Confuzii și ipoteze

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

Confuzii și ipoteze

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Până când Traian Băsescu stă cu degetul în cucuruz și tot inventează pricini penibile de gâlceavă, vreau să mă opresc asupra unor termeni al căror sens e ținut în ceață și sunt utilizați, cu relaxare sau crispare, de către locatarul de la Cotroceni.

Toponimia și onomastica din spațiul românesc sunt interesante, adesea seducătoare, uneori chiar pitorești (folosind sintagma „spațiu românesc”, desigur că mă refer la întinderea locuită de români și nu la ceea ce e îngrămădit între hotarele geografiei europene de astăzi).

Sunt unii termeni care se suprapun – din confuzie, ignoranță sau parșivenie. Iată: huni, unguri, maghiari, secui și ceangăi. Sunt seminții venetice, dintre atâtea altele, fascinate de Europa. Vigoarea lor nativă le-a făcut să nu piară, s-au amestecat și, din acest haloimăs s-a statornicit în verdeața Panoniei un popor îndrăzneț și lacom (pe la sfârșitul mileniului I nu cred că se percepea ideea de „obraznic”). Iar când alături ai a face cu un popor vechi de când lumea – mă refer la traci, daci, români –  și care sute de ani s-au ferit de barbari, retrăgându-se în făget și înălțimi montane, dar blegit de un penibil spirit mioritic („Și de-o fi să mor”…), e lesne să pui laba pe el, măcar în arealul transilvan, prin îndrăzneală asiatică și corupție administrativă.

Acum, mai întâi despre huni. Au fost triburi asiatice nomade de neam turanic (adică, turco-uralo-altaice). Când i-au apucat pofta de excursii sângeroase, de tâlhărie, s-au așezat în secolul IV în Panonia și, vreme de 200 de ani au tot dat buzna în Imperiul roman, apoi, înfrânți într-o bătălie decisivă, au dispărut din istorie. A rămas numele lui Attila și numele lor pe care, mai târziu, l-au preluat ungurii. Attila? Un barbar, cel mai de seamă conducător al hunilor (434-453), care a întreprins incursiuni de pradă în Peninsula Balcanică, Galia și Italia, apoi, în anul 451 d. Cr. a primit la fund în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (bătut de vizigoți, franci ș.a.). Românul are o vorbă: „În tot răul e și-un bine”. Tot tâlhărind în partea de nord-est a Italiei de azi, populația de atunci, din sec.V, s-a retras în niște lagune și insule, care astăzi se numesc Veneția. Attila nu avea pe vremea aceea, în dotare, elicoptere și amfibii, așa că nu a mai putut să înainteze prin noroaiele zonei, călare pe cal, și a renunțat să străbată pământuri mocirloase. Cât o fi fost el de jegos, prefera, totuși, spații uscate, precum cele din Asia… Și uite-așa, treptat, s-a înfăptuit perla Planetei, Veneția.

*

Un popor, dincolo de Tisa, e numit în două feluri: ba unguri, ba maghiari. Una dintre cele mai ciudate profesii științifice este aceea a istoricilor. Scormonesc, scormonesc și, după ce își dau cu părerea, tu, om de rând, constați că șapte „specialiști” îți oferă 14 ipoteze.

Am cercetat tratate, am stat de vorbă cu oameni mult pricepuți într-ale istoriei și tot n-am priceput ce pricepeau ei. Merg, în continuare, pe o variantă. Pasionat cititor, în junețea mea crudă, din Jules Verne, am parcurs, cu multă plăcere, romanul său „Mathias Sandorf” (apărut în 1885 – se pare, ultima lui carte). Am rămas frapat de o afirmație a acestuia: că ungurii sunt o ramură tribală a maghiarilor. Mirarea mi-a rămas, fără să mă preocupe chestiunea aceasta, până mai în anii aceștia, când se gonflează insistent pe așa-zisul „ținut secuiesc” – o invenție impertinentă a unor organisme maghiaro/ungurești.

Hai să facem un mic-mic rezumat: Maghiarii sunt o populație fino-ugrică din spațiul cuprins între Munții Altai și nordul Iranului. După niște secole, sunt semnalați (sec.IX) între Nipru și Prut, în ținutul numit atunci Altekuzu, conduși de regele Arpad. În vremea aceasta, se produce unirea între maghiari și onoguri (ungurii), hoardele onogurice acceptând denumirea de „maghiari”. Au constatat, probabil, că știu să înjure la fel și că au o poftă comună de jaf, incendii, teroare, violuri și mâncatul cărnii crude de sub șaua calului. (Calul, săracul, a trebuit să fie un supus docil al barbarilor).

Au luat-o apoi hai-hui spre spațiul european, până s-au potolit, oarecum, în zona Panoniei (lăsată în izbeliște de hunii lui Attila); dar, de acolo, au constatat că se pot năpusti în toate direcțiile. Doar că, după ce Arpad a primit o lovitură decisivă din partea împăratului Otto (995, d.Chr.) și-a întors fața spre est, dând de voievodatele românești din Transilvania, unul condus de Menumorut, altul de Gelu.

În fața bățoșeniei ungurilor, Menumorut (potrivit „Cronicii de la Buda” – culmea!) a răspuns demn soliei trimise de migratorul Arpad: „Dar pământul pe care îl pretinde nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi”.

Până la urmă, hoardele maghiare vor tâlhări pământ după pământ, ajungând până la curbura transilvană a Carpaților. Și așa a venit ideea de colonizare a frontierelor cu sași și secui, în secolele XII-XIII.

Cine erau secuii?

*

O altă monedă calpă zdrăngănită în ultima vreme este cea privitoare la „ținutul secuiesc”. La 1848 Ludovic Kossuth declara că va trebui grăbită „maghiarizarea croaților, românilor și sașilor, altfel, vom fi destinați dispariției.” Nu i-a numit și pe secui și evrei (aceștia din urmă, și-au ascuns identitatea etnică, de-a lungul sec. XIX, sub onomastică ungurească). De secui au avut grijă grofii din estul Transilvaniei. Nu întâmplător, prefectul de Treiscaune (Covasna de azi), J. Potsa, declara, cu emfază și entuziasm „patriotic” în ajunul sărbătoririi unui mileniu de la așezarea hoardelor maghiare în Europa, că toți secuii „au încetat în anul 1848 a mai fi secui, spre a deveni automat (?!? – mirarea noastră) cetățeni unguri ai Imperiului Sfântului Ștefan”.

Îmi și imaginez cum, într-o seară, locuitorii din spațiul acesta – secui, români, armeni – s-au culcat ca fiind secui, români, armeni și s-au trezit a doua zi taman maghiari (ce performanță uluitoare a ADN-ului în ființa acestor populații!).

Inflăcăratul prefect de Treiscaune, de la sfârșitul sec. XIX se făcea că uită adevărul istoric: La colonizarea lor în estul Transilvaniei (sec. XIII) secuii erau un trib eterogen, în nici un caz unguri, o populație de origine turcică, luată de valurile migrației, dar sfătuiți să rămână pe pămâturile mănoase carpatine, chiar dacă regii unguri știau că aici conviețuiesc români, slavi pecenegi. Iar procesul, uneori dur de deznaționalizare/maghiarizare, a durat secole. Și uite-așa, s-a putut ajunge la o declarație în Camera maghiară a deputaților din iunie 1905: „Să nu cunoști nici o milă, să fii maghiar sălbatic și păgân!” Îl poți crede pe Victor Jinga care, în ampla sa carte „Problemele fundamentale ale Transilvaniei” (Brașov, 1945), făcea următoarea apreciere: „Virulența lor periodică ne spune că există o stare maladivă endemică, însă greu de vindecat.” Concluzia lui venea după măcelurile de la Ip și Trăznea din 1940…

Închei, revenind la problema cu așa-zisul „ținut secuiesc”, căci îmi amintesc de un dialog din urmă cu ceva vreme, din elegantul rapid Budapesta-Brașov. Găsisem un loc la o măsuță unde, de la Cluj, se așezaseră trei studente. Mergeau acasă, la Miercurea Ciuc. Una dintre ele citea, în ediție franceză „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust. Cum de nu citești romanul în ungurește? – o întreb. Mi-a răspuns senin, dar ferm: Fac filologia, profilul franceză-engleză. În al doilea rând, nu sunt unguroaică, ci secuiancă. Delimitarea aceasta între cele două etnii provoacă, inevitabil însă necesar, sugestii asupra adevărului din spațiul transilvan.

Încă ceva: Am străbătut „cu talpa” zona aceasta, nu înainte de a fi conspectat o carte admirabilă: „Românii și secuii”, de filologul și istoricul Ion I. Russu, Editura științifică, București, 1990.

*

Savantul lingvist Iorgu Iordan făcea o observație în cartea sa „Toponimia românească” (București, 1963) referitor la felul cum, în ținuturile transilvane, stăpânii regatului maghiar au întors pe dos relația toponimie-onomastică. Aceasta, în ideea că, de nu puține ori, o localitate ar fi luat numele stăpânului și nu invers. În cazul meu, rezulta că locul meu de baștină se numeste Beclean, fiindcă a fost preluat de la numele familiei aristocratice Bethlen.

Mai știam că atât familia Apaffi, cât și Bethlen, Banffi (cât și multe altele din Transilvania) erau de „origine română, însă renegate” (e afirmația lui George Barițiu!), ca urmare a funcțiilor avute în statul ungar, a înnobilării și atribuirii de moșii.

Nu am intenționat să fac, în acest spațiu, nici măcar un rezumat al istoriei localității Beclean, atestată documentar din 1235. Revin la relația dintre toponim și numele de familie al cuiva.

Mă aflam la Chișinău, în compania unui distins profesor universitar de filologie și istorie. Spunându-i că sunt din Beclean, România, m-a întrebat de ce origine este acest toponim. Am răspuns mai degrabă dând din umeri. „Sunt sau au fost în zonă spații apătoase, iazuri, mlaștini?” Eu: „Oho! Vechiul Beclean era mai degrabă apă, din pricina Someșului, care face un cot aici. Am prins și eu în copilărie o asemenea priveliște.” Era o porțiune cu sol stâncos, înconjurată de ape, dar suficientă ca romanii să alcătuiască pe ea o așezare, numită „Paralisum”, după care s-a ridicat o mănăstire, înconjurată cu ziduri groase, care a devenit apoi chiar cetate, jefuită, distrusă ulterior…” Eram tentat să-i fac o prelegere despre această zonă. „Și cum a fost numită localitatea, de-a lungul veacurilor?”  I-am spus ce știam: Betleem, Bethlen, Beklanu, Bethlanu.

Când am pronunțat cuvântul Beklanu, convivul meu a ridicat din sprânceană, apoi a rostit „baklan” și mi-a propus să iau în seamă că acest cuvânt – „baklan”- este de origine slavă. A avut delicatețea să nu-mi spună ceea ce presupunea că știu:  o seamă de triburi slave s-au așezat (și apoi au fost asimilate) și în ținuturile transilvane în secolele VI-VII. Și a adăugat: „În românește, baklan înseamnă cormoran, pasăre specifică apelor, bălților. E din ordinul palmipedelor, lungă până pe la 9o de cm, are pene negre, albe pe cap și pe gât și o coadă lungă și rigidă, picioare scurte, dar foarte bună înotătoare. Or, presupun că Someșul și apăraia din jur erau pline de pește. Iar de la „baklan” la Beclean nu e drum lung. Sunt doar niște alternanțe fonetice, despre care știți foarte bine că s-au manifestat de-a lungul secolelor în pronunția omului de rând. Preluat acest cuvânt, ca să desemneze stăpânirea unui ținut de către niște beneficiari slugarnici și dându-i-se o rezonanță cât de cât maghiară, o astfel de procedură e firească pentru o conduită de renegat”.

Ei bine, mă așezasem pe gânduri…

*

Prin urmare, Bethlen, Betlean  denumesc o localitate care și-a extras numele de la un cuvânt de origine slavă – baklan – ceea ce înseamnă cormoran, pasăre care s-a ghiftuit din peștii Someșului și a bălților ce îl înconjurau de sute de ani.

Mi-am amintit îndată că în perimetrul actualei localități este o zonă care e numită Bugleșa. Am cercetat dicționarele. În vechimea începutului de mileniu II, slavii foloseau cuvântul „buk” cu înțelesul de „fag”, iar „les” însemna la ei „pădure”. Așadar, era o zonă denumită de tribul slav, așezat în acest spațiu, „pădure de fag”. Din „buk” și „les”, a rămas, de-a lungul secolelor, o pronunție populară: „bugleșa”. Pe malul drept al Someșului autohtonii denumesc o anume zonă ”Leșteana”; deci, tot cu „les”, însemnând pădure.

La 20 de kilometri de Beclean, spre Munții Țibleș există două sate ale căror denumire este indubitabil de origine slavă: Dobric și Dobricel. Or, în limbile slave „dobrâi” înseamnă  „bun, blând”. Altceva: în ținutul Lechinței (la sud de Bistrița – toponim slav), dar mai cu seamă în sate precum Corvinești, Bidiu, Enciu, fizionomia oamenilor (mai ales a femeilor, fetelor) este tipic slavă, iar nu puține familii au nume cu rezonanță slavă: Andreica, Timoftei, Rus etc.

În concluzie: triburile slave așezate cândva pe aceste pământuri din nord-estul Transilvaniei, în bazinul someșan, bune și blânde („dobrâi”), treptat au fost asimilate de populația autohtonă românească, dar reminiscențele lor au trecut peste timpuri. Câtă vreme „baclanul” (cormoranul) a dăinuit veacuri aici, mai cu seamă la confluența Someșului cu pârâul Meleș, un enunț de genul „Mă duc să pescuiesc la baclan”, treptat, cuvântul a putut trece la categoria substantiv propriu: Baclan, apoi, prin alternanțe vocalice, la Beclean. Iar cei doi români renegați (nu e sigur ce nume românesc aveau), care au venit să-și preia domeniul, nu au găsit un loc pustiit de ape și e firesc să-și schimbe numele într-un altul, care să desemneze stăpânirea asupra populației românești deja statornicite aici. Doar că Baclan/Beclean nu avea rezonanță maghiară, așa că au cârmit-o spre varianta Bethlean. Și, precum grăiește istoria locurilor dintre Carpați și dincolo de Tisa, familia Bethlen a avut vocația de a se așeza mereu la masa cu bucatele cele mai ispititoare din partea aceasta a Europei. Căci – nu-i așa? – obraznicul mănâncă praznicul.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors