ZBOR ALB ÎN PICĂTURI DE ROUĂ

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2011

 

             Vibraţia lirică  din „Coarda curcubeului” se regăseşte în cel de-al doilea volum al  Doinei Popa, ca o manifestare fluidă a eului cu gesturi ocrotitoare, născute din impulsul vital spre revelarea misterului unei naturi din care să se recompună pacea sufletească.

          „Panismul” poetei nu poate fi conceput în afara dorului de iubire (generic al mai multor  poeme): „Mi-e dor / de apa moale / rece / de izvor / ce curge-n val izbăvitor / din creste / cu vârfuri brumărite / de mistere sfinte / de muntele / din palma ta / aşezată lin / cu măngâieri / tremurânde / de lunga aşteptare”.  Eul liric îşi recompune universul din detalii cromatice, auditive, tactile, motorii, organice,adesea cu intensităţi expresioniste (unele „anotimpuri”, „peneluri”)  având rezonanţe din lirica lui Lucian Blaga: „Prin crestele copacilor uriaşi / insectele sâsâie ascuţit / şerpii negri se rostogolesc prin iarba arsă / spre râul mâlos / soarele de apus  aureşte scoarţa trunchiurilor / cu păreri de umbre mişcătoare / boarea rece / de toamnă timpurie / frisonează  inima dezvelită.”  Nu e vorba de un antromorfism absolut, poeta simte să-l readucă într-o realitate familiară intuind  simbioza locului natal cu străinătatea în care trăieşte: „Ziua norocoasă / surâde cu cer senin / în zâmbetul ireal / cutreieră distanţele / răspândeşte lumina pe cuvinte / în tonuri baritonale  / deschide pagini în cartea nemuritoare” .  Nu întâmplător motivul luminii – străveziul, seninul, albul gingaş al mestecenilor sau albul-brumat, lacrima-roua, steluţele de nea – se înalţă ceresc ca o iluminare, ca o izbăvire a timpului biologic prin anotimpul iubirii, rafinând simţirea.  Poeta ascultă „cum cântă soarele / pe cerurui / zugrăvit în ochiuri de crengi” ,  aude cum râde „colonada / albă / gingaşă de mestreceni”, vede cum zarea „îşi contopeşte / culorile opaline / în verdele câmpului  şi galbenul grâului”,  simte seva florilor şi germinaţia. Intr-o astfel de frenezie a simţurilor, reflecţia devine superfluă („Mă-ntreb adeseori / cum pot iubi atât / dar iubesc / si asta-i tot”), iar chipul iubitului înseamnă tinereţe („ te-asemeni într-atât cu tinereţea mea”).

          Bucolicul imaginat ca ocrotire într-o realitate hipertehnicizată  nu poate fi însă trăit permanent în flux de energii elementare. Fiori metafizici străbat fiinţa condamnată de către orânduirea cerească la o existenţă limitată. Apar semne ale unui timp neiertător, căruia neliniştea îi încearcă o descifrare în misterul fiinţei iubite:   ” În norul / apărut din seninul cerului / iţi zăresc chipul / albit de vremi / pe firul de iarbă culcat / îţi urmăresc  pasul   greu / pe filele cărţilor / îţi citesc  litera / şirag  de  mărgăritare / pe-al necunoaşterii semn / ce-ntunecă omenirea”.

                                                                2

        Din adânc ontologic foşneşte un anume pozitivism în încercarea îndrăzneaţă de armonizare a limitatului cu ilimitatul. Ca-n remarca aforistică a lui Auguste Comte – „ a vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”,  eul poetic vede semnele îmbătrânirii, prevede sfârşitul, dar îi previne spaimele simbolizând pumnul de ţărână drept veşnicie în viaţa de dincolo.    (Mai multe poeme au genericul prevenitor            „ memento mori”): „Capul grizonat / şi-a aşezat / uşor / tâmpla obosită / peste lumina lumii / pe mâna-ntinsă / cu pumnul strâns / în jurul ţărânii / cu iz de veşnicie”.

          Se observă o discretă trecere spre starea de vis ca spre o mirare ascunsă în adâncimi, în aşteptare de răspunsuri. Până atunci, visul ia forma unei ieşiri din paradisul naturii în lumea desacralizată: preotesele Soarelui, divinităţile nocturne, zeităţile silvestre, alcătuind  „realitatea mitică” a omului arhaic, sunt pentru omul modern simple menţionări prin calendare. Doar visul-dor mai simte mirosul ţărânii udate de ploile de vară, mirosul fânului din ţinutul natal, ocrotit de princiarele formaţiuni geologice  ale Munţilor Făgăraş. Fiinţa stăpânită de hazard găseşte remediu pentru „străzile clonate” ale civilizaţiei moderne şi pe drumul iubirii din oraşul studenţesc, în care poeta a redescoperit „tinereţea fără bătrâneţe”  dintr-o dragoste predestinată. Nodurile hazardului se dezleagă prin iubire în picături de rouă menite să frăgezească sufletul obosit şi să aşeze trăirea în palme cereşti. Misterul picăturilor de rouă are imaginea norului alb, simbolizat de filozofia lui Osho. Înprumutându-i  un fragment de titlu, am putea găsi în „fantasmele” Doinei Popa „calea norilor albi” ca reprezentare a proiecţiei lirice în zbor alb din picăturile de rouă. Ultimul  poem lasă zborul deschis înaginaţiei cititorului: avionul, pasăre albă, poartă în pântecu.i metalic suflete învăluite de seninul feeric.

           Întrebarea sugerată de lirica Doinei Popa,  dacă misterul îl sporim prin credinţă şi iubire, are, în loc de răspuns, îndemnul filosofului indian Osho: „Oriîncotro căutaţi – în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui râu – oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Şi oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”  E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial.

Prof.  Viorica  Pop

One Response to “ZBOR ALB ÎN PICĂTURI DE ROUĂ”

  1. TAUNUL says:

    Iată, cu ajutorul tău, dragă doamnă Gabriela, am intrat puţin în “fantasmele” doamnei Doina Popa. Felicitări pentru postare!
    Am sosit degrabă să pot a-ţi mulţumi, încă odată, pentru o prefaţă deosebită de carte, pe care o pun la dispoziţie publicului doritor să te cunoască. Îl invit aici;

    http://casa-gandului.ning.com/profiles/blog/show?id=6286131%3ABlogPost%3A230740&commentId=6286131%3AComment%3A231074&xg_source=activity

    Mulţumesc, Gabriela Petcu, buna mea prietenă!

    Cu drag şi preţuire,
    Marian Malciu

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors