Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

 

Autor: Pr.dr.Ilie Rusu

Anul acesta s-au împlinit 145 de ani de când vrednicul domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să părăsească tronul ţării, motiv pentru care am găsit de cuviinţă să amintim câteva momente de istorie bisericească mai puţin cunoscute, în centrul cărora s-a aflat domnul Cuza şi care au favorizat şi purces recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din 1885, aniversare căruia, în anul 2010, i s-a acordat importanţa pe deplin cuvenită.   

Din câte se cunoaşte, mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a pornit îndată după înfăptuirea Unirii Principatelor Române (1859) şi unificarea vieţii lor statale (1862), care a făcut necesară şi organizarea Bisericii naţionale, corespunzător cu noua situaţie politică, considerabil crescută a României moderne. Ea a fost susţinută cu multă stăruinţă de mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) şi Calinic al Moldovei (1865-1875) şi îmbrăţişată cu căldură şi demnitate de domnitorul Al. Ioan Cuza (1859-1866) şi de alţi fruntaşi politici români din acea vreme. 

Vodă Cuza, îndeosebi, a căutat să ridice Biserica Ortodoxă Română şi să-i dea o nouă organizare, rupând-o, însă, oarecum, cu tradiţia şi s-o scoată de sub tutela oricărei autorităţi ecleziastice străine. El nu s-a mulţumit numai cu înlăturarea călugărilor greci din mănăstirile ţării, „ci a căutat să scoată Biserica Română îndeosebi de sub supremaţia grecească,  pentru a smulge astfel şi ultimele viţe pe care rădăcinile domniilor fanariote le mai lăsase încă în pământul României. El dorea în ţara sa o Biserică independentă, autocefală”.   

Preocupat cu alte treburi de stat, Al. Ioan Cuza nu s-a putut îndrepta, în primii ani de domnie, şi către problema bisericească şi de aceea unificarea celor două Biserici naţionale s-a făcut ceva mai târziu. Astfel, în mesajul rostit la 3 noiembrie 1863, în deschiderea Adunării elective a României, domnitorul anunţa că va prezenta „Legea pentru unirea Bisericii Române, care până astăzi prin organizaţiunea ierarhiei sale este încă în stare de separaţiunie.” Intr-adevăr, în primele zile ale anului 1864 a fost dat publicităţii un proiect de lege, elaborat de guvern, privind unirea şi reorganizarea Bisericii Ortodoxe din România, care prevedea că „Biserica Română e independentă de oricare Biserică; ea se va administra de chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României,  de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi… Biserica României poate şi în viitor a se consulta în privinţa dogmelor cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, însă când sinodul ţării va găsi de cuviinţă”.  

Informat despre cele ce se pregătea la Bucureşti cu privire la noua organizare a Bisericii Române, dar mai ales întristat din pricina secularizării averilor mănăstireşti decretată de Al. Ioan Cuza, la 26 decembrie 1863, patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea (1863-1866) a scris, la 8 februarie 1864, mitropolitului Nifon, îndemnându-l să sfătuiască pe domn să-şi cunoască „datoriile sale creştineşti şi domneşti” şi să intervină contra reformelor sale. Era o tendinţă vădită de amestec în treburile interne ale Bisericii Române. Răspunzând patriarhului ecumenic, la 30 aprilie 1864, mitropolitul Nifon sublinia că Biserica Română „a fost întotdeauna independentă în ceea ce priveşte activitatea ei internă”, iar când progresul naţiunii va cere oarecare îmbunătăţire referitoare la starea ei internă, lucrând în deplina sa libertate, „nu va nesocoti vecinicile legături ce există între dânsa şi Biserica mamă”. 

În aceste împrejurări ,A.I.Cuza, a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, care prevedea, în primul articol, că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”. Era cel dintâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată în istoria ţărilor române un text de lege prevedea în mod oficial independenţa Bisericii Ortodoxe Române.

Aşa cum era de aşteptat, la începutul anului 1865, patriarhul ecumenic Sofronie i-a scris în termeni duri domnitorului Alexnadru Ioan Cuza, reproşându-i, între altele, şi „proclamarea de sine a autocefaliei Bisericii Române”.  În luna februarie, acelaşi an, Cuza Vodă răspunde că „Biserica Română e neatârnată de orice Biserică străină în ce priveşte organizarea şi disciplina”, având acest drept „ab-antiquo”, cum dovedesc o seamă de mărturii străvechi, şi respinge „orice ingerinţă anticanonică a oricărei Biserici sau cap de Biserică străină în afacerile de administraţie şi disciplină a Bisericii autocefale Române, voind ca Biserica Română să aibă o expresie legală în stat şi în Biserica răsăriteană rangul şi independenţa de care întotdeauna s-a bucurat în faţa celorlalte Biserici Ortodoxe”.   

După primirea răspunsului, patriarhul Sofronie a convocat Sinodul patriarhal din Constantinopol, la începutul lunii aprilie 1865, care a constatat că „proclamarea de sine a Bisericii Române ca independentă este contrară canoanelor şi vechii tradiţii a Bisericii”, şi a trimis la Bucureşti, în 17 aprilie 1865, un mesager, pe arhimandritul Eustaţiu Cleobul, cu câte o scrisoare către domnitorul Cuza şi mitropoliţii Nifon şi Calinic, încunoştinţând, totodată, celelalte Biserici Ortodoxe despre situaţia bisericească din România şi cerându-le părerea. Era încă o încercare vădită de amestec în treburile interne ale Bisericii Române.

Răspunzând scrisorilor patriarhului Sofronie, atât mitropoliţii Nifon şi Calinic, cât şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 12 mai şi, respectiv, 10 iulie 1865,  au apărat cu dârzenie independenţa Bisericii Române şi au  demonstrat că  „niciodată în decursul veacurilor ea n-a fost supusă Bisericii din Constantinopol, ci cu totul independentă în ce priveşte administrarea, păstrând nemişcate legăturile canonice adevărate cu celelalte Biserici, împreună cu care venerează credinţa ortodoxă”. Acest răspuns a iritat şi mai mult pe patriarhul ecumenic, care,  în scrisoarea din  8 octombrie 1865 către domnitorul Cuza, critică în chip violent reformele sale bisericeşti şi caută să-şi reafirme autoritatea asupra Bisericii Române, lăsând să se înţeleagă că este dispus a lua măsuri severe împotriva „proclamării de sine a suspectei sale independenţe”.  

Nu s-a ajuns la asemenea măsuri pentru că la 11 februarie 1866, cum se ştie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să-şi părăsească tronul. Dar lupta pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a continuat şi s-a exprimat limpede în articolul 21 al Constituţiei statului român, promulgată la 30 iunie 1866 de regele Carol I (1866-1914), prin care s-a statornicit că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor” şi ea are „o autoritate sinodală centrală pentru reglementarea chestiunilor canonice şi disciplinare”, autocefalie, finalizată oficial în anul 1885.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors