INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2011

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI

 Autor: Cristina PETRESCU

 „Dacă un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodată”

 Acest interviu va apărea în limba engleză într-un număr special al revistei electronice a masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucureşti, care îmi va fi dedicat. Mulţumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, şi Cristina Petrescu, realizatoarea integrală a numărului din revistă, că s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd că acesta i-ar putea interesa şi pe eventualii cititori de limbă engleză. Cred că dna Petrescu a izbutit să mă tragă de limbă cu multă abilitate, ceea ce m-a făcut să spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba română a interviului, mulţumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spaţiu al cyberuniversului. (L.A.)

 

—————————————–

Cristina PETRESCU: Cine credeţi că v-a influenţat în mod deosebit în opera literară (scriitori sau nu)? Faţă de poeţii care v-au influenţat, vă simţiţi ca un coleg, un continuator al unui stil? Cât de mult contează originalitatea?

Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatură şi un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mînă. Desigur, cu vîrsta au apărut şi nişte criterii de selecţie şi nişte preferinţe stabile. Aş putea spune, în primă instanţă, că toată această uriaşă acumulare culturală m-a influenţat în scrisul meu. De bună seamă că, în timp, unele influenţe, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De cînd i-am cunoscut – şi cu unii întîlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o mulţime de autori nord şi sud-americani, au rămas în inima mea şi în mintea mea.

Adolescent fiind, am citit cam toată poezia modernă franceză în original şi pe cea romantică şi modernă de limbă germană în diverse traduceri. În fapt, cred că ştiu cam toată poezia modernă, pe cele amintite mai înainte însă mai bine. În ce priveşte poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vieţii de cîţiva autori, pe care îi socotesc esenţiali în formarea oricărui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn,René Char, Eugenio Montale, probabil şi alţii. A făcut exerciţii după Mallarmé aproape şase ani, i-am tradus toate poeziile, în proză, după cum procedase el cu cele ale lui Poe, păstrez şi acum cu sfinţenie ediţia de Opere complete din Pléiade…

Sigur, n-am păstrat din exerciţiile mele de tinereţe decît vreo şapte poeme, pe care le-am socotit de „originale” pentru a fi păstrate şi publicate, dar, fără îndoială, o anumită înclinaţie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi rămas legată de mine. După irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci şi am şi publicat mai multe grupaje. Între altele, cînd am ajuns prima oară la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumpărat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am găsit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.

Originalitatea? Nu ştiu ce să spun, cred însă că după miile de ani de cultură prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degrabă, una „de sinteză” şi e legată mai mult de viziunea proprie pe care reuşeşte – sau nu! – un autor să şi-o formeze şi, în al doilea rînd, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispoziţia oricui.

 

Cristina PETRESCU: Aţi spus despre cel puţin un poem că l-aţi scris foarte rapid, într-o stare febrilă (Urlu. Despărţirea de lume. Un testament. —  în „Poemul care mi-a salvat viaţa”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cât durează în general să scrieţi un poem cap-coadă? Care este modul dumneavoastră de lucru? (modificaţi poeziile pe măsură ce le scrieţi, la sfârşit, deloc…?)

Liviu ANTONESEI: Dacă un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodată! În fapt, pînă ajunge să fie scris pe hîrtie, un poem de-al meu, sau măcar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întîi, poeziile de mînă. În rest, am scris direct la maşina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Cînd poezia trece „pe curat”, dactilogramă sau spaţiul virtual, poate suferi unele mici modificări – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetiţiilor – cînd nu sunt căutate – etc. De obicei, mai degrabă, tai decît adaug unei poezii în cursul acestor operaţiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca şi Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar că am avut parte de mult mai puţine ocazii! Ce vreau să spun? Că nu scriu premeditat poezii, ci doar cînd „mă apucă”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezia, apoi, să „mă apuce” şi să scriu un ciclu în cîteva zile. Pînă acum doi ani, cînd „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000.  Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atîtea vara trecută şi, dacă am noroc, scriu şi vara asta şi mă trezesc cu o plachetă…

Cristina PETRESCU: Arătaţi vreodată poeziile „neterminate” altcuiva?

Liviu ANTONESEI: Nu, niciodată. Am un fel de pudicitate instinctivă în această privinţă. N-aş putea arăta cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în faţa altcuiva, le las la verificare o bucată de timp, care, uneori, poate însemna şi ani.

Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în operă?

Liviu ANTONESEI: Nu ştiu! Uneori, am senzaţia că întreaga personalitate se mută acolo, alteori, dimpotrivă, parcă simt un fel de separare. Se poate să fie adevărate ambele impresii, în sensul că, atunci cînd efectiv scrii, te muţi cumva cu „haine şi bagaje” acolo, în locul scrierii…

Cristina PETRESCU: În ce măsură aţi creat un eu poetic distinct de dumneavoastră din realitate? Cum priviţi faptul că cititorii le pot confunda pe cele două?

Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, deşi sînt (şi) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu mă îndoiesc că acesta trebuie să existe undeva în străfundurile fiinţei mele. Cred că unele din cele mai mari plăceri ale lecturii, chiar şi la cititorii experimentaţi, cum sînt şi eu, provine tocmai din această confuzie. În cazul meu, nici nu ar o confuzie greşită, de vreme ce consider întreaga literară nu doar realistă, ci de-a dreptul autobiografică. De bună seamă că operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte şi evenimente, nu doar amintiri, ci şi produsele imaginaţiei, fantasmele mele, reveriile ş. a.m. d.

Cristina PETRESCU: Sunteţi cunoscut nu doar ca scriitor, ci şi ca jurnalist. Scrieţi despre realitatea imediată: în domeniul universitar, politic etc. Vă vedeţi ca un hibrid între artist şi reprezentant al societăţii civile? Ce sunteţi în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian şi în „mizeria” politică?

Liviu ANTONESEI: Cînd mă prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, dacă percep vreo mică nedumerire, adaug şi „scriitor”, deci asta mă socotesc în primul rînd. Însă scriitorul acesta „locuieşte” şi el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vieţuieşte, de politica tîmpită de care parte, de ororile de tot felul. Avantajul că eşti şi scriitor este acela că te poţi exprima, că poţi evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orală sau anecdota. Pe deasupra, fără a te iluziona că schimbi lumi, cu siguranţă că, în publicul virtual infinit, găseşti măcar cîteva persoane care percep mesajul tău. Aş putea fi chiar şi mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor producţii – faptul că scriu articole plătite sau că cutreier ţara şi lume ca să ţin conferinţe – dincolo de plăcerea călătoriilor şi a faptul că stau de vorbă cu oameni adesea necunoscuţi –, mă ajută să uit că genialul guvern Boc mi-a tăiat acum vreun an o jumătate din veniturile de profesor!

Cristina PETRESCU: Când un poet publică o carte se expune criticilor, părerilor avizate sau nu, de care se poate distanţa sau le poate accepta. Când publicaţi pe blog reacţia publicului este imediată. Cum e să fiţi judecat de un „divan ad-hoc”?

Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent dacă e vorba despre laude  sau critici. E bine să cunoşti publicul căruia te adresezi, nu ca să-ţi schimbi stilul sau viziune, Doamne fereşte!, ci ca să ştii la ce te poţi aştepta din partea acestuia. Nu de puţine ori, aceste întîlniri teoretic fulgurante, ai lăsat urme mai adînci, mi-am făcut cîţiva prieteni în acest fel, am descoperit cîteva talente literare, pe care le-am ajutat să iasă în lume. A fost o perioadă de cîteva luni, în plină campanie electorală, în 2009, în care pe blogul pe care îş ţineam pe VoxPublica, am publicat numai literatură, poezie, proză, chiar eseu, şi am avut o audienţă şi un număr de comentarii pe care nu ştiu dacă le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama că există un public potenţial uriaş pentru literatură, dar mai trebuie să-l şi cauţi, nu să-l aştepţi în „turnul de fildeş”, ca pe vremuri…

Cristina PETRESCU: Când scrieţi poezie, vă despovăraţi sufletul de ea, sau creaţia se înfiripă atunci, pe loc, sau… ?

Liviu ANTONESEI: Nu ştiu alţii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamănă cumva cu o naştere. Trebuie să mă eliberez de ea la timpul potrivit ca să nu moară.

Cristina PETRESCU: Ce poeţi/scriitori contemporani vă plac? În ce măsură consideraţi că semănaţi sau, din contră, vă deosebiţi? Vă simţiţi ca făcând parte dintr-o „generaţie”?

Liviu ANTONESEI: Eu sînt un fel de singuratec cordial şi n-am vrut să fac parte din vreo generaţie, m-am şi opus unei asemenea includeri încă de la începutul anilor optzeci, cînd a început să se vorbească despre generaţia în care, pînă la urmă, tot am fost inclus, în ciuda opoziţiei mele! Cred că, în această generaţie, sînt cîţiva excepţionali, de care mă simt apropiat, în ciuda diferenţelor fireşti de arte poetice dintre noi. Mă gîndesc, în primul rînd, la Mariana Marin, Ion Mureşan, Marta Petreu, Alexandru Muşina, Ion Zubaşcu, Mircea Cărtărescu…

Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieţi?

Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru că n-aş putea trăi fără să citesc şi să scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi şi fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus să-şi consume timpul citindu-mă.

 

Cristina PETRESCU: Dacă ar fi să aleg, cred că pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („mătase”, „ceară moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cât de importante sunt acestea pentru dumneavoastră?

Liviu ANTONESEI: Deşi uneori mi se remarcă inteligenţa, cred că sînt, în primul rînd, o fiinţă extrem de senzitivă. Cred de altfel că nu doar tactilitatea este exploatată în poezia mea, ci şi toate celelalte simţuri deopotrivă. Dacă tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile să stea aşa, cred că e din pricină că nu sînt doar o fiinţă senzitivă, ci şi una foarte deschisă senzualităţii. Va trece asta cu vîrsta? Nu cred, pentru că este ceva structural. În schimb, cu vîrsta, rişti ca o asemenea structură să te ajute să te faci de rîs!

Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificaţia lor pentru dumneavoastră? Vă consideraţi un exponent al culturii europene (de origine creştină)?

Liviu ANTONESEI: Eu am fost învăţat să scriu şi să citesc de bunica mea, pe cînd aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca să spun aşa, şi ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. Aş putea spune că prima carte citită, deşi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate şi aluzii de natură biblică din literatura pe care o scriu, aparat folosit fără vreo intenţie de prozeletism. Mă socot, desigur, un autor european, dar aş spune de tradiţie iudeo-creştină, pentru că religia noastră a crescut din credinţa unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigmă culturală, aşa că s-a putut lăsa, în oarecare măsură, marcat şi de iudaism şi de buddhismul tibetan. Cred că plictisitor să rămîi închis în propria ta casă, oricît de mare, de labirintică şi de colorată ar fi aceasta.

Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simţită o fragilitate, delicateţe. V-aş întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, şi în ce măsură metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însă mă declar mulţumită şi dacă îmi spuneţi ce poveste v-a plăcut la vârsta la care încă le citeaţi.

Liviu ANTONESEI: Eu cred că metaforele ascund şi dezvăluie în acelaşi timp! Dacă vrei ca secretul să rămînă secret, spune-l cu toată sinceritatea, chiar dacă îmbrăcat în haine fastuoase. Dacă vrei ca scrisoarea să nu fie găsită, pune-o cît mai la vedere. La vîrsta cînd citeam primele poveşti, pentru că mai citesc şi acum, chiar redactez un ciclu de poveşti excepţional în perioada aceasta, aparţinînd unui autor originar din Basarabia, însă domiciliat în Luxembourg, deci la vîrsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbincă, amuzantul basm de origine rusească, cu mare circulaţie la mine, în Moldova, excepţional stilizat de Creangă. Mai crescînd, au început să-mi placă şi alte basme de Creangă, pentru adulţi,  precum Povestea poveştilor şi Povestea lui Ionică cel prost…

A consemnat,

Cristina PETRESCU

Iaşi

26 iunie 2011

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors