Intre esenţialism islamist şi culturalism occidental

Posted by Stefan Strajer On June - 11 - 2011

Intre esenţialism islamist şi culturalism occidental

Autor: Tommy Barbulescu (New Jersey)

Multiple feţe de creştini orientali.

In framântările care zdruncină societăţile lumii arabe, chestiunea comunitară constituie unul din punctele majore. Viitorul depinde in mare măsură de capacitatea de a inventa un nou contract social şi constituţional, care să fie întemeiat pe preeminenţa, în spaţiul public, a statutului de cetăţean prin transcenderea  apartenenţelor şi identităţilor moştenite din istoria regfonală , deşi  fără a le nega şi fără a fractura societăţile. În caz contrar, replierile comunitare şi confesionale riscă să accentueze dezintegrarea acestora din urmă, implicit să conducă la un regres substanţial mişcarea de emancipare politică, socială şi culturală. Dacă această descompunere comunitară, edificată pe exacerbarea tensiunilor confesionale a stat la baza proiectului “Noul Orient Mijlociu”, lansat de neoconservatorii americani în fuleul invaziei în Irak 2003, ea este în acelaşi timp un instrument, o unealtă, de care se servesc actori locali şi internaţionali în scop de putere, sau pentru a deturna, pentru a zăpăci, mişcările populare care aspiră la schimbări. Comunităţile creştine de diverse rituri, sunt în cea mai mare măsură afectate sub acest aspect. Egiptul oferă un exemplu deosebit de semnificativ în acest sens: Acuzaţiilor ridicate împotriva ministrului de interne al regimului detronat, (între timp condamnat la inchisoare) de a fi încercat să deturneze mişcarea populară, prin manipularea atentatului împotriva Bisericii “Doi Sfinţi” din Alexandria, au raspuns manifestaţii comune de preoţi şi imami. Iar în urma încăierărilor ce au izbucnit între egipteni copţi şi musulmani, în anumite regiuni rurale, după căderea regimului, s-au făcut auzie voci mai ales în Statele Unite, care cereau o “internaţionalizare a chestiunii copte”. Dar atât autorităţile guvernamentale interimare cât şi diriguitorii mişcărilor populare, au refuzat ideea, considerând-o drept  amestec în afacerile interne egiptene. Alte state arabe din Orientul Apropiat, sunt afectate de situaţii similare. Atentatul de la 31 Decembrie 2010 la Biserica Doi Sfinţi din Alexandria (21 de morţi), după cel care vizase Catedrala Notre Dame, în Bagdad la 7 Noiembire (46 de victime) a suscitat un oprobriu unanim, în ansamblul ţărilor arabe, cât şi în lumea întreagă. Intelectuali arabi au vorbit despre un sentiment de ruşine şi de consternare. Demnitari religioşi de confesiune sunită sau şiită în Arabia Saudită, Liban, au condamnat vehement atentatele împotriva bisericilor orientale. Fostul premier libanez Selim Hoss, sunit, consideră condamnările verbale drept insuficiente şi a lansat un apel de convocare a unei reuniuni arabe, în scopul de a curma orice tentativă de discordie. Iar fracţiunea Hezbolah din Liban a subscris la poziţia fostului premier printr-o declaraţie publică: “Cuvinte de consternare şi tristeţe sunt derizorii , în faţa tentativelor sângeroase de atac împotriva diversităţii socioreligioase în mai mult decât într-o singură ţară arabă, anume în Palestina”. Dar toate aceste reacţii nu au avut rezonanţă în mass media occidentale. Într-un context de confuzie intelectuală, focurile mediatice par să se fi blocat asupra soartei creştinilor orientali. Pe de altă parte locuri de cult irakiene, creştine sau musulmane, în speţă moschei şiite, devin cu regularitate teatrul unor băi de sânge, pe care ţara le-a  cunoscut de la invazia americană.

Vocabularul culturalismului combatant se reactivează: Minorităţile creştine ar fi oprimate pentru credinţa lor, ar fi supuse martiriului, persecuţiilor, împinse în infern, epurate. Ca atare, ar trebui ca Occidentul să apere cauza lor, adică să le protejeze. Numai că acest zăngănit de săbii, împănat cu gesturi  spectaculare compasional sortate, nu aduce absolut nicio soluţie la rezolvarea tragediilor cotidiene, ci dimpotrivă confirmă tezele  lui Bernard Lewis şi Samuel Huntington asupra şocului dintre civilizaţii şi religii. Dezordinea conceptuală, confundă personalitatea culturală şi identităţile sociopolitice, şi te face să-i consideri pe creştini un fel de corp izolat străin de mediu. Astfel, retorica asupra esenţialismului islamist şi cea asupra culturalismului esenţialist “occidental” îşi dau mâna şi se completează. Prima îi condamnă pe creştinii orientali ca pe un corp străin, alogen, a doua îi consideră reprezentanţi ai Occidentului  pe solul Islamului.

Cu toate astea, expresia “ creştini Orientali” nu acoperă o realitate uniformă. Acei creştini nu constituie un grup social autonom, şi cu atât mai puţin o etnie. Istoria lor nu este disociabilă de mutaţii, de amestec de rase şi de recompoziţii comunitare, care, de la Imperiul Bizantin şi Imperiul Otoman, trecând prin schismele de la Roma şi Constantinopol, prin Califatele dinastiilor Omeyade şi Abbasside au fasonat peisajul uman partajat, al populaţiilor din regiune.

Urbane sau rurale, acele comunităţi sunt răspândite pe ansamblul MACHREK  (Orientul Arab) dar sunt cu predilecţie prezente în Irak şi în Siria istorică (cuprinde Liban şi Palestina) cât şi in Egipt. Bisericile Orientale, ele însele, se repartizează după confesiuni în ortodoxă, catolică, sau de obedienţă romana, dar dotate cu patriarhate şi instituţii autonome, numite autocefale.

Etapă decisivă în raporturile dintre acele comunităţi şi Europa

Alianţa dintre Soliman cel Mare şi Francois I împotriva dinastiei Habsburg în secolul XVI, a pecetluit un ansamblu de convenţii aşa numitele “capitulări” care acordă cetăţenilor francezi în transit sau cu domiciliul în Imperiul Otoman, libertatea cultului, dreptul la comerţ şi libertate de mişcare. Iar consulii, sunt autorizaţi să regleze afacerile (litigii, succesiuni) concetăţenilor lor pe întreg teritoriul. Foarte curând extinse la alte puteri, în speţă Anglia, Austro-Ungaria şi Rusia, acele tratate formează baza juridică a unui îndelungat proces în care sunt împletite relaţii economice, comerciale, politice şi culturale diferenţiate, între puterile europene şi comunităţile constitutive ale imperiului, între care şi comunităţile creştine de obedienţă romană.

Legăturile consolidează autoritatea puterilor locale comunitare şi vor servi în acelaşi timp proiectelor europene de dezmembrare a imperiului, care se vor materializa la sfârşitul  primului război mondial, după o îndelungată eroziune, mergând din Balcani până în Egipt. 

La Londra, Paris, Berlin şi Viena, aspiraţiile coloniale sunt partajate, dar concurente. Sub numele “Chestiunea Orientului” o politică de ingerinţă, facilitată de datoriile financiare colosale contractate de “Poarta Sublimă” pe lângă băncile europene, serveşte drept pretext pentru protecţia minorităţilor, implicit pentru înăsprirea controlului asupra afacerilor otomane. In 1860,  in regiunea alpină Mont Liban, conflictele sociale se transformă  în masacre interconfesionale, Druzi – Maroniţi. La Damasc, ciocniri similare înregistrează un mare număr de victime în rândurile comuniăţii elene, ortodoxe. Un corp expediţionar trimis de Napoleon III  în Siria, restabileşte oarecum ordinea şi diviziunea administrativ-teritorială prin impunerea unui sistem numit “MOUTASSARIFAT”, sistem de echilibru între comunităţi sub controlul Puterilor şi al Porţii.

Munca de “sapă” se perpetuează în provinciile siriene, anume în Palestina, unde mii de misiuni engleze, ruseşti, austriece, germane vin sa-şi exprime simpatia pe lângă sultan,  dar în acelaşi timp sa dispute coroanei Franţei, porţiuni din protecţie. O fracţiune din elitele de clan şi-a manifestat interes în acea situaţie de dependenţă; pe de altă parte însă intelectuali proveniţi din comuntăţi creştine, îşi asumă, la rând cu intelectuali sirieni sau egipteni musulmani, un rol major în crearea mişcării “NAHDA”, de renaştere culturală şi politică arabă, inspirată de ideologii emancipatoare şi de noi curente din Europa. Aspiraţiile acestor elite erau emanciparea politică şi căile de acces catre ea. Dar Londra, şi Paris aveau alte gânduri pentru poparele din regiune. La 16 Mai 1916 guvernele britanic şi francez încheie un accord secret, cu asentimentul Rusiei imperiale, prin care îşi definesc sferele de influenţă şi control, în Asia Occidentală, după prăbuşirea Imperiului Otoman , aşteptată la terminarea primului război mondial. Acordul Sykes-Picot a divizat efectiv provinciile arabe din Imperiul Otoman. Guvernul ţarist rus, a fost parte minoră a acordului Sykes-Picot, iar după revoluţia din Octombrie 1917, bolşevicii au demascat acordul. Britanicii au rămas stingheriţi, Arabii consternaţi iar Turcii, încântaţi. Acordul Sykes-Picot şi  Declaraţia Balfour (1917) cu promisiunea britaniciilor de a favoriza crearea unui cămin evreu în Palestina, vor consacra partajul rămăşiţelor, între puterile europene, implicit marcând începutul dislocării Orientului arab. În lumea arabă ce a răsărit după descompunerea otomană, apoi după decolonizare, numai două state erau înzestrate cu profunzime istorică şi cu puternică structură naţională de etatism: Maroc şi Egipt, consolidate  de Mehmet Ali Pasha.

De origine albanez, ajunge commandant în armata otomană. Desi nu era  un naţionalist modern, el este considerat fondatorul Egiptului modern în lumina dramaticelor reforme introduse în sferele militară, economică şi culturală. Lupta anticolonială nu diferenţiază între musulmani şi copţi.

Preşedintele Gamal Abdel Nasser preia puterea la Cairo în 1952 împreună cu “ofiţerii liberi” şi consolidează sentimentul naţional racordând-ul cu naţionalismul arab. În schimb regimul succesorului său, Anvar Sadat, manipulează apartenenţele confesionale într-un context neoliberal devastator care aduce profit de cauză Frăţiei Musulmane. Aiurea, state se edifică în contextul voluntarist al luptei pentru independenţă. Pe acest fond, creştinii sunt parte implicată, anume atunci când puterile în stat subscriu la primatul cetăţeniei, ceea ce este ilustrat în cazul Siriei, Iordaniei şi Irakului republican. În Liban, sistemul instituţional se edifică pe mecanismele de asociere confesională,  în care comunităţile creştine organizate, îşi asumă un rol economic şi politic central, deşi nu fără stări de încordare. Tentativa preşedintelui Fouad Chebab de a angaja – după un prim război civil în 1958 – un proces de integrare naţională şi de lărgire a autorităţii statului, fără să atingă identităţile confesionale instituţionalizate prin mandatul francez, eşuează.  Începând din 1975 Libanul intră într-un proces de confruntare sângeroasă, intrerupt sporadic de armistiţii mai lungi sau mai puţin lungi, şi devine de fapt , un abces de conflicte regionale şi internaţionale. Odată cu şocul ocupaţiei americane în Irak, situaţia pare să evolueze. Un nou mecanism de dislocare de tip colonial pare să se pună în mişcare, pe fondul instituţionalizării confesiunilor ca bază de etatism, printr-o repartizare a puterilor funcţie de comunităţi. Acel mecanism încurajează replieri gregare sub imperiul actelor de violenţă cu adresă şi al  temerilor. Starea de anxietate a populaţiilor este întreţinută de faptul înrudirii între noua strategie de dislocare americană şi cea recurentă, a statului Israel, care prevede că toate statele arabe trebuie demontate şi fragmentate în mici unităţi. Sinodul Bisericilor orientale de obedienţă romană întrunit în octombrie 2010, a scos în evidenţă această stare de teamă şi îngrijorare,  insistând asupra soartei creştinilor din Palestina, obiect de discriminări metodice urmărind să-i constrângă la exil. Pentru creştinii orientali, Palestina rămâne determinantă.

Simbolismul Ierusalimului şi angajamentul politic al creştinilor palestinieni în mişcarea naţională sunt explicative. Dar dincolo de particularităţile culturale, ce a marcat comunităţile creştine din Orient, este marele joc politic  regional. Strategia de dislocare condusă de Statele Unite a reactualizat în mod cert metodele puterilor europene din secolul XIX deşi terenul este prea puţin omogen. Fracturile politice ale Orientului arab traversează comunităţile creştine sau cele musulmane. La creştinii orientali dezastrele expediţiei irakiene au suscitat prize de conştiinţă care ating atât Bisericile, cât şi domeniul secular. Papa copt, Chenouda III, a criticat energic fostul regim egiptean pentru a se fi complăcut faţă de Israel şi Statele Unite. În Liban, importante comunităţi creştine anume maronite, sunt aliate cu fracţiunea Hezbolah, iar în Palestina,  creştini se regăsesc în majorităţi municipale conduse de Hamas.Toate aceste încercări, nu pot avea un răspuns comunitar sau confessional; ele privesc societăţile în ansamblul lor şi cheamă la un răspuns laic, comun. Iar acesta este indisolubil legat de procesul reinventării cetăţeniei. Este vorba, în acest caz, de una din marile mize ale dinamicei polimorfe, care zdruncină astăzi  societăţile arabe şi statele lor.

Tommy Barbuluescu

New Jersey  May 15-11

source WEB

 

 

 

Muhammad Ali Pasha al-Mas’ud ibn Agha (Arabic: محمد علي باشا‎, Mʋhɑm̑ɑd Oɑlí Báşá) (Mehmet Ali Pasha in Albanian; Kavalalı Mehmet Ali Paşa in Turkish)[2] (4 March 1769 – 2 August 1849) was an Albanian commander in the Ottoman army, who became Wāli, and self-declared Khedive of Egypt and Sudan. Though not a modern nationalist, he is regarded as the founder of modern Egypt because of the dramatic reforms in the military , economic and cultural spheres that he instituted. He also ruled Levantine territories outside Egypt. The dynasty that he established would rule Egypt and Sudan until the Egyptian Revolution of

 

Acordurile Sykes-Picot-Sazonov (1916) The Sykes–Picot Agreement of 1916 was a secret agreement between the governments of the UK and France,[1] with the assent of Imperial Russia, defining their respective spheres of influence and control in Western Asia after the expected downfall of the Ottoman Empire during World War I. It effectively divided the Arab provinces of the Ottoman Empire outside the Arabian peninsula into areas of future British and French control or influence. [2] The agreement was concluded on 16 May 1916.[3] The terms were negotiated by the French diplomat François Georges-Picot and British Sir Mark Sykes. The Russian Tsarist government was a minor party to the Sykes-Picot agreement and when, following the Russian Revolution of October 1917, the Bolsheviks exposed the agreement, ‘the British were embarrassed, the Arabs dismayed and the Turks delighted.’ [4

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors