BACALAUREAT 2011

Posted by Gabriela Petcu On July - 11 - 2011

Supercultura hamburger, jeep, etnobotanice, internet

Sau „O noapte pierdută” şi „O scrisoare furtunoasă” = Bacalaureat 2011

 

 „Este o bucurie să vezi încotro adie vântul  şi tu să-ţi întinzi pânzele şi să mergi chiar într-acolo.”

MAICA SILUANA VLAD

(„Centrul de formare şi consiliere

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“)

 

Noi nu ştim privi. În adâncul lucrurilor, în esenţa lor definitorie. Când se întâmplă ceva anume, brusc se caută vina peste tot. Chiar şi în closet, am putea spune. A detecta în detaliu şi cu mare exactitate însă întreg ansamblul de cauze ale rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din acest an înseamnă a se pătrunde în mod completamente responsabil de către toţi vectorii constituenţi ai actualului sistem de învăţământ românesc până în miezul putred al faptelor desfăşurate acum. Iar acest miez nu e deloc greoi de observat. Faptul cel mai grav mi se pare că se omite a se spune cu claritate că, de fapt, aici s-a dorit a se ajunge – din varii motive, se înţelege, unul dintre ele fiind acela că o naţie azvârlită în braţele larg deschise ale unei vădite inculturi e una tocmai bună pentru a fi manipulată fără un prea mare chin în fel şi chip oricând şi de către oricine. Lipsa constantă a modelelor pozitive autentice de pe firmamentul sferei publice româneşti şi vârâtul pe gât a lungilor şiruri de imagini groteşti ale aşa-ziselor „personalităţi” de moment – nişte simple „personagii”, mai bine spus, umplute până la refuz cu „modernisme” penibile create în spaţiul mediatic autohton – au căscat în mintea multor tineri prăpastia fără fund a neamprostiei şi a ideii că merge oricum în ziua de azi, adică de-a valma.

Când un profesor de filozofie avea curajul să afirme public în vremi de dictatură comunistă faptul că „materia nu poate fi o formă superioară de organizare”, iar de aici să suporte conştient decăderea din drepturile fireşti ale profesiei sale, acesta nu poate fi interpretat astăzi decât ca un act de mare, de foarte mare libertate a cugetului său. Cu alte cuvinte, dacă Maica Tereza a fost, după mine, primul om care a dat o lecţie straşnică unei religii bimilenare, înfiinţând propriul său ordin monahal, tot astfel Maica Siluana Vlad de la „Centrul de formare şi consiliere Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ cred că poate fi considerată drept unul dintre intelectualii români, care a plesnit în faţă cu putere concepţia sui-generis a unui întreg sistem de gândire antedecembrist. Nu ştiu dacă azi mai există dascăli de acest gen, adevărate modele unice de demnitate ale spiritului uman. Ar fi fost exact tipurile de repere benefice pentru copiii impregnaţi până la saturaţie cu vaporii „culturii” distructive a consumerismului dominant din prezent. „Noi suntem cu toţii, cumva, schizofrenici, adică avem doua feţe ale personalităţii. Mai precis, avem o umbră, cum zicea Jung. Şi această umbră nu este creştinată.”, spunea Maica Siluana. Accentele puternic patologice ale societăţii contemporane nu au dus decât la acest soi de derapaj curent în care sălăşluim cu groază zilnică acum. 

Totdeauna am considerat că orice copil este un aluat fraged în mâinile profesorului său, faţă de care acesta are o responsabilitate majoră în a-i călăuzi paşii de început ai liniei lui destinice. Un dascăl îţi poate scoate sinele la Lumină din liniştea lui, altfel spus, te poate scoate pe tine din tine, dar, în cel mai rău caz, te poate şi îngropa definitiv, tăindu-ţi cu indiferenţă aripile. Consider că absolut niciun profesor cu har nu are voie să dea greş cu vreunul dintre elevii săi. Rateul profesional nu trebuie să facă parte din filozofia vieţii lui. De aceea, nu am să formulez în mod depreciativ „generaţia hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, dar am să pedalez insistent pe ideea de „supercultura hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, fiindcă mă deranjează enorm acest deja fenomen, iată, l-am putea numi. Este cert, nimeni nu se îndoieşte de acest fapt, că tipologia şcolarului actual s-a modificat profund faţă de ceea ce însemna aceasta în trecutul nu foarte îndepărtat. Ceea vreau să spun însă, acum că s-a încheiat tumultuosul examen de maturitate al anului 2011, e faptul că inutil se tot caută în grămezile imense de gunoi societar ţapi ispăşitori, unul mai vinovat şi mai urât mirositor decât altul. Promovabilitatea scăzută la nivel naţional ar trebui să dea de gândit tuturor, dar mai ales celor care au pus umărul la degradarea evidentă a sistemului românesc de învăţământ timp de două decenii încoace. Factori diverşi, evident, şi mulţi, cărora le este greu, foarte greu, desigur, să îşi deconstruiască responsabil edificiul propriei lor culpe.

Recunosc faptul că nu îmi pot încă imagina o lume cu trupul mai rece decât gheaţa, pe care se va căţăra necontenit singură dihania amoralităţii şi unde poezia nu se va mai auzi deloc (din simplul motiv că aceasta nu va mai fi citită de nimeni). Nu am fost vreodată în stare a gândi că se va ajunge la momentul când de principiile mecanicii newtoniene nu îşi va aminti mai nimeni nici măcar în prag de examen, aşa cum nu am crezut că va sosi fatidica secundă în care fiorii emoţiilor unui examen vor fi înlocuite cu cei ai microvibraţiilor emise asupra timpanului urechii umane de un aparat extrem de performant şi greu de depistat, prin intermediul căruia să se poate face faţă cu „succes” garantat unui anume examen. Nu am avut, se vede, capacităţi de clarvăzător.

Fără prea multe noţiuni generale din vreun domeniu favorit şi lipsiţi de un vocabular propriu dezvoltat, inşii-elevi de azi bat la porţile unui sistem de învăţământ românesc ce seamănă izbitor cu o imensă groapă de cadavre, unde vor muri cu zile în mod sigur de aici înainte generaţii şi generaţii de spirite juvenile, care se vor trezi ciocănind zadarnic la poarta unei aşa-zise cunoaşteri, dar şi la aceea a propriului lor viitor. Starea de nepăsare prezentă în rândurile tuturor factorilor implicaţi aici este, dacă vreţi, aidoma stării de inactivitate psiholocomotorie în care se află un alcoolic. Nimeni nu vede răul actual profund, rădăcina acestui rău, însă toată lumea discută. Mult şi inutil, spre a se auzi doar pe sine însuşi şi pentru consolidarea propriei imagini mediatice, fără a se face însă cu concreteţe ceva palpabil. Palavre, palavre, palavre, aşa precum ar fi spus Petre Ţuţea. Tot ceea ce mai era viu în organismul complex numit şcoală a ajuns azi, iată, în moarte clinică. Revenirea la viaţă îmi pare a fi ceva totalmente irealizabil în condiţiile de acum.

Criza educaţiei, în care rămâne să sălăşluiască o întreagă naţie românească a prezentului acesta discontinuu şi haotic, se adânceşte, iată, cu evidenţă, cumplit de mult. Analfabetismul şi subcultura ameninţă crunt întreg spectrul societar fără ca ele să fie luate în considerare ca puncte grave de dezechilibru pentru viitorul extrem de apropiat al acestei ţări. „Tot ceea ce se întâmplă cu noi ţine de darul disponibilităţii”, spunea Maica Siluana Vlad, dar şi de cel al împărtăşirii unii altora a măsurii harului interior dat fiecăruia în parte de Pronia cerească, completăm noi.

Mi-e din ce în ce mai clar că integrala simplă din x în raport cu aceeaşi variabilă nu va mai avea o rezolvare corectă prea curând de aici înainte de către marea masă a elevilor, dificultatea (şi inutilitatea) ei trebuind a fi transferată, cică, doar către şcolarii dotaţi nativ cu duhul pentru a o rezolva. Exact ca la învăţământul vocaţional. Cântă operă, joacă teatru sau dansează pe sârmă doar specimenele înzestrate a o face, nu orişicine (e mult de discutat pe seama acestui aspect foarte serios conturat din plin zilele acestea pe piaţa vorbelor spuse sau scrise). Să admitem însă cu îngăduinţă şi acest fapt. Dar un soi de „ieşire” din situaţia mult încâlcită a învăţământului românesc contemporan – caracterizat completamente numai de „culoarea care nu se mai întoarce niciodată”, aşa cum frumos definea „negrul” pictorul Ion Sălişteanu într-un interviu acordat Eugeniei Vodă – tot ar exista. Una extrem de simplă: rugăciunea – unicul şi de folos sufletului omenesc ajutor în momente de mare cumpănă -, dar nu rugăciunea elevului, ci… „Rugăciunea unui dac”, poate. Cine o fi scris-o, oare, că nu-mi mai aduc bine aminte acum?!… Mă poate ajuta cineva dintre elevii români, care nu au promovat bacalaureatul în vara lui 2011, sau dintre liceenii dependenţi de computer, de droguri şi de sex (dar extrem de puţin de carte) ai Occidentului, autorul său fiind unul dintre cei mai mari poeţi din toate timpurile ai literaturii acestei lumi?!… Iată, am dat deja un prim indiciu întru aflarea rapidă a autorului ei.

Magdalena ALBU

4 iulie 2011

România!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors