăranului sărac, până la grandoarea regelui mândru. Psihologii, caractere, trăiri, uluitoare, prin diversitatea lor. Muzica este cea care mi-a dăruit simfonia liniştii sufleteşti, Poezia mi-a conferit puterea de-a imagina, iar Dansul mi-a dat libertatea de a mă mişca cu eleganţă prin desişul anevoios dar minunat al artei. Grafica?a contribuit şi ea la posibilitatea de a gândi şi privi în spaţiu, ceace nu e deloc puţin.

MDP: Maestre Vasile Menzel, vă mulţumesc că aţi acceptat să vorbim despre teatru, artă, viaţă şi interdependenţa dintre ele. Sînteţi cunoscut şi îndrăgit atît în ţară cît şi în străinătate în mai multe ipostaze artistice. Prezenţă elegantă, rafinată şi remarcabilă, sînteţi un „diplomat” în relaţia dintre scenă şi societate. Viaţa şi teatrul…Care este părerea dumneavoastră cu privire la această interferenţă fundamentală în evoluţia societăţii?

V. M.: Vedeţi? Dacă ne-am lua după spusele lui Shakespeare, sau ale lui Eminescu în „Glossa”, reiese că lumea e un teatru, piesele de teatru sunt crâmpee de viaţă, tragică, dramatică, dar şi comică. Ce trăim acum este o TRAGICOMEDIE, dar fără un desnodământ prea fericit. O societate a căror cultură şi educaţie lasă de dorit se disipează .Această pierdere a energiei sărăceşte conştiinţa naţională lăsând loc nonvalorii. O societate este cu atât mai bogată, cu cât are mai mulţi oameni de valoare.

MDP: „Aţi crescut în ritmul muzicii şi în pas de dans, aţi fost educaţi pentru performanţă, apoi aţi uimit lumea cu prezenţa scenică, scrie o rubrică de specialitate… Împreună cu fratele Eugen Menzel aţi format popularul duo al anilor ’50-’60….

V. M.: Noutate apariţiei duetului” fraţii Mentzel”, ( fratele meu mai mare figura în acte cu „tz”) a constat în faptul că am fost primiI cântăreţi-dansatori de muzică uşoară din România. Dansul pe care îl practicam era stepul, dans american, care la început ne-a adus bucurii, iar mai târziu necazuri, fiindu-ne interzis.

MDP: Cum era pe vremea aceea, cînd fraţii Menzel dansau în jurul casei sau pe scenă, „îmbrăcaţi în fracuri albe şi aveau mai mult succes decît marii artişti”?

V. M.: Aici a fost o nostimadă, marea noastră surpriză, deoarece nu înţelegeam, la acea vârstă,(12 şi fratele 14 ani) de ce aveam acel imens succes, atâta timp cât nouă nu ni se părea mare lucru ce făceam, plăcîndu-ne mai mult de realizările celorlalţi Dar nu eram numai contrariaţi, ci şi supăraţi, pentru că din cauza stepului, tata ne punea zilnic la antrenament, văduvindu-ne astfel de joacă.
Mai tărziu n-am regretat, a fost o bucurie!

MDP: Stimate domnule Vasile Menzel, aţi absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, Bucureşti, Facultatea de Teatru cu un Doctorat în teatru şi aţi fiinţat ca profesor universitar. Cu ce s-au ales studenţii din bogata dumneavoastră zestre?

V. M.: Dacă mă iau după spusele lor, cred că am reuşit să-i învăţ ce mult înseamnă a şti să te porţi, cât de important e să citeşti pentru a-ţi complecta cunoştinţele, talentul, pentru a nu rămâne pe loc. Numai cu talentul, nu poţi progresa. Având în vedere, că nu am predat numai actorie, ci şi vorbire scenică, canto, dar şi sunet şi muzică de film la catedra de regie film, aş vrea să cred că pentru ei am fost „o carte deschisă” acceptând întrebări din orice domeniu artistic.

MDP: Filmul, teatrul, muzica, stepul, poezia, compoziţia şi viaţa, lumi separate cu frontiere şi vameşi, „viziuni” compensatorii sau aceleaşi bătăi de inimă?

V. M.: Aş răspunde că şi una şi alta. În fond ce este viaţa? O multitudine de întâmplări prin care omul trece, se luptă, pentru a merge mai departe. „O luptă-i viaţa deci te luptă/ cu dragoste de ea, cu dor/ Pe seama cui? Eşti un nemernic/ când n-ai un ţel hotărâtor. Trăiesc acei ce vor să lupte/ iar cei fricoşi se plâng şi mor”. Iată ce spune poetul George Coşbuc în poemul” „Lupta vieţii”. Se poate afirma că „viaţa e un teatru”, întrucît teatrul este cea mai complexă formă artistică ce cuprinde cele mai multe genuri de artă.(muzică, dans, actorie, literatură, arhitectură ,arta costumelor…) care pot reda trăirile vieţii.Teatrul este o polifonie a artelor. Foarte frumos explică marele compozitor Richard Wagner interferenţa muzicii cu poezia. El atribuie poeziei – principiul masculin, iar muzicii-principiul feminin. O muzică adevărată, vie, nu poate fi creată fără intervenţia gândului poetului ( principiul masculin al poeziei care fecundează muzica.)

MDP: Care dintre spectacolele asupra cărora a căzut şi s-a ridicat cortina de-a lungul carierei, şi al căror purtător de cuvînt aţi fost, vă sunt foarte aproape de suflet şi azi?

V. M.: Poate am să dezamăgesc dar nu voi pronunta nici o piesă celebră de un autor celebru, aşa cum se obişnueşte când ţi se ia un interviu, deoarece nu acelea mi-au creat mari probleme. Aşa că voi menţiona două din piesele ale cărui autor, compozitor,actor, coregraf, dansator şi chiar corepetitor la pian am fost şi care mi-au afectat sănătatea o perioadă. „De la Stan şi Bran la …Muppets”, „Urmaşul lui Don Quijote”.Pentru aceste piese, şi pentru întreaga mea contribuţie în domeniul artei spectacolului, Primăria Municipiului Bucureşti (a capitalei) mi-a acordat Premiul pentru întreaga activitate,

MDP: La fel ca şi în viaţă, pe scenă vin şi pleacă generaţii. Cu ce înnoiri, în sens revoluţionar, iese la rampă generaţia tînără?

V. M.: ? …E o întrebare încuietoare. Poate arta minimalistă .

MDP: V-am văzut în videoclipul „Nişte baieti” cîntînd şi dansînd rock. Fascinant! Cu adevărat, tinerii interpreţi trebuie să ia meditaţii de la dumneavoastră….

V. M.: Poate da, poate nu, ei trebuie să aleagă. Ce le recomand însă este să fugă de imitaţii, să încerce să fie originali. Ştiu, nu-i uşor, dar este singura soluţie de a se salva, iar după aceia i-aşi mai ruga să nu cadă pradă succesului facil şi neseriozităţii, căci vor avea de suferit şi-ar fi păcat.

MDP: Haideţi să facem împreună un tur al activităţii teatrale, cinematografice şi muzicale…

V. M.: De acord. (Ca să mă exprim muzical. Aş dori să nu se înţeleagă greşit, rezumând activitatea mea muzicală doar la muzică uşoară. Eu sunt autor şi de muzică de teatru, de film, de balet şi de jazz) Cu voia dumneavoastră aş cita spusele unui pictor genial care mi s-au părut de o mare frumuseţe: „Lucrurile măreţe sunt făcute dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă”- Van GOGH

MDP: Aşadar, Felicia, înainte de toate a avut premiera internaţională la Festivalul de Film de la Sarajevo, din 2009, a mai fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film Goteborg, la Festivalul de Film de la Namur şi la cel de la Salonic, cît şi la AFI Los Angeles Film Festival. Ce alte roluri au sedimentat succesul actoricesc?

V. M.: Permiteţi să adaug şi cele trei premii primite la Festivalul Internaţional (T.I.F. Transilvania) precum şi cele cinci nominalizări la Festivalul Naţional de film Gopo, din care una mi-a fost adresată, pentru cel mai bun actor. În rol secundar.Un alt film care m-a mulţumit a fost filmul” Mama” sau” Rock’ n Roll,Wolf „ (variantă engleză). O coproducţie franco-româno-rusă de Elisabeta Bostan, premiată cu premiul ACIN-Romania, premiul special al juriului la Moscova, pecum şi premiul special şi Cupa de argint la Giffoni Vale Piana din Italia. Aşi mai adăuga filmul ” Jocul de-a vacanţa”-regia Olimpia Arghir.care s-a bucurat de un succes deosebit. Îmi place să amintesc şi întâlnirile de pe platoul de filmare cu Charles Aznavour (la Moscova) şi cu Anthony Delon (fiul lui Alain Delon) la filmul franco-român” L’ homme presse” în regia lui Sebastien Grall.

MDP: Ce mai este cultural al nostru şi ce este importat, cînd vine vorba despre cultura organizaţională în aceste timpuri de debusolare cvasitotală?Fie ca vorbim despre teatru, muzică sau film…

V. M.: În privinţa dramaturgiei şi a interpreţilor de muzică uşoară se preferă mai mult ce este importat. Explicabil oarecum, datorită privării de libertatea de-a alege lucruri venite din zona occidentală timp de peste 40 de ani. Asta nu justifică însă exagerările şi nici opţiunile proaste, fără valoare dar care prin extravaganta lor aduc succes. Penibile de-a dreptul sunt serbările organizate cu ocazia unor obiceiuri străine şi necunoaşterea sărbătorilor poporului nostru care au acelaşi subiect şi care sunt mult mai reuşite uneori. Aşa se întâmplă şi cu majoritatea filmelor noastre, care mizează pe subiecte politizate şi pe mizeria societăţii. Nu pot să nu văd şi partea pozitivă a lucrurilor şi anume apariţia unor regizori şi scenarişti de calitate care aduc faimă ţării

MDP: Mai putem reinventa elitele? Mai putem vorbi în contextul actual despre modele fondatoare care să ne fasoneze sensibilitatea şi gustul estetic?

V. M.: Ar mai fi speranţe dar pentru asta ar trebui ca societatea să se implice mai mult în ceea ce se cheamă factorul educativ să atragă atenţia asupra greşelilor şi să le sancţioneze. De un real ajutor ar fi sprijinul guvernanţilor.

MDP: Cum respiră teatrul românesc pe vreme de criză?Dar actorii?

V. M.: Teatrul are darul de a supravieţui în orice condiţii, doar că, pe timp de criză face rabat la calitate.În privinţa actorilor, vai de ei, săracii.!

MDP: V-aţi gîndit vreodată la o carte autobiografică?

V. M.: Nu! Pentru asta ar trebui să mă opresc un timp din scrisul celorlalte cărţi ca: cele de poezie,(În curând voi lansa al 8-lea volum de versuri, bilingv, RO-ENG, tradus de Dr. Veronica Anghelescu, intitulat „ Ruj pe buze”,)sau a piselor de teatru(trei jucate în teatre şi alte cinci sub formă de teatru la microfon, înregistrate pe CD-uri şi casete audio)sau să nu mai scriu muzică…? Dar cine ştie. Poate într-o bună zi…

MDP: Cei care conduc astăzi cultura românească sînt potriviţi unui asemenea act de importanţă istorică?

V. M.: E foarte greu să mă pronunţ întrucât cred că e greşit sistemul. Sunt prea mulţi care intervin în deciziile culturale fără să aibe suficientă pregătire în domeniu. Chiar dacă s-ar găsi o minte luminată, cu pregătire serioasă, nu ar însemna mare lucru deoarece cei mulţi şi nepricepuţi se unesc şi distrug valoarea. De altfel e un lucru arhicunoscut. Răul e mai puternic decât binele.

MDP: Ce face astăzi maestrul Menzel la Teatrul Excelsior?

V. M.: Ce să facă? Joacă în spectacolele din repertoriul teatrului, dar şi cântă, dansează, glumeşte cu publicul, oferă din cărţile personale, în spectacole estivale din parcurile Bucureştene, încercând să-i facă pe oameni să uite de vicisitudinile vieţii.

MDP: În final, o întrebare la care aţi fi dorit să răspundeţi şi niciun jurnalist nu v-a adresat-o niciodată. Sînteţi liber s-o formulaţi, şi să răspundeţi.

V. M.: În momentul acesta nu ştiu să spun care ar fi întrebarea pe care nu mi-a adresat-o nici un jurnalist, dar mi-aş dori să închei cu mărturisirea cedinţei în Dumnezeu fără să fiu bigot şi mărginit. Îmi face plăcere să adaug mulţumirile mele pentru acest interviu şi să vă felicit pentru articolele pe care vi le-am citit.

Scrisoare foarte deschisa adresata ambasadorului României la Washington

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

Scrisoare foarte deschisa adresata ambasadorului României la Washington, d-l Adrian Cosmin Vierita
 

Autor: Grigore Culian (New York)

Domnule ambasador,
 Inainte de a va prezenta punctul meu de vedere (si nu numai) asupra modului lipsit de profesionalism, discriminatoriu si premeditat (dupa parerea mea – si nu numai) in care Dumneavoastra sau functionarii Ambasadei României la Washington, de a caror activitate sunteti direct responsabil, ati gestionat reprezentarea comunitatilor românesti si a presei de limba romana din Statele Unite in cadrul vizitei de lucru din 13 septembrie 2011 a Presedintelui României, dl Traian Basescu, la Washington, vreau sa va reamintesc câteva fapte. De-a lungul timpului, am avut o relatie in general buna cu toti ambasadorii României acreditati in capitala Americana dupa 1989, exceptând situatiile in care acestia s-au comportat intr-o maniera care ar fi putut influenta negativ interesele comunitatilor de români stabiliti in SUA. In acest sens, publicatia pe care am fondat-o si o conduc de 15 ani, “New York Magazin”, a raspuns intotdeauna pozitiv (si GRATUIT) solicitarilor Ministerului Afacerilor Externe, ambasadei sau consulatelor din SUA in ceea ce priveste promovarea proiectelor acestor institutii in comunitatile românesti, dar am fost si critic când s-au comis abuzuri si cetatenii români care au solicitat servicii publice au fost tratati necorespunzator de personalul diplomatic. Atitudinea mea transparenta si intransigenta mi-a atras uneori simpatie, alteori am devenit “incomod” pentru cei care s-au perindat la putere dupa decembrie 1989, dar eu am continuat sa-mi fac meseria de jurnalist cu buna-credinta si cu speranta ca pot ajuta România cu experienta dobândita in acesti ani petrecuti intr-o tara (SUA) cu o democratie avansata. Am raspuns la solicitarile de a face parte din comisiile sectiilor de votare, fie ca simplu membru, ca vice-presedinte sau chiar ca presedinte si, ca urmare a activitatii mele in cadrul Comunitatii Româno-Americane, atât ambasada cât si consulatele României din America mi-au trimis numeroase scrisori de multumire, iar Ambasada României, prin dl Sorin Ducaru, mi-a acordat o distinctie pentru contributia mea si a publicatiei pe care o conduc la aderarea României la NATO. In luna august 2009 am fost invitat sa fac parte din delegatia comunitatilor românesti  din Statele Unite la Bucuresti, unde am avut intâlniri cu Presedintele României, dl Traian Basescu, dar si cu secretarul de stat in Departamentul pentru Românii de Pretutindeni,  dl Eugen Tomac, cu IPS Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, si cu membri ai Parlamentului României. Mi-am exprimat foarte transant punctul de vedere in legatura cu problemele comunitatilor românesti din SUA si am fost chiar dur in discutia purtata cu presedintele Traian Basescu la Palatul Cotroceni, când i-am adus la cunostinta mai multe fapte care mi s-au parut incorecte (vezi scrisoarea deschisa in arhiva “New York Magazin” nr. 631 din 19 august 2009 – www.nymagazin.com/arhiva). Probabil ca modul direct in care m-am adresat atunci presedintelui a fost si motivul pentru care am fost scos de pe lista invitatilor (impreuna cu alti colegi din SUA care critica Puterea de la Bucuresti) la receptia organizata de Ambasada României de la Washington in 13 septembrie 2011. Nu asta ar fi problema, domnule ambasador, ci faptul ca “istoria” se repeta, in sensul ca presedintele Basescu are o problema de comunicare cu jurnalistii, mostenita, probabil, din timpul comunismului (pe care l-a condamnat in 2006!), când activa in structurile de informatori ai fostei Securitati. Deh: “cine nu e cu noi, e impotriva noastra”! Pentru a proba aceste afirmatii, am sa va reamintesc, domnule ambasador, abuzurile verbale  ale presedintelui in relatia cu jurnalistii din tara care il critica, dar si faptul ca, la cele doua vizite efectuate anterior de dl Traian Basescu in SUA (in 2005 si 2006), dar si la vizita de saptamâna trecuta (din 13 septembrie,n.r.), in avionul prezidential au “incaput” doar ziaristii obedienti de la cotidianele “Evenimentul Zilei” si “AdevArul”, doua publicatii recunoscute pentru odele inchinate “Marelui Cârmaci”! Iata de ce inclin sa cred ca “pedeapsa” cu scoaterea de pe lista de invitati la receptia din 13 septembrie s-a extins (cu concursul Dumneavoastra, a functionarilor Ambasadei si la ordin!) asupra unei parti a jurnalistilor români din SUA, mai precis asupra celor care refuza sa fie chelnerii de serviciu ai Presedintelui României!
 Domnule ambasador,
 In parte a doua a acestei “scrisori foarte deschise” va voi relata faptele petrecute in saptamâna vizitei presedintelui Traian Basescu la Washington din 13 septembrie 2011 si va voi prezenta probele de rea-credinta “cu ordin de sus” la alcatuirea listei de invitati, dar si câteva concluzii. In urma discutiei telefonice purtate in dimineata zilei de luni, 12 septembrie 2011, doamna Jeanina Cismaru, atasat de presa al Ambasadei României la Washington, m-a dezinformat, afirmând ca “deocamdata nu are nimic pentru presa” in legatura cu vizita presedintelui Traian Basescu in capitala americana, dar mi-a promis ca ne va trimite un comunicat la timpul potrivit. Afirmatia doamnei Jeanina Cismaru este o minciuna grosolana si jigneste inteligenta jurnalistilor români din Statele Unite (si nu numai a lor), fapt dovedit  – fara dubii! – de invitatia trimisa de doamna Cismaru pe 9 septembrie 2011 mai multor români (vezi documentul din stânga sus, primit de la  un invitat). Intrebare: atasatul de presa al Ambasadei României nu stia pe 11 septembrie ca a trimis invitatiile pe 9 septembrie?! Nu putea sa-mi spuna ca nu sunt pe acea lista? Nu intâmplator, toti colegii care critica Puterea si prestatia presedintelui Traian Basescu la Palatul Cotroceni (Viorel Micula de la “Miorita USA”, dar si altii) au fost scosi de pe lista, invitatii primind numai jurnalistii româno-americani “cuminti”! Mai mult: la intâlnirea presedintelui cu “Comunitatea Româna” din SUA a fost prezent, in postura de mobilier  si aplaudac al sefului de stat si de partid (PDL), deputatul “nostru”, Mircea Lubanovici, reprezentând “puterea portocalie” in Colegiul 3 Diaspora, care, desi e directorul ziarului “Romanian Times” din Portland (Oregon), nu a luat nicio atitudine fata de acest abuz! Marti, 13 septembrie 2011, deputatul Mircea Lubanovici, fAcând exces de zel, a comis o gafa cu care poate intra in “Cartea Recordurilor” la capitolul servilism si incompetenta! In “Comunicatul” de mai jos, care poarta antetul Camerei Deputatilor si semnatura dlui Mircea Lubanovici, se afirma in clar ca vizita presedintelui Traian Basescu la Washington a fost “oficiala”, desi era vorba despre o vizita de lucru! Cum sa ne mai mire faptul ca NU avem niciun cuvânt de spus in Parlamentul României, unde suntem reprezentati de un obscur activist de partid, incult si agramat, care ocupa locul (si incaseaza salariul!) unui reprezentant competent si legitim al românilor din SUA, Canada, America de Nord, America Centrala, America de Sud, Australia si Noua Zeelanda in Colegiul 3 Diaspora?!         
 Domnule ambasador,
 Va cer sa ne informati oficial care au fost criteriile de selectie a audientei pentru receptia oferita de Ambasada României la Washington in 13 septembrie 2011, unde mai multi reprezentanti ai presei de limba româna din SUA au fost scosi de pe lista de invitati, prin “ordin de sus”, altii fiind selectati arbitrar si discriminatoriu sau inlocuiti cu copii si “yesmeni” gen Mircea Lubanovici (foto sus). Va mai cer sa puneti la dispozitia presei lista completa cu persoanele invitate la evenimentul sus mentionat, pentru a fi publicata, astfel incât românii din America sa afle cine le reprezinta interesele si vorbeste in numele lor in cadrul intâlnirilor la cel mai inalt nivel cu oficialii români. Nu este pentru prima data când o institutie a statului român foloseste astfel de practici pentru dezinformare, manipulare, confuzie si interpretari, inacceptabile intr-o societate democratica cum este cea americana, unde presa este libera si jurnalistii sunt tratati cu respect. Nu voi accepta niciodata un astfel de tratament si voi combate cu toata puterea exportul de minciuna dinspre România spre SUA, tara care mi-a oferit o sansa intr-o perioada grea a vietii mele! 
 Domnule ambasador,
 Ca jurnalist cu ceva experienta, accept din politete explicatiile Dumneavoastra, dar apreciez scuzele prezentate in cadrul convorbirii telefonice din 15 septembrie 2011. A fost un gest corect si responsabil, in care v-ati asumat o greseala in numele intregului personal al Ambasadei României la Washington, dar faptul este implinit si nu este pentru prima data când diplomatii români acreditati in strainatate comit asemenea erori din proprie initiativa sau la ordin. De aceea, va solicit un raspuns oficial la aceasta scrisoare deschisa si tin sa va multumesc anticipat pentru efort. Sper ca la viitoarele intâlniri ale Presedintelui României (oricare ar fi el!) sau ale oficialilor cu Comunitatea Româna din Statele Unite ale Americii veti invita toti jurnalistii care solicita acreditare de presa, dar si persoane care au facut ceva pentru România sau pentru comunitatile din care provin!
Cu stima,
Grigore L. CULIAN, editor New York Magazin
New York, 15 septembrie 2011

Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

DICTATUL DE LA VIENA REDICTAT DE UNGARIA, VIA U.D.M.R.

 

Autor: Colonel (r) Vasile I. ZĂRNESCU

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,

Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: odiosul Diktat de la Viena. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“, de can-can: cutărica a fost declarată moartă, nunta lui cutare a fost mai scumpă decât a nepotului reginei Angliei, premierul Emil Boc cel mic şi major a băgat un gol în poarta apărată de un minor etc. Numai „ştiri“ una şi una!

Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în S-E Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzînd la omogenizarea etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atît pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cît şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minişţrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm.). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amîndouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

1. Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.

2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.

3. Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămînă sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, op. cit., pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmînd, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“ (Andreas Hillgruber, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă din 1945 pînă azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania!

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi şi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacă este „exclusiv ungurească“,  unde mai sunt secuii?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decît egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub drapel străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii.

Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai tîrziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Ed. a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atît Ungaria, cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai  înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi. şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menţinea şi ea trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămînă înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenţă, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, pînă la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ – Cine a declanşat al doilea război mondial?, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 16). Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mînă liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămîni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînă atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Diktatul de la Hiena.

Diktatul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez

Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după cîteva săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII. Editura Politică, Bucureşti, 1966), sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, în 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bătălia aeriană şi nemaiputînd debarca trupele pe pămînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov, op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pcea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45), cum şi avea să se întîmple în 1945!

Totodată, întrucît Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămînţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – şi care, pînă de curînd, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei – vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim)! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist

În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrul războiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrîngerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întîmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decît afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata (escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste). Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpîni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptînd cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atît de adversarii germani şi austrieci, cît şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: «Cînd a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinînd Germaniei“ – finlandezii, croaţii, ungurii – „erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» Răspunzînd (cf. Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, 1960, pag. 74, apud Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419). La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte cîini de pază! Rezistau uneori pînă la ultima suflare“ (Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apud Larry Watts, eodem loco). Cît despre unguri, care jucase la două capete tot timpul, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunîndu-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informîndu-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă pînă la «autodistrugere»“ (Larry Watts, op. cit., pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, pînă la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decît „să se înarmeze pînă-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în cîteva săptămîni, dîndu-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mîinilor în sus: „kaput!“ De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinînd toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!

Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. A. Simion, op.cit., pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămîni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena

 

Acelaşi joc malefic avea să-l facă şi U.R.S.S., atît în etapa premergătoare războiului antisovietic, cît şi în toată epoca postbelică (cf. Larry Watts, op. cit., passim). Acum, în plină epocă „post-comunistă“, unele cercuri oculte occidentale agită problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedată Ungariei, fiindcă aceasta ar fi fost nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon: adică aceleaşi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preşedintele Franţei, adulterinul şi escrocul socialist François Mitterrand, imediat după 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuţii analişti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conţine capitolul numit „Război pentru Transilvania“, în care nu mai poate de grija – cui credeţi?! – a… „secuilor“.

Iată cum îi dezinformează convingător, în acest capitol „Război pentru Transilvania“, col. (rtr.) – pentru că exigenţele academice mă împiedică să scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“ (vedeţi şi studiul meu, Transilvania – pretextul destrămării României“, în serial pe AlterMedia, al cărui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3_8767.html). Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explică ignoranţilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales că ungurii îşi zic „maghiari“. „Unguri“ îşi zic numai în Occident, ca să pară mai evoluaţi: „Hungary“ sună mai chick, pe cînd „Magyar“ sună primitiv. Alte măgării frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimţit – altfel analist militar cu vreo sută de cărţi publicate –, sunt conţinute în fraza „…forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“. Numai că 1) Timişoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunităţii maghiare din România“ şi 2) „preotul maghiar din Timişoara ucis“ nu este altul decît spionul Laszlo Tökes – adulterin şi pastor apreciat de enoriaşii săi – , care, din păcate, trăieşte bine-mersi şi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atentează la securitatea României!

Ca şi pe vremea lui Hitler, „Războiul pentru Transilvania“ se duce, în scenariul născocit de T. Dupuy, între Ungaria şi România – cu deosebirea că, deşi Hitler anticipa că România bătea oricînd Ungaria dacă nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum că România ar fi fost bătută de Ungaria! E o dorinţă pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea să o vadă împlinită?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primită în N.A.T.O. înaintea României, deşi poziţia Ungariei nu avea nici o valorare strategică: era o insulă izolată între ţări care nu făceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primită cu prioritate? Evident, doar ca să joace, în continuare, rolul scandalagiului din cîrciumă, care începe scandalul, după care ceilalţi, care pîndesc, încep jaful. Şi îl joacă în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, să ne amintim că, recent, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninţat România cu posibila destrămare, pe motiv că Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Să-i trimitem şi lui Vladimir Putin hărţile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hărţile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici măcar de către Academia Română. După ’44, hărţile contraveneau politicii lui Stalin, după ’64 contraveneau politicii lui Brejnev (poreclit „măcelarul Basarabiei“), după ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclită de V. Bukovsky „Noua U.R.S.S.“ (sic).

Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (cf. idem, pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştilor din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpîrlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de multă vreme! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor.

După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînă în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-o Scrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum a declarat fascistul Hunor Kelemen (vezi în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002; cf. şi http://ro.altermedia.info/politica/horthysmul-udmr_7870.html); escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, recent, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!

Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!

În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată cînd s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.

Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, pînă vom reveni la timpuri mai bune. Dar, cînd au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru cîţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat  atîta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cîntec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decît ardelenismul?!

Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul, în proporţie de peste 80 la sută, maghiarizării naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: moartea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul  pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti

Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stînga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun: BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.

Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, generalul (r.) Gabriel Oprea, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!

În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar  la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare; Ciano la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946.

Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).

A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai tîrziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfîrşit aruncîndu-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, cînd îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinînd cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!

Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!

Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

30 august 2011, Sfinţii Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

POST SCRIPTUM. Scrisoarea deschisă a fost depusă la Administraţia prezidenţială cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011.

Extemporale despre un ex-rex

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

Extemporale despre un ex-rex  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

 

 

POLEMOS

„Polemizez, deci sunt liber” (C.F.)

MOTTO

Minciuna stă cu regele la masă/ Dar asta-i cam de mult povestea/ De când sunt regi, de când minciuna este/ Duc laolaltă cea mai bună casă” – Alexandru Vlahuţă

Ca la comandă, după declaraţiile lui Traian Băsescu despre fostul rege (ex-rex) Mihai din 22 iunie 2011, mass media românească s-a umplut de articole şi interviuri despre ultimul rege, ultimul la propriu şi figurat, al României. Fiecare a scris ce a ştiut sau i s-a spus să scrie, cum a vrut sau nu a vrut, cum a fost sau nu a fost, dar s-a scris vârtos în toate felurile. Am citit din curiozitate din mai multe articole. E drept, eu consider monarhiile forme social-istorice depăşite de mult şi e adevărat ca am o desconsideraţie totală faţă de ultimii doi regi ce au domnit peste români, datorită evenimentelor trăite dar mai ales lecturilor generale despre monarhia românească. (La fel am dispreţuit şi detestat şi comunismul secolului XX). De data asta citind articolele m-au amuzat copios actualii lustragii regali; cât chin pe ei, săracii, să-l lustruiască pe cel ce a trădat România cum spunea Trăian Băsescu, care este o clonă al ex-rex-ului şi nu va face nimic pentru România şi Români cum nu a făcut nici Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen.  

Cristian Câmpeanu, editorialist la România Liberă  scrie Domnule preşedinte, până la monarhie! Liberă „România asta” dacă spune unui cetăţean cât să se întindă în exprimare. Bineînţeles că Traian Băsescu ar fi ultimul care ar avea voie să vorbească de trădarea intereselor românilor, el fiind de fapt trădătorul care strigă prindeţi trădătorul! Editorialistul scrie că la de-legitimarea monarhiei stă de fapt securitatea! Atenţie, deci, toţi care critică monarhia sau pe ex-rex sunt securişti sau oamenii securităţii. În cazul acesta editorialistul e doar un orb dus de mână!

Tot în România Liberă, tot pe această temă a apărut un editorial Slugă sau erou? referindu-se la Traian Băsescu care l-a făcut sluga ruşilor pe ex-rex!! Mă întreb de ce acum şi nu mai de mult, că doar a fost atât de mult timp de când ex-rex-ul a fost marioneta ruşilor pentru o decoraţie şi-un avion, marioneta comuniştilor instalaţi de ruşi în România după actul de la 23 August, când ex-rex-ul l-a arestat  pe  Ion  Antonescu,  la el în palat, şi l-a dat pe mâna comunistului Bodnăraş, care l-au predat ruşilor!! De ce tovarăşe Traian Băsescu tocmai acum ţi-a ieşit porumbelul adevărului din gură?!? Cum te ştim mojic răzbunător, nu cred că din motiv justiţiar, doamne fereşte, ci fiind din fire duşmănos ai vrut să te răzbuni pe ex-rex pentru că nu a pus o vorbă bună la verişoara sa, regina Angliei, să te primească în vizită, cum ai dorit de curând. Poate mă înşel io, poate mai mult decât atât, ex-rex-ul i-a scris verişoarei să nu te primească, dintr-o mie de motive. Cine să ştie toate dedesubturile, cine să le spună câte sunt? 

În Observatorul Cultural numărul 323 din iunie 2011 s-a scris mult, pro şi contra, despre trădarea si slugărnicia ex-rex-ului. Trec peste editorialul lui Ovidiu Şimonca Nu putem dormi!, în care sună goarna deşteptării pentru monarhişti  dând o lecţie de morală lui Traian Băsescu. O adevărată pierdere de timp fiindcă şeful statului nu are nimic în comun cu morala, şi îi trage de urechi pe cei ce vin cu argumente istorice veritabile împotriva ex-rex-ului. De subliniat că printre argumente, după întoarcerea armelor  declarată de monarh în 23 august, armata româna a fost practic predată pe mâna ruşilor, care a dezarmat o parte din ea pe frontul din Moldova, luând-o prizonieră  şi trimiţând-o în lagăre de muncă forţată în Rusia, iar cealaltă parte  a trimis-o în linia întâia a frontului de vest, până în Tatra şi porţile Vienei. Să mărim paranteza, adăugând că soldaţii şi ofiţerii români luaţi prizonieri după 23 august de către aliaţii sovietici  au stat în prizonierat  cinci ani de zile, fără ca ex-rex-ul, care în 1944, 1945, 1946 dădea şi participa la  banchete cu aliaţii sovietici, să ceară eliberarea şi repatrierea lor! Ţineţi minte! Mai mult, niciodată, ex-rex-ul nu a ridicat problema cobeligeranţei României în al Doilea Război Mondial. E doar una din laşităţile şi trădările ex-rex-ului, pe care monarhiştii o ascund în spatele grevei regale. Nişte amărâţi, elite ratate! 

În extemporalele din Observatorul Cultural, Sorin Ilieşiu îi trage o săpuneală lui Traian Băsescu, înşirându-i toate păcatele pe aţă. Mi-a plăcut cea cu neantizarea flotei şi concluzia sa Demisia specificând că toţi intelectuali adevăraţi gândesc ca mine! Just, aşa o fi la intelectualii adevăraţi dar asta cu demisia lui Traian Băsescu e veche, veche. Acum, aici îl socotim şi judecăm istoric pe ex-rex, că ne-a dat liber şeful statului! Nu? Geo Şerban scrie, pe o jumătate de pagină, Sfidarea stă cu preşedintele la masă  că este uluitor comportamentul şefului statului. Descoperire tardivă, dar mă rog mai bine odată şi odată, decât niciodată.  O altă descoperire tardivă este că are o ranchiună personală la adresa unora dintre exponentii Casei Regale.  Aşa-s ranchiunoşii, ranchiunoşi pe un nonagenar decorat de Stalin şi Putin pentru aportul adus înfrângerii fascismului german!! Uluitor comportament regal! Pe urmă autorul bate câmpii cu graţie, până ce ajunge la Elena Udrea, o altă necuviincioasă faţă de casa regală. Despre ex-rex tăcere de aur. De ce a scris Geo Şerban această jumătate de pagină?  De aflare în treabă românească! De la Bedros Horasangian mă aşteptam la ceva consistent în articolul său Istoria iresponsabilităţii prezidenţiale, dar este doar un extemporal de umplutură, în care dă din colţ în colţ, de la marele GDS bucureştean la Katyn-ul polonz, de la procesul lui Ion Antonescu la condamnarea holocaustului, de la cât de zdravăn băutor era Churchill la deţinuţii din Gulag. Orice dar nimic clar despre acuzele lui Băsescu şi  neviinovăţia ex-rex-ului în timpul domniei sale. De data aceasta Bedros Horasangian a decepţionat pe toţi cu învârtirea sa în jurul cozii. Hai, dragă Bedros, lasă Casa Regală şi treci în casa istoriei cele adevărate…

Ovidiu Pecican în O dezbatere care abia începe este singurul care merită citit cu atenţie, pentru că, într-adevăr  e la subiect, cu argumente şi curaj, fără menajamente faţa de unii sau alţii. Ovidiu Pecican scrie că Regele ar trebui să-şi asume măcar o parte din deciziile României în timpul războiului… şi… Un singur ţap ispăşitor (se referă la Ion Antonescu) oricât de important ar fi, nu epuizează lista responsabilităţilor… şi pune cărţile istoriei pe masă, din care subliniază faptele, după care îl judecă corect pe ex-rex. Am rămas agăţat de remarca lui: Mihai I care a patronat – formal – această guvernare între 1940 şi 23 august 1944 a întors foaia după această dată… Adevărat, semnificativ, poate şi pentru adevăraţii intelectuali a lui Sorin Ilieşiu, nu şi pentru Ovidiu Şimonca, care în mai multe ocazii a demonstrat că nu este suficient de pregătit în anumite probleme iar în altele are  probleme cu înţelegerea. Îmi pare rău de el, dar sper să-i treacă. Acum îi dau un mic test de verificare: de ce ex-rex-ul nu a făcut o grevă regala şi pe timpul lui Ion Antonescu ca pe vremea lui Petru Groza, dacă într-adevăr ar fi fost ceva de capul lui? Hai, draga Ovidiu, deşteptarea! Dacă ex-rex-ul chiar ar fost ceea ce îl plăsmuiesc idolatrii săi, a existat un moment istoric în timpul războiului, când trebuia să facă o grevă regală: atunci, când  Ion Antonescu a continuat războiul dincolo de Nistru!! Clar Ovidiule? Restul devine vacs albina fiindcă alţii au avut puterea să facă jocuri macabre în lume…

Am citit şi altele, dar nu mi-am spus părere, deşi, dacă Ovidiu şi Traian are voie să-şi spună părerea, de ce nu ar avea voie şi Dumitru lui Florea lui Stan Pădeanu sa şi-o spună? M-am luat cu altele, m-au dus altele până când, din nefericire, am dat peste articolul Regele Mihai I al României: curaj şi rezistenţă în faţa comunizării semnat de Lucia Hossu Longin în Observatorul cultural. Nu cred că Lucia Hossu Longin are nevoie de prezentarea mea; a muncit mult pentru ea de-a lungul carierei sale în mass media, ridicând în slavi epoca de aur şi pe fruntaşii ei făuritori. Apoi, după 1989 a încercat marea năpârlire cu Memorialul Durerii pentru care a fost apreciată. Şi dintr-odată a scris un interviu – odă despre Pacepa ce a produs greaţă multora, iar acum, fiindcă a trecut de la comunism la monarhism îi ia apărarea ex-rex-ului. Adună tot felul de  bucăţele de istorie şi citate de discursuri şi paradă, de la începutul monarhiei româneşti până astăzi, pe care le ţese anapoda pentru naivi să-l scoată curajos si rezistent pe ex-rex. Şiraguri aiuritoare, ameţitoare, laudative când false când deplasate de la topica în discuţie cu singurul scop, repet, de a-l face pe ex-rex curajos şi rezistent, ceea  baby-king, cum îi spunea Regina Maria, nu a fost niciodată. Dragă doamnă, eşti la senectute, nu te fă de râs, lasă-te… Cu toţii intram odată şi odată într-o ocupaţie sau profesie, şi facem ce facem, dar la urmă ieşim din ea. Încearcă, dragă doamnă, o ieşire cu demnitate! Nu ca ex-rex-ul tău pe care îl poleieşti ascunzându-i defectele personalităţii şi greşelile istorice  sub preşul Observatorului Cultural …

Corneliu Florea (Winnipeg – Canada, după 23 august  2011)

PS -  din câte am citit  despre  atacul  lui Băsescu la rege, profesorul Ion Coja documentat şi raţional, a scris cel mai corect despre acele timpuri, evenimente, oameni …

Romeo Saleno cântând Nicolae Furdui Iancu

Posted by Gabriela Petcu On September - 15 - 2011

Rodica Elena LUPU:

Drumul este deschis celor perseverenţi a cător inimă nu e surdă şi al căror spirit nu oboseşte niciodată. Aşa este dragi cititori. Fiecare om are o poveste de viaţă. Vorbeam în aceste zile cu Romeo şi Julia Saleno, impresionată fiind de drumul pe care l-au parcurs pentru a ajunge primul cuplu de pop-opera din lume. I-aţi cunoscut fie din ziare sau reviste, fie de pe micul ecran sau urmărindu-i într-o sală de spectacole.

De ce Romeo Saleno cânta Nicolae Furdui Iancu? Foarte interesant şi veţi afla citind rândurile mele.

Tatăl tenorului Romeo Saleno cânta foarte frumos, dar fiul lui nu s-a gândit cât a fost copil să cânte. Totul a început pe la 16 ani, mai precis în anul 1990, când admiraţia lui Mitru Şăulean (astaăzi Romeo Saleno) pentru Nicolae Furdui Iancu a fost atât de mare încât a început să cânte dupa plăcile acestuia. Astfel a început să încolţească în sufletul lui Romeo dragostea faţă de cântecul nostru popular. Dar nu se termină totul aici, dimpotrivă abia începe. Inca din primul an de facultate la medicină veterinară, Romeo Saleno debutează ca solist vocal la “Ansamblul Mărţişorul” din Cluj-Napoca, condus de Dumitru Fărcaş şi timp de patru ani întreprinde mai multe turnee în ţară şi străinătate. Totul este plăcut, turnee reuşite, succes deplin!

Destinul i-a rezervat însă o surpriza lui Romeo. Aflat în turneu în Franţa, la Paris, este rugat dacă poate să cânte “O sole mio” şi  „Santa Lucia”, iar Romeo care nu refuză când e vorba de cântat, zis şi făcut: cântă canzonete, iar privirile străinilor se ridica, ochii lor se umplu de admiraţie şi finalul aduce ovaţii indelungi: „Bravo, Bravooo!!!”. Acesta a fost momentul în care Romeo a decis să schimbe direcţia spre muzica clasică, cunoscută la nivel internaţional, cât şi numele din Şăulean în Saleno.  Încurajat de îndrăgitul Ioan Bocşa, Romeo trece cu brio examenul de admitere şi urmează Conservatorul din Cluj, după care urmează studii de master class la New York, cu celebra soprană Renata Scotto.

Medicina şi muzica se îmbină armonios.

În toate timpurile, omul a combinat muzica şi cântecele cu tot ceea ce a făcut. Această broderie bogată şi încântătoare a liniştii, spirit al extazului şi al visării, ale cărei aripi de foc cântă asemenea unei lire, muzica este în tot, iar atunci când inima ta bate şi simte durerea aproapelui, totul este minunat.

Nimic nu rezistă voinţei înverşunate de a reuşi. Tenorul Romeo Saleno a reuşit, iar acum, alături de soţia sa sunt fericiţi şi formează primul cuplu de pop-opera din lume! Floarea sufletului se numeşte iubire iar cea mai frumoasă floare înfloreşte în inimă. Aşa s-a întâmplat cu Romeo şi Julia atunci când s-au cunoscut, în timp ce interpretau “Carmen” de Bizet.

(Va urma)

Maria Diana Popescu: Stimate domnule Nicolae Badiu, o primă declaraţie asupra persoanei?

Nicolae Badiu: N-am făcut mare lucru…Am aşezat ceva scrieri în trei volume de publicistică: Ziceri gazetăreşti, Consemnări la vama vremii şi O Românie în şah etern. Am fondat şi condus ziarele: Evenimentul Muscelean, Info Dacia, Pulsul Argeşului; am mai condus şi Ziarul de azi; am colaborat şi colaborez cu presa locală şi centrală. Dar, înainte de toate, am fost textier şi regizor de Grup satiric, cu care am avut performanţe naţionale, atât în studenţie cât şi, ca stagiar, la Miercurea Ciuc sau mai tîrziu la Piteşti şi Mioveni. Cu activitatea aceasta puteam să mă dau mare dizident! Pe fapte! Dar nu am făcut-o şi nu o să o fac niciodată! Dacă mai adaug şi faptul că sunt atestat ca „artist liber profesinist” la categoria prezentator spectacole, de către Ministerul Culturii, puteţi înţelege de ce am lăsat ingineria la un moment dat pentru a prelua o funcţie de director de Casă de Cultură la Mioveni, pentru patru ani… Aici m-a prins „Revoluţia”, la doar două luni de la numire, fără să fi fost confirmat de partid pe funcţie, iar conjunctural sau nu m-am trezit în capul revoluţionarilor din Mioveni. Am condus practic oraşul cîteva zile, apoi am participat la administrarea primăriei şi m-am expus la mari riscuri, dar nu am solicitat niciodată şi nici nu am să solicit certificat de revoluţionar. E de reţinut că, am înfiinţat în 1993, probabil, primul birou de Relaţii Publice din România, la Uzinele Dacia. Deocamdată atît…

MDP: Ce-am făcut cu libertatea noastră ca naţiune?

N.B.: Ca indivizi suntem aproape liberi. Ca popor nu prea. Aşadar, liberi, într-un spaţiu îngrădit. Ieşim cu libertatea la cîte o miuţă pe maidanul istoriei. Şi o dăm de-a dura… Ei şi ce!? Ce rămîne de făcut? Vorba Mirabelei Dauer. Să o luăm de la-nceput! În rest….GHEAŢĂ LA MAL.

MDP: Cînd vom putea vorbi despre un reviriment al clasei politice româneşti? Ne confruntăm de multă vreme cu un mare gol de potenţial…

N.B.: Nu vom avea niciodată. Clasa politică, de-aia e clasă politică, să golănească! Această clasă a fost şi va fi întotdeauna rezervată frustraţilor, complexaţilor, derbedeilor, parveniţilor…Golul de potenţial nu poate fi umplut decât de o societate civilă revigorată, sănătoasă, renăscută. Care tot stă să renască…Că asta-i karma de român. Prezentul nu este altceva decât oglinda trecutului. Şi după prezent ne putem citi viitorul. Nasol…O respiritualizare a poporului ar rupe firul karmei din prezentul acesta nefericit. Nu e imposibil! Rugaţi-vă şi regăsiţi-vă români!

MDP: Cu economia ţării?, ce s-a întîmplat după 1989?

N.B.: Noi doi n-am făcut nimic. Dar alţii au făcut. Au transferat din buzunarul Statului economiei de comandă, planificată, tot ce s-a găsit, în buzunarul foştilor securişti, mai ales cei din întreprinderile de comerţ exterior, în buzunarele foştilor aprozarişti, cârciumari, negustori ai bravului comerţ socialist (aici vezi şi MEBO!), aceştia fiind noii capitaliştii ai noului Stat al economiei de piaţă. Ar mai fi câte ceva de buzunărit…

MDP: Formulaţi cîteva capete de acuzare clasei politice…

N.B.: O acuz că există! Cred în tehnocraţie. Democraţia este discutabilă…

MDP: Mi-a plăcut tare mult cartea dumneavoastră, “România într-un şah etern”. Sintagma se potriveşte de minune actualului context…

N.B.: Îmi place să cred că nu putem fi învinşi. De-aia am pomenit de şah etern. O variantă onorabilă de remiză. Cred în continuitatea noastră ca popor şi sunt tare supărat pe cei care dau năvală cu afirmaţii de genul: „Nu se mai poate trăi în România! Trebuie să plecăm!” Unde să plecăm!? Să plece ei, ticăloşii! Cei fără de neam, care au trădat şi ne-au vândut…Ne-au destabilizat, ne-au dezamăgit, ne-au băgat în criză şi acum, cu creierele spălate, suntem mai simplu de manipulat…spre dezmembrare, spre pierderea identităţii. Aşa cred ei! Nu va fi aşa! Românii sunt ţinuţi în şah, dar nu pot fi făcuţi mat! Aici e chichiţa!

MDP: România se află în acest moment într-o undă de şoc? Sau vorbim de preludiu acestuia?

Nicolae BADIU: Că tot aţi pomenit de preludiu….iertată-mi fie comparaţia şi gluma, dar ticăloşii ăştia s-au suit pe biata Românie, chiar fără nici un preludiu…Nişte violatori la drumul mare. Acum, nu că ar fi vorba despre o fată mare, dar impotenţa lor va fi dovedită de istorie. Nu ştiu când o să scăpăm de ei. Poate globalizarea va rezolva această problemă. Poate guvernarea mondială preconizată prin anumite concepte masonice. Nu ştiu, dar cu siguranţă România îşi va păstra identitatea, fie şi într-o mare de diversitate, cum ar fi acum Uniunea Europeană, de exemplu.

MDP: Cum se va răsfrînge asupra socialului?

N.B.: Socialul de azi e tulburat. Românii sunt rătăciţi. Dar mîine va fi mai bine. Eu cred în generaţia de mâine!

MDP: Cultura a devenit un fel de business?

N.B.: Nu. E vremea nonvalorilor. Se vinde bine nonvaloarea. Cultura e înăbuşită, dar nu poate fi exterminată. Un management al culturii se impune totuşi. Grădinarul îşi pune în valoare florile şi le dă viaţă, erbicidînd buruienile. E nevoie de o ofensivă bine susţinută a adevăratelor valori, prin erbicidarea impostorilor şi a nonvalorilor. Cît despre mass-media şi mai ales, televiziune, nu trebuie să le confundăm cu actul de cultură…E altă poveste.

MDP: Cum percepeţi presa din România?

N.B.: Uite că anticipasem această întrebare. Presa manipulează inconştient. Conştienţi sunt doar ticăloşii care o stăpânesc, de multe ori indirect. Ei prepară veninul în laboratoare speciale de P.R., despre care românii nu prea au habar cu ce se mănâncă. Sunt tehnici foarte sofisticate. Războaiele din ultimele decenii nu se mai duc cu bombe, ci mai ales prin manipulare cu presa! Imaginea este arma secolului acesta!

MDP: Mai sînt din cei care recurg la compromisuri pentru a-şi face o imagine în presă?

N.B.: Nu ştiu dacă este vorba neapărat despre compromis. Imaginea, tocmai vă spuneam că este o armă! Fără imagine nu ai identitate! Iar presa este totuşi un mijloc de comunicare prin care se poate construi o imagine! Acum depinde ce fel de imagine…

MDP: Presa e o aroganţă?

N.B.: Nu. Însă e periculoasă pentru cei care lucrează în ea. Asta pentru că unii, săracii, chiar cred că o semnătură sub un articol care vede lumina tiparului, le schimbă şi identitatea…Fals. Ei nu sunt decît biete instrumente de manipulat, în mâna unor stăpâni abili şi fără scrupule. Vorbesc generic…

MDP: Se mai tem jurnaliştii de cineva?

N.B.: De obicei, jurnaliştii nu prea cred că se tem. Ar trebui totuşi să le fie frică să dezinformeze, să calomnieze, să insulte…Dar nu prea cred că sunt conştienţi cei care comit…Iar jurnaliştii cu adevărat profesionişti, bine informaţi, care lucrează în media de bună credinţă, chiar că nu au de ce să le fie teamă!

MDP: Mai putem vorbi în România lui 2011 de o presă corectă şi echidistantă?

N.B.: Mai puţin, dar da. Însă peste tot în lume e la fel. Presa este dependentă economic. Nu există presă absolut independentă! Iar în ţări unde economicul este dependent politic, vă daţi seama cu ce fel de presă avem de-a face. Ia vedeţi presa de pe la noi!

MDP: Despre responsabilitatea pentru cuvîntul scris?

N.B.: În general, ziariştii au responsabilitatea unui ştat de plată! Dar un P.R. profesionist, o comunicare corectă şi bine intenţionată, poate determina orice ziarist să scrie corect, în favoarea unui produs, în favoarea unei corporaţii, etc., spre informarea corectă şi câştig pentru societate. În rest, libertatea de exprimare stă deasupra oricărei responsabilităţi a cuvântului scris…

MDP: Cîteva trăsături ale personalităţii dumneavoastră?

N.B.: Sunt imprevizibil, pentru că sunt rebel din fire, îmi place să mă ţin de cuvânt, iubesc şi îmi place să fiu iubit, sunt credincios, mă feresc de ispite, dar sunt supus greşelilor, de-aia îmi place să pot ierta şi reuşesc mai mereu. Uneori sunt prea cinic. Şi ar mai fi ceva! Sunt român dintr-o Românie pe care o iubesc aşa cum e! Sunt un familist convins!

„Să nu se piardă rădăcinile!”- Erwin Josef ŢIGLA

Posted by Gabriela Petcu On September - 15 - 2011

- preşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi al Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa

- redactor-şef al revistei lunare „Echo der Vortragsreihe

- promotor al culturii germane în România, editor, bibliotecar

- s-a născut în 19 septembrie 1961 la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.

- studii postliceale de bibliotecar la Buşteni.                                                                     - căsătorit cu Ana Cătană în 20 iulie 1985, la Reşiţa,în 26 mai 1988 s-a născut unicul lor fiu Alexander Erwin Ţigla.

- din septembrie 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara.

- este autorul mai multor volume de proză.

- pentru acrivitatea sa a fost recompensat cu numeroase medalii,ordine şi distincţii.

        Colaborez cu domnul Ţigla de mai mulţi ani la revista în limba germană ,”Echo” şi trebuie să mărturisesc că am un mare noroc pentru că domnia sa este serios, meticulos, disciplinat şi profesionist în tot ce face! Spre bucuria mea suntem pe acceşi „lungime de undă”.

       Pentru mine este o adevărată onoare că am reuşit să realizez acest interviu de suflet cu un om pe care-l respect şi preţuiesc tare mult.

 

„Să nu se piardă rădăcinile!”

Adalbert GYURIS: – Domnule Ţigla, cum e să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, „Echo der Vortragsreihe” („Ecoul Asociaţiei“)?

Erwin Josef ŢIGLA: - Totul a început la 1 februarie 1990, poate luând-o ca o joacă din partea mea, când a apărut primul număr, pe atunci cu caracter de buletin informativ al asociaţiei pe care am înfiinţat-o la 19 noiembrie 1987.

Joaca a devenit între timp realitate, şi acum mă aflu în faţa redactării numărului 9 / 2011, al 261-lea număr apărut de atunci.

Desigur că nu sunt singurul care este angrenat în această importantă activitate a etniei germane din Banatul Montan. Colegi precum ec. Waldemar Günter König, dar şi mulţi alţii îmi stau aproape, astfel ca, lună de lună, revista noastră de identitate, cultură, istorie şi spiritualitate să apară în ţară şi peste hotare cu informaţii şi comentarii la viaţa şi activitatea germanilor din Banatul Montan, menirea noastră de suflet în acest spaţiu!

Pe lângă publicaţia lunără, sub auspiciile aceleiaşi intreprinderi editoriale ale asociaţiei, au apărut de-a lungul anilor un număr important de ediţii speciale, dedicate evenimentele importante ale etniei germane din acest spaţiu sudestic al României. Până în prezent au apărut 77 de numere de ediţii speciale.

De la prima apariţie în 1 februarie 1990, activitatea editorială s-a amplificat în fiecare an, astfel că, în octombrie 1995 a apărut şi prima carte redactată de către asociaţia noastră. Până în prezent au fost editate un număr de 50 de titluri de cărţi care reunesc sub coperţilor lor literatură, istorie, artă, credinţă şi multe altele, în care se oglindesc în primul rând germanii din Banatul Montan.

Cumulând toate cele arătate mai înainte, consider că, revenind la întrebarea dumneavoastră iniţială, este bine, util şi plăcut să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, ,,Echo der Vortragsreihe“ („Ecoul Asociaţiei“). Din 1990 am învăţat foarte multe aici, am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi oameni din ţară şi de peste hotare, într-un cuvânt, m-am împlinit!

 

- Aveţi structura de scriitor, lucraţi în cadrul Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” din Reşiţa, secţia germană „Alexander Tietz”: toate acestea sunt un avantaj! Vă ajută la editarea revistei?

- Indiscutabil că toate m-au ajutat de-a lungul anilor şi mă ajută şi astăzi la fiecare apariţie. Şi, ca să fiu sincer, nici nu aş putea face faţă altcumva…

- Care este ultimul pariu pe care l-aţi pus cu dumneavoastră?

- Să contribui la stabilitatea etniei germane în Banatul Montan!

- Ce perspectivă au germanii din România şi mai ales cei din Banatul Montan?

- În toamna acestui an, în octombrie, în România se va desfăşura un nou recensământ al populaţiei. Numărul cetăţenilor români, declaraţi ca aparţinători etniei germane pe aceste meleaguri este hotărâtor pentru perioada următoare de 10 ani. În funcţie de cifra care va ieşi, va trebui şi noi să ne realizăm o strategie, care să vină în întâmpinarea cerinţelor moderne ale acestei etnii, prin care însă să nu se piardă rădăcinile şi tot ceea ce s-a realizat în cei aproape 300 de ani de când s-au aşezat pe aceste locuri colonişti de limbă germană din zona Alpilor şi a Europei Centrale.

La recensământul oficial din anul 1992 s-au declarat aparţinători etniei germane în Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin şi Drobeta Turnu-Severin împreună cu Orşova – astăzi judeţul Mehedinţi), un număr de 12.327 cetăţeni, 57% din cei înregistraţi în anul 1977 (21.676). În anul 1930 trăiau în Banatul Montan 36.793 germani. La ultimul recensământ, cel din anul 2002, s-a înregistrat un număr de 6.408 etnici germane.

Perspectiva etniei germane pe aceste meleaguri ne-o vom asuma, aşadar, la aflarea datelor finale ale recensământului din octombrie 2011!

- Credeţi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

- Pentru mine personal, literatură înseamnă suflet! Nu cred că  ne-am pierdut cu toţii interesul pentru suflet. În aceste condiţii, suntem dependenţi de literatura bună, pe care trebuie să o căutăm ca un dar preţios de alintare sufletească, morală!

 

- Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat social-politic?

- Cel puţin în scurta perioadă de când trăiesc în acestă lume, m-am confruntat cu diverse personalităţi literare angajate social-politic, care, în anumite conjuncturi şi situaţii date, au reuşit să profite din tot ce s-a putut. Şi astăzi trăim alături de astfel de oameni, care profită de anumite conjuncturi şi încearcă să iasă în evidenţă.

Istoria, în acest caz istoria literaturii, va cerne peste tot şi prin toţi, nimeni nu va fi uitat! Personal cred în dreptate, indiferent de unde vine ea, şi mă voi pune şi în continuare în slujba ei, căci aşa este felul meu de a fi…

 

- Care este soarta omului de cultură din România de astăzi?

- Un Don Quijote modern, care încearcă să schimbe lumea din jurul său!

 

 

 

Adalbert  GYURIS

     (august 2011)

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors