DOI PRIN BAVARIA SI TIROL

Posted by Stefan Strajer On April - 7 - 2011

RALIU REPORTAJ – DOI PRIN BAVARIA SI TIROL   

 Autori: ANNA COZMA si CORNELIU FLOREA

Întâlnirea a fost fixată la MUNCHEN şi acolo ne-am întîlnit. Veneam din direcţii opuse şi nişte viscole năpraznice au dereglat toate zborurile pe continentul european şi nord american. Ne-au stat în cale, ne-au întârziat, dar ne-am întâlnit cu mari emoţii. Vom călatori împreună, şi împreună vom scrie un reportaj despre călatoria noastră în Bavaria şi Tirol ce va fi un  raliu, în doi, personal. Suntem reporteri voluntari şi nu numai atât, deci şi reportajul nu va fi numai un reportaj  obişnuit. Veţi vedea. 

Foto.Anna Cozma

Pentru orice raliu e nevoie, întâi de toate, de trei lucruri esenţiale. Întâi, de o maşina, am închiriat un Mercedes echipat de iarnă, al doilea de un şofer, care este companionul meu şi de un pilot de bord, sunt eu, Ioranna. Pe lângă cele esenţiale avem şi celelalte lucruri necesare, umplem portbagajul cu ele.

Foto.Corneliu Florea

E mai mult întuneric decât târziu, când am terminat cu toate şi am părăsit aeroportul münchenez, un labirint şi jumătate de avioane şi maşini. Abia acum avem timp şi linişte pentru noi. Vorbim fiindcă avem atâtea să ne spunem. Vorbim întruna, pe rând sau amâdoi deodată, până ce ne dăm seama că am greşit benzile autostrazii şi ieşim de pe autostradă. Ne amuză cât de nepăsători am devenit de când ne-am întâlnit şi ne hotărâm să ne oprim la primul hotel ieşit în cale. Ce minunata limbă avem, ce plastică e! Auzi: hotel ieşit în cale!! Şi dacă ne ieşea in cale un tanc rusesc? Trăgeam in el!? E trecut de miezul nopţii şi noi tot sporovăim în patul hotelului ieşit in cale. Dimineata începem din nou cu vorbitul, apoi cu 3D: duş, dejun, drum bun!! Nu mai încurcăm benzile, pentru ca am luat frânele în mâinile mele: sunt pilot de bord, ca la raliuri. Îl conduc. El e şofer, nu ştie prea multe, conduce cu picioarele, la propriu şi la figurat şi trebuie să-i spun, câteodata, să pună frână. Sa fim clari!

Autostrada München – Salzburg e udă, de la zapada strivită de miile de pneuri ce au trecut peste ea, e aglomerată pe trei benzi, cu tot felul de şoferi, unii merg constant pe o bandă, alţii, aiuriţi, fac slalom când pe o bandă, cand pe alta, dand emoţii infarctogene. Ce aiuriţi, de-a dreptul nebuni, motiv pentru care se spune autostrazile nebunilor. Traficul se răreşte şi autostrada se restrânge la doua benzi, dar cu un peisaj hibernal fascinant. Mă desfata. Doamne, ce lume frumoasa ai facut, si cum ştiu nemţii astia  să o îngrijeasca! De ce nu ai facut mai multi nemti pe pămant? Ce, vroiai şi mai multe războie pe pământ? Tac, deşi aş vrea să-l întreb de ce a facut atâţia ruşi de pomană. Atentionez şoferul, ce arată  ca un adormit în faţa televizorului, urmeaza poarta de ieşire spre Bad Reichenhal. Se executa, semnalizează si intram pe drumul 18, doar cu o singură bandă pentru fiecare sens. Îi explic cum se circulă pe asemenea drumuri în Germania, e complet diferit de Romania, unde sunt aceleaşi reguli dar jumătate dintre şoferi nu le respectă. L-am intrebat daca a înţeles. Mârăie. Repet întrebarea, cu autoritate. Sa traiti, am înţeles. Mă îndoiesc, dar nu am ce face, mi-am asumat, fără constrângeri, să-i fiu şi pilot de bord. Ce îşi face omul cu mâna lui nu trebuie să mai aştepte să-i cadă din cer!!

Ne îndreptam spre BERCHTESGADEN, una dintre zonele cele mai pitoreşti ale Bavariei, ale Germaniei, întregite! Numai Romania nu a avut voie să se întregească după 1990, fiindcă democraţia europeană merge după proverbul Quod licet lui HANS non licet lui ION!! Peisajul e din ce in ce mai bogat în coline si pâlcuri de brazi încarcaţi de zapada, iar din loc în loc, case mari din lemn, într-un stil local, alpin, cu doua nivele şi acoperiş în două ape, cu un horn mare din care iese fumul alb al focului de lemne. Viteza e redusa mult, mergem în coloana, vorbim continu, tandru între noi, privindu-ne sporadic: eu urmaresc semnele de circulaţie si el căutand cu farurile aprinse, ziua în amiaza mare vreo groapă, gropiţă, crăpaturi în asfaltul şoselei. E dezamagit: nici una! Ce fel de ingineri de drumuri au nemţii ăstia, de nu ştiu să facă şosele ca ale noastre, cu gropi cu tot de la început!?! Îi încerc dezamăgirea, doar ne cunoaştem de acum 35 de ani, când lucram împreună şi am format o echipa sudată, one team, cum zice el. Am fost, fiindcă la un moment dat sudura s-a rupt. Pac! Soarta destinului la mine si destinul sortii la el. Noroc că suntem intelectuali şi stim sa le cujetăm ardeleneşte, şi pe faţă şi pe dos. Ne-am ratacit noi un pic, şi de data asta, la fel ca atunci demult, dar pâna la urma ne-am regăsit şi am ajuns Bischofswiesen in Berchtesgaden la Frau Margareta, care ne astepta bucuroasă şi pe care el, şoferul, a şi îmbraţişat-o de cum a vazut-o. Degeaba, Frau Margareta a întrebat imediat de Virgil, nu s-a uitat la el. Normal, ce se compară! Frau Margareta, nemţoică   draguţă, juri că e copia Prinţesei Diana când o vezi, m-a condus sa-mi arate camera noastră si el a adus bagajul. Camera, la etaj,  strălucea de curaţenie, caldă şi ca ambianţă, era cu totul si cu totul diferită de cea de la hotelul care ne-a ieşit în cale noapte trecuta. Cina a fost în taină amintirilor, iar confortul si ospitalitatea bavarezei ne-a dat o mare satisfactie, o bucurie pe care o doream de mult de tot….

                                                            *******                                                                         

KONIGSSEE, pe româneşte lacul regelui, fiindcă lacul a fost a unui rege până ce l-a vândut, candva, pe 500 guldeni. Acum s-ar zgâria pe ochi dacă ar afla caţi bani aduce, într-un an, de la un milion de vizitatori, plus noi doi. Este cel mai frumos lac alpin din Bavaria, este un adevărat fiord scandinav, dar inchis la capete şi conţine, aflu din broşura, cinci sute de milioane de metri cubi de apă potabilă, cea mai bună din Germania! Sa veniţi să gustaţi apa şi peisajul alpin, unic. Natura nu face dubluri, nici imitaţii. Croaziera e de opt kilometri cu nişte vaporaşe cochete şi electrice pentru a nu polua lacul. Şi ştiti de când au vaporaşe electrice să nu polueze apa lacului?!? Din 1909, repet pentru români: din 1909!! Natura ar dori ca toti pamantenii sa fie nemti din punctul asta de vedere. Şi Natura-i naivă cateodată. La mijlocul lacului, între pereţi abrupţi şi înalţi de fiord îngust, vaporaşul se opreşte, se face o linişte desăvârşită şi un membru al echipajului scoate o goarna şi dă un tril ce se transformă în ecou, care se repetă de câteva ori. Toţi ascultam fără răsuflare, mulţi dintre noi nu am mai auzit ecou de ani şi ani de zile în natură. Alţii niciodată, noroc cu tembelizorul că le mai dă câte o mostră  de ecou, din când în când.  

BARTHOLOMA e o mică bazilică pe un promontoriu al lacului, o bijuterie rară printre celelalte biserici, catedrale, domuri ale Germaniei, fiind atestata documentar de la 1134! Privind-o de pe vaporaş o vedem cum creşte, ne impresionează şi ne atrage. Este o cladire trilobată albă cu două turnuri globuloase, roşii, cu zapadă pe vârful lor. Când ajungem la ea, o atingem şi intrăm. E decorată frumos acum pentru Crăciun, frumos pictată cu motive biblice. Cei 900 de ani ai ei ne domină în aceiaşi masură ca şi simbolul ei. E ceva solemn pentru noi in aceste clipe, ne privim şi ne atingem tainic si trainic. Admiram, meditam, închinam laudă Creatorului şi omului care a zidit-o. Iesim şi privim ceasul solar de pe clădirea apropiată, am petrecut aici o clipa divină. Facem o mică plimbare în jurul micuţei bazilici, zăpadă pură, apă cristalină iar pe malul celălalt vedem un ciopor de capre sălbatice în jurul unei hrănitoare cu fân pentru ele. Plecam luând tot peisajul cu noi, în minte şi în suflet. După amiaza şi seara, în sufrageria intima şi calda, stam nesfarşit la un pahar de vorba, cum ne-a prezis odată, cineva: va veni o vreme când veti vorbi mult împreuna si nu veţi mai termina.

Foto.Konigsee cu Sf.Bartholoma

                                                            *******

BERCHTESGADEN este un ţinut pitoresc prins intr-o uriaşa potcoava subalpina fascinantă, dar exista si un oraş cu acelasi nume, aşezat sus pe un deal. Am urcat să-l vizităm, să ne plimbăm, dar, aici, cea mai mare problemă este un loc de parcare, pentru simplul motiv că la începuturile lui, în urma cu peste nouăsute de ani, edilii oraşului nu au ţinut seama de parcări. Serios! Au clădit biserici, catedrale, palat regal, colegii, case cu etaje, una-n alta, pe strazi inguste, numai parcări nu! Învârtindu-ne după un loc de parcare, am descoperit că şi nemţii au lipsuri: nu au destule locuri de parcare la câte maşini fac; ar trebui, la tehnica pe care o au, să facă şi fabrici de parcări, nu numai de maşini. Tot învârtindu-ne să ne parcăm, ne-am întrebat dar ce au căutat, şi ce au găsit, oamenii aici, acum aproape o mie de ani? Aflam: aurul alb!! Asta ce mai este? Sare!! Au gasit sare şi de atunci o tot exploatează, deşi parcările în ziua de astazi se exploatează foarte bine, aduc mari căştiguri! Minune, s-a facut un loc. Suntem liberi! Ce curioase forme mai are si libertatea în zilele noastre! Ne plimbam cum am dorit, printre pedestri, sunt foarte multi, e atmosfera sărbătorească. Veselie, muzică, tarabe impodobite cu cetină, unele vând tot felul de cadouri de Sfântul Nicolae sau de Crăciun, altele vând cârnati, crenvurşti, chifle, vin cald pentru toata lumea, nu pentru cei neinteresanţi cum suntem noi. Uite şi un ceas solar defect, n-are soare. Ne oprim din mers, pe un perete sunt fresce cu soldatii acestor plaiuri subalpine, morţi în Primul şi al Doilea Razboi Mondial, sub care sunt multe, multe plăci cu nenumarate nume ale celor ce au căzut in aceste razboie. Coroane de flori naturale, proaspete si cetină de brad. Amuţim, păstram un moment de reculegere pentru aceşti tineri ce nu au avut parte de viata lor, cum s-ar fi cuvenit să aibă, le-a fost răpită. Suntem sensibili la asemenea memoriale ce reflectă scurtarea vieţii, întreruptă prin violenţa, indiferent cărei religii sau naţiuni aparţine. Tinerii aceştia nu s-au născut cu arma în mână, cineva le-a pus-o şi nu pentru apărare ci pentru atac. Ce ruşine, ce conducatori primitivi si ce razboie abominabile au declanşat şi în Secolul XX. Vis-a-vis de Berchtesgaden, peste râu, este Obersalzberg unde aveau proprietăţi Hitler, Goring, Borman aceşti demoni ai războiului în care au pierit tinerii continentului european. Renunţăm la plimbare, renunţăm la mulţimea vesela, plecam. Seara o petrecem în doi, răscolind trecuturile lumii şi ale noastre. Ce  lume, prin profesiile noastre ne-am dăruit sănatăţii şi vieţii, în timp ce alţii fabrică rachete şi gloanţe, servind ideologii şi propagande ale urei şi ale morţii.

Foto.Iarna in Berchtesgaden

Foto.Sf.Nicolae in Berchtesgaden

                                                                                    *****

SALZBURG. Dimineaţa următoare, mai luminoasă decât precedenta, am trecut în Austria, la Salzburg, în medievalul Innere Stadt unde a copilarit Amadeus – cel iubit de Dumnezeu şi de toţi cei care îi ascultă muzica de două secole şi jumătate! Am dorit, împreuna, să facem un mic pelerinaj omagial la casa în care s-a născut Mozart, cel mai iubit compozitor al nostru. Drumul până la Salzburg este precum un vechi basm cu iarnă încărcată  de zapadă, încantator. Încântarea s-a terminat odată cu intrarea în Salzburg, un oraş ce are de toate, plus un Dom mareţ şi fortăreaţa Hohensalzburg, ca sa fie căutat si vizitat, cu excepţia locurilor de parcare. A trebuit să ieşim din Innere Stadt să găsim un loc de parcare departe. Plimbarea prin Mirabellgarten şi vizita casei Mozart ne-a dat satisfactiile şi trăirile dorite. Divinul Mozart a avut o viaţă scurtă şi un destin potrivnic; cu un tată dur, o soţie ce nu s-a putut ridica la nivelul dorinţelor sale spirituale şi artistice, urmărit de o haită de cămătari până în ultima sa clipă. Când a murit, la 35 de ani, a lăsat omenirii o inegalabilă avere exprimată în toate formele muzicale ale  acelor timpuri, dar a fost atât de sărac şi uitat încât a fost depus în gruapa comună, a săracilor, într-un cimitir din marginea Vienei. Destinul i-a fost comun cu al multor muritori de rând, dar  a rămas nemuritor. 

După masă, Frau Margarete a dorit să mergem împreună, cu ea şi fiicele ei, să ne arate tradiţiile locale, cum se costumeaza tinerii şi merg din casă în casă  împreună cu Heiliger Nicolas und der Engel să ducă daruri frumoase şi sfaturi bune copiilor. A fost un spectacol tradiţional ce ne-a interesat, plăcut  şi amuzat foarte mult. Tinerii se înfăşoara în trestii şi paie din cap până în picioare, iar în spate îşi atârnă nişte talangi mari de răsună văile când merg şi tropăiesc, ţopaiesc. Alţii se îmbracă în tot felul de blănuri, îşi pun măşti, se numesc krampus, fac tot felul de ghiduşii şi au nişte biciuri cu care lovesc, gentil, fetele de seama lor întâlnite în cale. Fete mici şi mari se dau cu funingine pe faţă şi, bineînţeles, fac tot posibilul să le iasa în cale băieţilor mascaţi. Sfântul Nicolae este sobru, costumat în mare episcop şi tot alaiul de tineri costumaţi şi mascaţi merge din casă în casă, dupa el. Ne-a impresionat cât de mult ţin la tradiţiile lor vechi de sute de ani, cu câtă bucurie participă întreaga comunitate la ele. Privindu-i cu mare satisfacţie, ne-am trezit că vorbim de tradiţiile noastre româneşti, la fel de frumoase şi vechi, specifice nouă. Recent, independent unul de altul, am citit “Frumoasele Straine” a lui Mircea Cărtarescu, lectura ne-a intrigat foarte mult, datorită persiflărilor pe care autorul  le face la adresa specificului şi tradiţiilor noastre româneşti, este de-a dreptul batjocoritor, dar se pretinde a fi mare scriitor român. Este oare? Ne îndoim, citindu-l. S-ar lumina puţin la minte dacă ar vedea cum îşi sărbatoresc aceşti bavarezi tradiţiile? Nu cred să i se aprindă lămipile minţii, să cuprindă orizonturile şi înţelegerile cele mari, îi mulţumit să-i pâlpăie în cap un felinar de futelniţă, cuvânt dominant  în mintea şi scrierile sale!

Cand am ajuns înapoi, tarziu, ne-am dat seama ca a fost frig şi ne-a prins. Ne-am încălzit şi cu o pălincă de-a noastră şi simţindu-ne confortabil am început să desfăşurăm nesfarşitul nostru ghem de amintiri comune sau personale, de păreri şi opinii despre cele vazute, auzite sau citite, avântându-ne in consideraţii si conceptii despre omenire, despre noi. Am făcut filosofie proprie, având în vedere ca filosofia este ştiinţa şi neştiinţa despre viaţă şi lume, ori noi trăim în lume, deci avem tot dreptul să ne punem întrebările ei, simplu, cu răspunsurile e mai greu să nimerim. Nu întotdeauna avem aceleaşi idei şi păreri, dar avem toleranţă şi înţelegere, facem totul să rămânem în vechea noastră concordie. Tarziu, din una in alta, am ajuns sa vorbim din nou despre libertate, atât de dragă nouă, atât de mult dorită, libertatea sociala, libertatea personală. Întâi de toate trebuie să existe o libertatea lăuntrică, intrinsecă, esenţială în formarea personalităţii, a caracterului despre care un antic filosof  spunea că este hotărâtoare şi-n destinul fiecăruia şi o libertate primită din afară, extrinsecă – cea care se dă voie de la comănduirea pieţii cum îi spune Dumitru – şi este fără nici o valoare pentru cei ce nu o au pe cea  lăuntrică.  Cât ne priveşte noi avem atâta libertate intrinsecă de dă pe dinafară! Ha-ha-ha, îi îmbogăţim şi noi conţinutul cu ideile noastre, pe vechile principii democratice, de respectarea libertăţilor personale şi ale semenilor noştri, numai pe cele drepte şi raţionale şi le respingem pe cele antisociale, maligne sau libertinismul vulgar, ce nu este decât calea tuturor viciilor…

Mult dupa miezul noptii, adormim ca oamenii liberi în acest minunat leagan alpin.

*****

TIROL. Reporterilor, ocazionali sau de profesie, le stă bine cu drumurile, spune un vechi aforism din Ciosa. Trebuie o mică lămurire: afară de cioseni, nimeni nu ştie unde e Ciosa. Cred ca v-am lămurit. Ne-am făcut bagajul pe care el, fostul filosof de-aseră, redevenit şofer de raliu personal, l-a cărat iar eu am luat harta, adica mapa, pentru că aşa-i făcută societatea cu libertăţi extrinsece  “unii cu mapa şi alţii cu sapa”! La despărţire, ne-am luat “auf Wiedersehen-ul” de la Frau Margarete si i-am dat in schimb “Danken schon-urile”. Am plecat privind inapoi cu drag şi hotărâţi să revenim, la vară, să urcam sus la KEHLSTEINHAUS unde se află Adlerhorst adica cuibul vulturului, vulturul a fost Hitler şi cuibul e un chalet, aparent obişnuit în aceste locuri, dar drumul pâna acolo, tunelul si mai ales liftul ce urcă o sută de metri până la panorama din vârful stâncii sunt unice în lume. Era să uit; omul de lângă mine nu a mai îmbrăţişat-o pe Frau Margareta, nu din cauza mea, Doamne fereşte, probabil i-a trecut prin minte, că, în acel moment, Frau Margareta îi va trimite calde salutări lui Virgil. Asta e părerea mea, fiindcă aşa îl înţeleg de ce s-a limitat doar sa-i facă  bezele de la volan.

Foto.Achensee in Tirol

Demarăm spre Tirol. Dar nu am luat-o direct prin Kitzbuheler Alpen, ninsese mult, era înnorat şi ceţos, ci am ales ocolirea pe autostradă, cu gândul că până la ACHENSEE, o minune de Tirol, unde vrem sa ajungem azi, poate se deschide cerul, să ne bucurăm şi de panorama alpina pe care se sprijină cerul în partea asta de lume. Dupa nişte zeci de kilometri, am urcat pe autostradă, era udă dar nu îngheţată, circulată dar nu aglomerată, am fixat pe harta directia de rulare si m-am străduit cât am putut, luându-mi mult timp, să-i pun în memorie şoferului că trebuie să ieşim de pe autostradă la drumul 181 spre Achensee, ce este înainte de Innsbruck. Drumul va fi marcat din timp şi, deasemenea, se va vedea pe ecranul colorat al sistemului de navigaţie – al GPS-lui = Global Positioning System – de pe bordul maşinii. Cum misiunea mea de copilot al raliului nostru personal am crezut ca s-a incheiat, am inchis harta şi relaxată mă pregateam să mai toc lumea, pentru ca fiecare dintre noi îşi are lumea lui, pe care o toacă şi de care este tocat. Dar n-o fost modu’, cum zâce ardeleanu’, ca a inceput el, şoferul, să ma toace pe mine la cap, că autostrada asta-i depaşită, fiindcă nu au ieşirile numerotate, cu cifre mari, precum în Nord America, unde e atât de uşor să te uiţi numai la numar şi gata, nu ca aici unde îţi distrugi ochii încercând să citesti ce nu se poate citi decât dacă eşti neamt sau turc născut în Germania. Şi de aici mai departe un adevarat laudatio autostrăzilor şi maşinilor americane. L-am lasat aşa, vreo douăzeci, treizeci de kilometri să-şi continue elogiul asfaltului şi cauciucurilor americane, dupa care, abrupt l-am coborat cu picioarele în Dacia lui din Romania, căreia îi spune castravetele pentru ca era verde-castravete. A tăcut cu luare aminte şi am continuat să-i amintesc cum, odată când era mai apucat într-o depăşire a rămas cu schimbatorul de viteză în mâna! Ha,ha,ha şi-a adus aminte. A avut prezenţă de spirit, şi reflexe, reuşind să opreasca maşina fără probleme pe dreapta şoselei, între două localităţi, dar rămăsese cu schimbatorul de viteze in mana şi gura căscată!! Ha,ha, ha chiar aşa a fost. Ce sa facă, ce să facă? A oprit o maşină, alta, toţi dădeau din umeri cu sugestia să chemăm ACR-ul, fiindcă  nimic nu se putea face acolo pe marginea şoselei. Un şofer mai bătran, a părut mai atent, uitându-se când la schimbatorul de viteza, când la podeau din care s-a rupt schimbatorul şi s-a luminat. I-a dat o surubelniţă mare a cărui capăt metalic l-a introdus în podea de unde s-a rupt schimbătorul iar cu mânerul să schimbe vitezele ca înainte!! De necrezut, dar a funcţionat perfect si aşa a condus cu şurubelniţa ani de zile, aşa a şi vândut-o, garantându-i cumpărătorului că nimeni nu-i poate fura maşina dacă ia şurubelniţa cu el. Aflase tot oraşul cum schimbă vitezele cu şurubelniţa!! Ha, ha, ha si acum nu mai poate fără autostrazi şi maşini americane, cele mai urâte din lume, dar mă rog îs mari şi le dă impresia ca şi ei îs mai mari!! Falsă imagine de grandomanie ieftină de norocos scăpat din lagarul socialist! Asta-i, trebuie să-l trag de mânecă, să rămâna aici, în stânga mea, pe locul şoferului. De când ne ştim, ne tragem de mânecă, tot timpul, de dragul glumei, al amuzamentului, a bunei dispoziţii fără să întrecem măsura, dar uitând de timp, şi acum, trecând de ieşire noastră! Ne-am trezit în faţa ieşirilor spre Innsbruk şi până să ne revenim bine din neatenţie, urcăm deja spre Pasul Brenner, spre Elvetia pe care el, omul din sânga mea, nu o suportă, îl irită şi are motiv sa ma întrebe, cu inutilă solemnitate autoritară: ce fel de copilot esti iubirea mea bibelou de portelan? Cum lui nu-i place Elveţia la fel nici eu nu suport versul asta, minulescian, să-mi fie atribuit, aşa ca la rândul meu l-am intrebat cine ţi-a dat ţie carnet de şofer dacă nu ştii să citeşti singur semnele. La care s-a blocat până în prima parcare, mare parcare chiar într-o intersecţie, şi cu un zâmbet răutăcios până în vârful urechilor, mi-a spus că de aici încolo să conduc eu  maşina, că lui nu i-a dat nimeni carnetul si l-a luat el. E căpos, rau, dar şi-a găsit perechea, nu m-am lasat, i-am spus întâi, du-mă  acasă după carnetul de şofer, nu e la mine fiindcă credeam că nu e cazul sa-l am când plec cu tine prin lume. Şi-a schimbat zâmetul şi starea, a întors masina şi de data asta, amândoi atenti la drum am ieşit bine de pe autostradă pe un drum montan străjuit de pădurea de conifere ninsă abundent şi de cer aproape senin îndreptându-ne, bine dispuşi de peisaj, spre PERTISAU am ACHENSEE, o staţiune tiroleză pe marginea unui lac umbrit de Alpi şi de pădurile lor viguroase. În drum am constatat că totul era închis, era probabil o sărbătoare catolică, ce sunt cu găleata în Austria, iar în staţiune, un etalon de frumuseţe tiroleză, toate gasthof-urile erau închise, ceea ce ne-a dat şansa să tragem la cel mai frumos şi elegant hotel al staţiunii “Verwohenhotel – Krista[ll]” de cinci stelute, să le mananci, nu altceva, cu preţ cu tot. Mărci de maşini superioare, arătoase nu ca cele americane, lume bună cu comportament între decent şi elegant, o curaţenie şi ordine peste superlativul de care tot făceam cazul până  aici, decorat sărbătoreşte cu bun gust, rafinat. Servici şi artă culinară prezentata ca într-o galerie celebră de artă. Merităm. Dar ceea ce ne-a ameţit a fost camera, imaculată şi stralucitoare. Mobilată, decorată, supra echipată, supra dotată, balconată pe unde intrau Alpii peste noi. Nu ne-am mai luat ochii de la ce era în jurul nostru şi aşa am dormit cu ei deschişi. (‘’Doamne, cum de le fac nemţii pe toate astea atat de frumoas şi perfect? Nu-s nemţi, Dumitre, îs tirolezi şi muncesc cu stăruinţă şi conştiinciozitate! Şi fără alte întrebări, nici mie, nici ei!)  

Foto.Din Tirol

                                                                                    ******

PE VĂILE ŞI CULMILE ALPINE. Noi, oameni ca oamenii, nici mai mult nici mai puţin, avem la fel ciudaţenile, fixurile şi reacţiile noastre, iar între noi avem atâtea şi atâtea în comun, avem şi nepotriviri, inversuri!  Dintre cele in comun este şi dragostea noastră faţă de Natura. Iubirea acestei creaţii creatoare!! In dimineaţa aceasta, cu dejun de cinci stele, pe feţe de masă de damasc cu cinci stele, omul din stânga mea are faţă de mine un comportament de cinci stele, sa fie in ton cu ambianţa hotelului, si mi-a vorbit de traseul zilei atât de înflăcarat de parcă îmi făcea o declaraţie de afecţiune, cât pentru două eternităţi, nu un plan de raliu de fiecare zi. Azi va fi un drum minunat, cel mai frumos, la capătul căruia va fi surpriza promisă de mult. Azi, vom străbate o lungă porţiune de drum, pe o vale alpina pe care sper că vom fi numai noi doi. Va fi ziua noastră, Alpii noştri, când în Bavaria când în Tirol, totul va fi al nostru  Stop, opreşte-te! Ce, până acum, nu au fost toate ale noastre? S-a oprit precum un şofer la octogonul roşu si m-a privit deziluzionat, pentru frâna pe care am pus-o. Avea dreptul, m-am purtat ca o răcitură, când el vroia să-mi încălzească firea. Mai bine era să-i fi cântat imnul nostru: noi suntem puţin plecaţi, ar fi fost încântat. Găsesc eu, în curând, o ocazie, până atunci îi spun: sunt nerăbdătoare, demarează.

La inceput am mers spre Nord, spre Germania, pe malul lacului Achensee, oprind de cateva ori sa-i admiram frumuseţea din poalele alpine în care se află. Apoi am lasat valea, am inceput să urcăm şi, furaţi de peisaj, luându-ne cu vorba, am trecut în Germania şi tot am mers o bucata de drum, până ce ne-am oprit, ne-am privit să vedem cât de frumoşi şi deştepţi suntem la anii noştri. Ne-am privit  şi ne-am întors din nou în Austria, cântându-i noi suntem puţin plecaţi, râdea bine dispus. De data asta, am găsit intrarea, destul de mică şi dosită a drumului 14, drum de-un lat de palmă ce trebuia sa fie numai al nostru. Şi într-adevar numai al nostru a fost, împreuna cu cerul şi zapada grea, ce aproape îngropa o pădure tânără, totul într-o aparentă nemişcare. Am oprit motorul şi liniştea Naturii s-a furişat şi ne-a cuprins, atunci ne-am auzit inimile bătându-ne timpul vieţii. După un timp am pornit. In cei 25 de kilometri am întâlnit o singură maşina, atunci abia ne-am strecurat una pe lângă cealălta cu multa grijă. Eram din nou în Bavaria, îndreptându-ne spre bine cunoscuta staţiune alpină de ski, GARMISCH – PARTENKIRCHEN, gazda unei olimpiade de iarna şi a multor competiţi internaţionale de ski. Am oprit la un expresso, am luat şi informaţii, plecând mai departe.  Iniţial, aici a fost un castru roman, după aceia o mică comunitate teutona, care s-a dezvoltat pentru că trecea drumul comercial între Veneţia şi Augsburg, apoi a decăzut in mizerie economică ce a dus la misticism, ajungând la paroxism, cu o isterie colectivă împotriva vrajitoarelor. Au ars pe rug şi au strangulat aproape un sfert din femeile comunitătii! Abominabil! Vrajitoarele si alchimistele sunt subiecte cu care companionul meu mă sâcăie ironic, întotdeauna făcând aluzii, doar pe jumatate fine, la adresa reţetelor mele de ciuperci şi alte fierturi care i le ofer. Acum s-a pornit din nou, dar, probabil, vreo vrajitoare l-a făcut să confunde stanga cu dreapta, să greşească din nou traseul si privindu-mă suspect, incetează băşcălia. Suntem din nou în Tirolul cel frumos, după care pe un drum scenic trecem în Germania la Fussen, unde ninge susţinut. Sincer aştept surpriza. Mâine vine răspunsul, astazi e prea târziu, trebuie să ne adapostim de atâta zăpadă! Mergem la informaţii unde ni se dă adresa unei adapostiri si astfel ajungem la Pension-Garni, pe malul lacului Weissensee. Foarte confortabil. Şi aceasta a fost ziua noastră specială, cu panorame tiroleze pe drumuri de un lat de palmă, cu povestiri despre  soarta vrăjitoarelor bavareze si cer din fulgi de nea.

                                                          *****

SCHLOSS NEUSCHWANSTEIN aceasta este surpriza lui pentru mine. Sa văd, sa vizitam împreună, unul dintre cele mai frumoase castele ale lumii, aşezat într-un peisaj subalpin unic. Aici poalele Alpilor se termină printre lacuri şi aşezări recente cu arhitectură pitorească şi îngrijire aleasă sau altele vechi, medievale cum este Fussen, rămas încă de pe vremea romanilor. Lăsăm maşina jos într-o parcare şi urcăm panta lină a unui drum, prin padurea ninsă abundent toată noaptea. Tot drumul este plin de vizitatori, unii urcă, alţii coboară, fiind de toate culorile şi limbile, din toată lumea. În medie, sunt trei, patru mii de vizitatori pe zi, ceea ce face acest castel sa fie unul dintre cele mai vizitate din lume. Urcând,  imi induce o mare curiozitate, înşirând fel de fel de informaţii despre aşezarea castelului pe înalţimea unor chei, pe ruinele altui castel medieval, despre arhitectura mai mult imaginată din castelele povestirilor şi legendelor germanice decât dintr-un stil real. Are însă din toate stilurile câte ceva, atât în exterior cât şi în interior, din medieval timpuriu, romanesc, gotic, neogotic, un pic de baroc şi chiar nuanţe bizantine, şi toate împreună îi dau un farmec fascinant de basm. Şi după ultima curbă, brusc ne apare în faţă, taindu-ne şi ultima răsuflare ce mai rămasese în noi dupa acest urcuş. E de necrezut, zvelt cu balcoane şi arcade, cu turnuri rotunde şi pătrate, impune, copleşeste, e fară de asemănare. Ne aflam în faţa unei porţi prin care vom intra într-o lume de basm. Curtea interioară este  intesată de vizitatori, ce aşteaptă să le vină rândul turului înscris pe bilet. Curtea are o terasă spre scena montană despicată de nişte chei adânci.

A fost odata, ca nici o altă dată, un tânăr prinţ frumos, meditativ, artistic şi impresionat de legendele germanice atât de mult încat a început să trăiască în ele. Când a împlinit 18 ani a devenit regele Bavariei, era în 1864, şi este cunoscut ca Ludwig al II-lea. De la început nu i-a plăcut anturajul şi treburile curţii regale din Munchen şi atunci a căutat refugiu departe de ea, în frumoasa natură alpină, unde şi-a construit acest castel să traiasca cu ideile sale şi să respire aer ceresc. A fost logodit, dar pâna la urmă nu s-a casatorit, a rămas în anturajul bărbaţilor toată viaţa şi a fost patronat spiritual de muzica lui Richard Wagner, pe care l-a sponsorizat, scăpându-l de cămătari.

Dacă pe dinafara castelul este din granit cenuşiu, în interior conţine splendoarea marmorei arhitectonic integrate, a lemnului prelucrat artistic în infinite variante şi peste toate domină pictura ce are teme biblice, mitologice, istorice dar mai ales din legendele germanice, pe care Richard Wagner le-a pus pe muzica, în timp ce pictori angajaţi le-au pus în culori dupa ideile lui Ludwig al II-lea. Simbolul castelului este lebada, pasarea îndragită de rege. De altfel, daca nu gresesc prea tare, Neushgwanstein în româneşte înseamnă noua lebădă de piatra. Toate încăperile impresionează prin specificul şi ornamentaţia lor, dar Sala Tronului, începand cu pardoseala din mozaic, privind coloanele şi balcoanele, picturile cu regi canonizati si apostoli, pana la tavanul  sub formă de cupola, albastră cu stele, în întregime apare o catedrala bizantina dominantă. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost numirea de Sala Tronului, dar tronul lipseşte cu desăvârşire. Cred, până nu citesc alta explicaţie, că a fost ideea lui Ludwig să nu aşeze tron, vrând să dea o semificaţie personală. În schimb şi-a făcut o mică grotă cu stalagmite şi stalactite unde se retragea la o masa să citească, să scrie. Ghidul ne-a prezentat apartamentul regal, o adevartă galerie de artă bogată şi diferită de la o încăpere la alta. Antreu, camera de primire, sufragerie, birou, dormitor, toate m-au fascinat. Am vizitat şi sala de concerte cu un parchet stralucitor şi un tavan de lemn cum nu am mai văzut. De la ferestre se vede o panorama cu lacurile din imprejurimi. În unul din el, a fost găsit Ludwig al II-lea înecat. Era a doua zi după ce curtea regală din München l-a suspendat pe motiv că e nebun. A fost chiar şi un certificat în acest sens semnat de un medic, care nici nu l-a consultat! În urma morţii sale, la varsta de 41 de ani, s-au vânturat multe prezumţii între înec si asasinat. Nu ştiu. Dar acest castel a devenit un obiectiv turistic mondial şi nu cred să existe vreun vizitator care să nu fie impresionat de frumuseţea castelului şi istoria regelui. Veniţi să vedeţi! Coboram agale la braţ, bucuroşi de satisfacţile trăite pe care le comentăm în impresii ce vor deveni amintirile noastre de neuitat. Într-un moment, îl opresc, îl privesc cu drag şi-i mulţumesc. 

                                                                             *******

CUIBUL  DIN  ZĂPADĂ. Peste noapte a nins susţinut, nu am ştiut, dar spre dimineaţă ne-a trezit viscolul şi atunci am văzut ca suntem cuprinşi între nămeţi. Bună dimineaţa sa fie în sufletele noastre calde fiindcă afara e o iarnă alpină cumplită. Nu mai ningea cine ştie ce dar viscolea, şi în parcarea, unde lăsasem maşina aseară erau se vedeau numai nişte mormane mari de zăpadă. El, şoferul, s-a dus să-şi caute maşina. A venit dupa o bucată bună de timp – îmi place la nebunie această expresie româneasca, a noastră – iradind de satisfacţie “până să o găsesc am dezăpezit vreo trei mai înainte”. Era bine dispus, contaminându-mă şi pe mine dupa ce privisem dansul haotic al zăpezilor cu vântul deslănţuit, parcă era o ciuleandră nebună, şi el în mijlocul lor curăţind degeaba maşina. Am coborât în restaurant, unde era un bufet bogat, asortat si la alegere liberă, cât doreşti. Multe ne fac cu ochiul dar vocea împotriva kilogramelor  ne stăpâneşte aşa că ne lăsăm impresionaţi de încaperea restaurantului. Nu atât de curaţenia strălucitoare şi ordine – unde nu-i curăţenie şi ordine în Bavaria sau Tirol?!? – ci de picturile murale, de aranjamentele decorative şi mai ales de tavan, o adevarata opera de arta compusă din lemn şi culori. De fiecare dată când suntem atraşi şi încântaţi de asemenea ambianţe frumoase prin gust artistic şi cu atâta grijă întreţinute, întrebându-ne, ca oamenii obisnuiti, de ce nu este si la noi la fel? Pentru ca de atâta inteligenţă cât ne-a intrat nouă românilor în cap că avem, am devenit teoriticeni de baliverne şi braşoave în loc să fim practici, am înlocuit stăruinţa cu superficialitate. Tăcem şi mestecăm calorii puţine şi gânduri de-a valma. Dupa un timp începem sa vorbim din nou de Schloss Neuschwanstein fiindcă vizita castelului ne domină încă, sedimentând impresiile. Am dori sa mergem, odată, o zi intreagă numai noi doi, înafara tururilor, care datorită numarului mare de vizitatori zilnici sunt foarte limitate în timp şi informaţii istorice şi sociale. In ziua aceia am culege mult mai multe impresii, am înţelege mai bine acele timpuri şi oamenii lor, am înţelege, poate, de ce noi avem o altă percepţie a lumii europene decât o aveau ei atunci. Am sesiza şi distinge mai mult din sensurile influienţei pe care a avut-o Richard Wagner asupra lui Ludwig al II-lea, asupra germanilor în general.

Multi sustin ca Wagner a fost un catalizator al naţionalismului german fară precedent, cum a fost şi Giuseppi Verdi pentru naţionalismul italian. A fost vremea personalităţilor europene generatoare de naţionalism, ce au dominat generaţii după generaţii. Şi Hitler l-a venerat pe Wagner, atât de mult încât in zilele de acum muzica lui Wagner nu se executa in Israel!?! Poate li se trage de la anecdota aceia, în care un rabin spunea în sinagogă cum a băut bere Wagner cu Hitler la München după ce au pus la cale soluţia finală. De râsul gâştelor îndopate!

L-am privit strâmb, dar şi cu îngaduinţă, fiindcă nu ştiu câtă cultură muzicală are, ştiu, însă, cu auzul lui muzical  abia poate face diferenţa între o goarnă şi un claxon de autobuz. Despre Wagner poate că ştie ceva mai mult decât prim-ministrul Israelului despre Enescu. Curios, îl lăsăm deoparte pe Ludwig al II-lea si ne-am luat de Richard Wagner, care a fost un compozitor foarte interesant. Întâi de toate, fiind si scriitor, recunoscut eseist, el a scris şi libretele muzicii sale, putini compozitori au făcut treaba asta. Apoi a fost un datornic care a fugit, aproape toată viaţa, de cămătari. A avut şi trei mari iubiri, cât trei romane de dragoste, care pe rand i-au fost muze. Prima lui mare iubire a fost Minna, care dupa un timp a fugit cu alt iubit şi Wagner s-a luat dupa ei pana ce a reuşit sa o ia înapoi pe Minna. Treburile au mers cum au mers, pana ce Wagner s-a încurcat cu Mathilde, iar când Minna a aflat l-a părăsit, făcând loc şi alteia în sufletul lui Wagner, care pe cât era de compozitor tot pe atât era de iubăreţ. Înainte de-a trece la ultima dragoste a lui Wagner, trebuie sa-i spun dragului meu companion, că Minna s-a imbolnavit şi a murit iar Wagner, care i-a declart, în repetate rânduri, dragoste dincolo de eternitate, nu s-a dus nici la înmormantare, scuzandu-se că are un deget infectat!! Îi zâmbesc cu un înţeles pe care-l prinde. Ma priveşte, dar nu zice nimic, ştim de ce. Stăm şi ne privim pana ce s-au derulat memoriile de rigoare. Închidem trecutul şi-i spun mai departe despre a treia mare iubire a lui Wagner, Cosima, care era mai tânără decât el cu vreo 24 de ani, dar a avut cu el trei copii, carora le-a dat nume din personajele operelor sale. Dupa aceasta opera de perpetuare a speciei, Wagner s-a tot îmbolnavit si îmbolnavit, până  ce a murit. De ce boala a murit Wagner, m-a întreaba omul de langa mine. Aşteptam întrebarea  aceasta, dar am făcut  pe surprinsa şi i-am spus doar  într-o doară, de „boala pietrelor de la inimă”. M-a privit cu un rictus aspru, fiindcă si el suferă de boala asta şi a înţeles că i-am spus-o cu un anumit talc. Ghicise tâlcul şi a replicat Hei, tu Pithya mea, umbla uşor cu oracolele si hai sa  mergem. Unde sa mergem prin troienele de afara? Oriunde, împreună, să-mi treacă durerea pietrelor de la inimă. Era clar, am fost rautacioasa cu el şi l-am atins unde era vulnerabil, acum trebuia sa fiu buna si sa-i alin durerea pricinuita. Sincer, nu-s rea doar puţin răutacioasă. Nemţii ăştia neobosiţi, deja curăţaseră zăpada străzilor şi acum se îngrijeau de trotuare. Vizităm partea medievală a oraşului FUSSEN, o frumuseţe de oraş cu străzi vechi încâlcite de sute de ani, dar cu vitrine actuale şi mai bogate ca oricând acum în preajma sărbatorilor de Crăciun. A fost o plimbare minunată, i-a trecut durerile doar privindu-l cu drag. Drept recompensa, în schimbul privirilor mele tămăduitoare a vrut să-mi facă cadou: cel mai mare, impunător şi gotic castel din oraş. E generos de felul lui, dar şi eu l-am refuzat elegant mulţumindu-i şi i-am cerut în schimb o cină şi seara placuta în doi. A făcut mult mai mult decât castelul fortăreaţă care, sa fiu sinceră, era o vechitură de vreo cinci secole plin de sfinţi uraţi şi cripte reci. Nu mi-a placut, dar nici dacă mi-ar fi placut nu-l  acceptam! Nu aveam ce face cu el!

Mâine plecam mai departe, ninsoarea şi viscolul s-au domolit mult.

                                                ******

SPRE BODENSEE. Buna dimineaţa, doamna mea, mi-a zis omul de lângă mine şi dupa obişnuitele întrebări tandre de dimineaţă, a trecut la programul raliului nostru de astăzi. Astazi, cât mai repede, părăsim cuibul,ăsta, cald din zăpadă şi o luăm spre Vest, până-n hotarul Franţei! Frumos program, de sute de kilometri, când pe autostradă când pe sosele panoramice. Cat priveşte iarna alpină care-şi vede de ale ei, pentru el, şofer cu Mercedes inchiriat, nu are nici o importanţă, conform unei teorii personale: dacă altii circulă, circulam şi noi! Am mai auzit-o si trăit-o in trecut şi m-am dus la baie iar el s-a dus să-şi dezăpezească caru cum îi zice Mercedesului, la fel cum bunicu-său, ţăran oltean, îi spunea carului cu boi, dar şi anglofonii îi spun maşinii car. Sper să stie unde a parcat “caru” altfel curaţă toate maşinile de zapadă. Se întoarce radios, nu a greşit decat cu una, cea de alaturi. Între timp am pregătit bagajele  şi le duce în maşină, după care mergem la dejun. Ne-am simtit foarte bine aici, la “Pension-Grani” deasupra Lacului Weissensee, îi spunem la plecare patroanei, iar el, galant, mai adaugă nişte complimente ce ameţesc şi girafele. Îi zâmbesc fals mustrător, se face că ninge. Plecam, nu înainte de-a bate uşor cu palma de cateva ori în bordul maşinii, este animist deci şi caru are spiritul lui, apoi bate din palme să cheme alte spirite, zeii şi tot felul de divinităţi responsabile cu călauzitul pe şoselele şi autostrăzile germane, iar la urmă, fiind creştin îşi face cruce. Până ce termină ritualul se încălzesc spătarele scaunelor, e bine. În sfârsit, îşi aduce aminte şi de mine, femeia din dreapta lui, pe post de copilot, ajunsă pe ultimul loc, dar nu-i bai, măi omule, om vedea noi până la urmă. Întâi, a fost spiritul carului, apoi spiritele călauzitoare ale amerindienilor, după aceia  zeul automobiliştilor, necunoscut în mitologie, plăsmuit de el, pentru care aruncă câte un bănuţ pe şosele şi autostrazi pe care le străbate. La urmă este Sfântul Cristofor, patronul pelegrinilor din trecut si-al automobilistilor de azi. Surpriză, surpriză, mi-a citit gândurile, mă priveşte zâmbindu-mi pios. “Ce doreşti” îl intreb tăios. Alt zambet, şi mai pios, zice Azi nu vreau să văd sau să aud GPS-ul, azi, ca de atâtea ori în trecut, vreau numai tu să mă pilotezi!! Mare ticalos gândesc, dar de zis, zic numai “Zău?” Replica lui vine cu te rog. Nu mă abţin, şi îl întreb dacă după atătea spirite, zei şi sfinţi mai are nevoie şi de mine. Un da energic îmi ţiuie prin urechi şi claxonează scurt.  “Bine, vei fi in mana mea” Nu zice nimic, dar isi face cruce, din nou! Îmi vine să-i dau cu harta în cap, mă abţin, am o zi întreaga în faţa.

Foto.Peisaj Bodensee

Demaram în forţă şi bună dispozitie lăsând în urma cuibul cald din zăpadă. Întâi pe şoseaua 310, apoi trecem pe autostrada 7 ce ne întampină cu ninsoare serioasă, apoi se transformă în viscol dezlănţuit. Circulatie puţină si cu multa precauţiune datorită vizibilităţii foarte scazute. La un moment dat am avut impresia că suntem numai noi doi pe toată autostrada asta aspru viscolită. Îl privesc. Mă uimeşte văzându-i faţa calma de parcă ar fi pe o autostradă însorită, mă liniştesc dar rămân atentă. Când părasim autostrada să o luam pe şoseaua 12, greşim într-o intersecţie, mă priveste dulce prefacut ce bine mă simt în mâna ta” Nu-l iert, îl intreb: “Da spiritele tale invocate, zeul automobilistilor, sfantul patron al peregrinilor unde-s?” Tace, dar nu multa vreme: Au ramas in urma, probabil la un expresso! Până mă ajung, uită-te, te rog, pe harta. Ii explic, zice aha si greşeste în primul giratoriu. Mare inventie sensurile giratorii, se invarteşte in el până ce ii cade fisa. Suntem pe şoseaua 12 ne indreptam spre marele lac BODENSEE, viscolul si Alpii au rămas în urmă, şoseaua urcă şi coboară şerpuind printr-un peisaj încărcat cu zapadă abundentă, proaspată. E relaxant dupa viscolul prin care am trecut, prin care nu s-au încumetat nici spiritele lui călauzitoare, zeul şi sfantul, ramanand într-o cafenea, spalandu-se pe mâini cu “are companioana lui grija de el”. Mă amuză, imaginandu-mi cum stau toate plasmuirile astea la o masă de cafenea, vorbind despre noi, eu punându-le în gură dialogurile ce-mi trec mie prin cap, până ce aud: ”pot sa aflu si eu la ce te gândeşti?”. Bineînţeles, îi descriu tabloul cu personajele lui, dar cu dialogurile mele. Îl amuză, îi place şi-mi face un elegant compliment, de un kilometru lungime, la adresa imaginaţiei mele. Devin alerta, complimentele lui, deobicei, sunt prevestitoare de comentarii pline de inţepături şi ironii. De data asta, interesant, încearcă să-mi explice de ce oamenii din diferite timpuri şi locuri au plăsmuit spiritele, zeii şi divinităţii. “Bine înţeles, atât i-a dus mintea şi cunoştinţele lor în vremurile şi în locurile care au trăit, dar tu, mă rog frumos, tot în vremea lor trăieşti?” Ma simt învingatoare, noi femeile trebuie să fim învingătoare, l-am pus cu botul pe volan. Nu! E mai ticalos decât mine: Din nefericire nu  trăiesc în vremurile lor, dar ce fericire ar fi fost sa fii trait, împreuna, în acele vremuri în care ignoranţa făcea viaţa dintre oameni simplă şi naturală. Am crezut că a terminat, dar se putea? Abia începea Atunci, în vremurile acelea minunate ale vieţii simple şi naturale dintre femeie şi om, femeile erau adevărate femei, gândeau dar nu erau atât de sarcastice şi cinice precum în zilele acestor vremuri, în care barbatii nici nu mai apucă să-şi deschida şi ei mintea de gura lor! Săracii bărbaţii, îmi arăt compasiunea faţă de cel mai apropiat de mine şi-i zic Don’t cry baby!! O lasă-n baltă, încheind cu exact ce spuneam.

Am început să coborâm de pe platou spre Lindau, ce se află la marginea estică a Lacului Bodensee, unde, de necrezut, în locul zăpezii ce ne-a însoţit mereu de la întâlnirea noastră şi până acum, era iarbă verde!! Livezi întinse şi vii ingrijite, nemteste, pe spalieri, aşezate pe un covor de iarbă verde. Peisaj din paradis, îmi vine să cobor şi să iau o mână de iarbă, să ne bulgărim cu iarbă cum se joacă copiii primăvara pe la noi. Am oprit într-o parcare înaltă, de unde covorul verde al pantei se continua cu albastrul lacului, am admirat acest miracol natural, explicându-ni-l biofizic. Lacul este un  acumulator  imens ce s-a încărcat cu caldură toată vara şi toamna iar acum o degajează împrejur. Am făcut  fotografii. Am exclamat în sincer extaz “Aici parca este un început de primavară, ce seamănă cu ale noastre”. Am fost fericiţi, ne-am îmbratişat, natura ne-a îmbrăţişat! Plecăm, lăsând spiritele, zei şi divinităţile să se bucure şi ele de paradisul naturii pământeşti.

De pe înaltul platou alpin până pe şoseaua ce coboară şi apoi şerpuieste de-a lungul Lacului Bodensee am fost fascinati de ceea ce ne-a daruit natura si vremea în această zi din Decembrie. La capatul celălalt al lacului, cel vestic, am luat şoseaua 31 îndreptandu-ne spre Freiburg, am urcat din nou pe un alt platou unde ne-am reîntâlnit cu iarna şi zăpezile ei. Nimic nu ne-a obosit în drumul acesta atât de schimbător ca vreme şi peisaj, din contră ne-a dat vigoare, însufleţire, voie bună  iar minţile şi sufletele noastre au hoinărit libere cât au vrut, nebune ce nu pot fi legate. 

Ultima parte a şoselei până la Freiburg, trece printr-un lung defileu, ce ţine de platoul montan al Pădurii Negre. Defileul e larg, impresionant şi suntem însoţiţi de calea ferată, amintindu-ne de cel dintre Teregova şi Băile Herculane, pe care împreună  am fost.

Nu am oprit in Freiburg, pentru ca aveam rezervată o zi pentru oraşul în care a locuit şi Erasmus, ci am căutat o pensiune undeva, cât mai în sânul naturii. A fost greu pentru că era sămbata seara şi altii veniseră mai devreme şi ocupaseră totul. Ne-am învartit prin “nişte sate” de nu mai ştiam pe unde suntem şi noaptea era pe urmele noastre, tot mai aproape. Am fost norocoasă, orientandu-l bine prin Emmendingen până la “Gasthaus zur Waldschanke” pe un deal, la marginea unei păduri unde am avut parte de un confort si ambianţa dorită. La cină ne-am reamintit:

“O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini  aprinse, 

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călator la drum!”

                                                                        *******

FREIBURG. Indiferent ce ghiduri consultaţi, veti afla ce face acest oras unic. Întâi, este cel mai sud – vestic oraş al Germaniei, are aproape o mie de ani şi-i o poartă a intrarii in Muntii Pădurea Neagra. Apoi veti afla ca este un oraş liber – ”frei”’ înseamna liber, iar ”burg” oras, dar un oraş fortificat – din secolul XIII-lea. A avut universitate din secolul al XV-lea devenind un focar de cultura şi renaştere avansat. Freiburg-ul a fost catolic sub habsburgi şi a ramas catolic si dupa ce protestantismul a cuprins Germania, Europa. Are una dintre cele mai frumoase catedrale catolice, într-o piaţă medievală, autentic reconstruită după ce englezii au bombardat-o sălbatic. Ei, englezii fiind foarte civilizati, creştini şi democraţi, nu ca naziştii lui Hitler. Din alte surse istorice, veti afla că în evul mediu, a bântuit şi aici  pandepidemia de ciuma, de vină fiind, la fel ca în alte multe burguri, vrajitoarele, ce au fost arse pe rug, in timp ce ciuma si-a văzut de ale ei. Exemplu clasic cum oamenii, la fel ca oile, se iau unii după alţii  sau merg în turmă după ideea unui măgar. Şi, când nu a mai fost ciuma să scurteze vieţile cetăţenilor, au fost razboie de tot felul, de exemplu cel ce s-a numit “războiul de  treizeci de ani”, în care din vreo cinisprezece mii de locuitori au mai ramas vreo doua mii, cu tot cu vrajitoare ce reapăruseră între timp, nevinovate fiind nu au mai fost pedepsite, dar nici cei ce trebuiau pedepsiţi nu au fost.

Dumitru, un îndrăgostit de multe, de te miri ce şi de ce, are slăbiciuni vechi şi statornice pentru Freiburg şi de dimineaţă mi le infiltrează şi mie. Într-adevar, oraşul e foarte frumos şi interesant, mai cu seamă partea medievală refăcută întocmai după război. Ne plimbăm admirând Catedrala “Munster” înaltă de peste o sută zece metri şi, de necrezut, ghidul scrie că au lucrat la ea douăsprezece generaţii succesive! Formidabila această stăruinţă transmisă din generaţie în generaţie! Turnul gotic este impresionant, înalt şi zvelt, unic pentru că nu este compact ci o dantelărie de piatră minunat împletită. A doua lui slabiciune pentru Freiburg este faptul că aici se află  cea mai mare bibliotecă românească din afara ţării şi custodele bibliotecii, Domnul Iancu Ion Bidian, este în legatură şi schimb de materiale informative cu Dumitru de multi ani. Guvernanţii şi elitele culturale româneşti de după 1989 au întors spatele acestui tezaur cultural românesc, nu l-au sprijinit, nu l-au popularizat în România. Ministerul Culturii şi, mai ales, Institutul Cultural Roman aruncă banii, cu lopata, în tot ce nu este romanesc, mai ales la New-York, unde ii place să călatoreasca lui Roman Patapievici, pe banii contribuabilor români. Apoi, companionul meu are un cult deosebit faţă de unul dintre cei mai mari cărturari al renaşterii, Erasmus, care a trăit în Freiburg o zecime din viata lui. Erasmus a fost unul din cei mai mari latinişti din evul mediu, gândind şi scriind mult, valoros. El îmi vorbeşte despre cartea lui Erasmus “The praise of folly” adică “laudă prostiei” ce este o critica severă, argumentată, pe buna dreptate, la adresa societatii din vremea aceea, dar, zice Dumitru, valabilă şi în vremurile noastre. După aceasta lectura critica, pentru el, Erasmus face parte din marele panteon al inţelepţilor critici ai omenirii. Are el, in mintea lui şi ideia unui panteon în care intră “numai acei inţelepti ai lumii care, întâi, trebuie să cunoască bine societatea în care trăiesc, să o critice zdravan şi apoi să vină cu ideile luminării ei” Il ascult cu luare aminte, să găsesc un punct de sprijin critic împotriva ideilor sale, renunt spunându-i “freedom of will” Nu am crezut ca l-am dat gata, dar l-am dat, îmi ia mâna şi mi-o pupă, aici în faţa celebrei Catedralei ”Munster” din Freiburg. Intram în vârful picioarelor, e slujba în imensa catedrala, o respectăm pentru cei din bănci ce-mi par stranii în imobilitatea lor si mă întreb, oare câţi sunt credincioşi şi câti sunt doar religiosi, pentru că am aflat că şi Erasmus a criticat religioşii şi călugarii. E înalţător să fii creştin, în gând şi suflet cu Dumnezeu tot timpul, dar îmi par nepotrivite anumite rituale repetate la nesfârşit, spectacolul teatral, de scenă al unor prelaţi şi religioşi duminicali. El aprinde o lumănare, peste tot aprinde numai o lumănare. Mi-a spus, deşi nu l-a întrebat, că aprinde lumănarea pentru neamul său ţaranesc ce a fost cu adevarat profund credincios si este mulţumire lui adusă luminei luminii. Ciudată mulţumire, cu tâlc, Doamne, câte capete atâtea microuniversuri despre univers!! Iesim.

Face o promenada in centrul medieval, de-a lungul Kaiser Joseph Strasse, pe care este un şir nesfârşit, vorba vine, de tonete ce expun tot felul de cadouri de Craciun, din abundenţă, frumoase, variate. Le trecem pe toate în revista ca toţi trecătorii, dar nu mă hotărasc, amân.  Mergem până  la Martinstor, un turn poartă al Freiburg-ului din trecutul îndepărtat, e foarte arătos, înalt, cu un ceas imens, decorat cu turnulete în vârf si are o deschidere către o piaţetă. Intrăm într-o cafenea cofetarie. Miros de cafea buna si vitrine pline, plinuţe de prajituri. Privim, zambim, ne reţinem de la calorii dar nu de la cafea, eu capuccino, el expresso. Şi ne reincepem vorbele, de unde le-am lăsat doar pentru un moment, privind prin  geamul panoramic, animata panorama a piaţetei. Omenirea în trecere, aici ca peste tot!

Seara, ne-am întors la “Gasthaus zur Waldschanke” ce are la parter un restaurant impozant, tot, tot lucrat din lemn lustruit: tavane, pereti, separeuri semideschise cu mese si scaune asortate, confortabile. Iar serviciul şi bucatele sunt pe măsura localului. Ne simţim confortabil, satisfacuţi  si întindem cina din plăcere, din bucuria zilei pe care am avut-o în oraşul în care douăsprezece generatii succesive nu s-au lasat până au ridicat  o catedrală grandioasă pentru toate generaţiile ce vor urma…

                                                                                    ******

SILVA NIGRA, SCHWARZWALD sau Pădurea Neagra. Târziu ne-am culcat, târziu ne-am ridicat din pat. Normal, dar ceea ce a fost mai puţin normal a fost lentoarea noastră, parcă nu ne venea să plecăm din acest minunat Gasthaus, cu toate că în faţă ne aştepta un drum frumos şi lung. Amândoi am fost lenti, tandalind timpul, iar când am coborat la dejun am stat cât se stă deobicei la o cina. Nu dejunul în el insusi a fost motivul ci ambianţa localului, eram intr-o adevarata expozitie de arta din lemn. Admiram, ne minunam şi mai mestecam din ceea ce Frau Birgitta, o patroana aparent zurlie, zâmbitoare, guraliva şi supra activa, ne-a umplut o masa de parcă plecam undeva, într-o ţara a foamei. Într-un târziu am plecat, pentru ca noi suntem putini plecati, conform planului zilei. În paranteză, există o teorie, argumentată, după care cei puţin plecaţi sunt superiori celor neplecaţi! Cică plecaţii puţin îs purtaţi de IQ-ul lor mai mare, dar împrăştiat prin zări!! Este o teorie discriminatorie după noile percepte democratice în care cei cu IQ zece sunt egali, fără alte argumente, cu cei cu IQ o sută!! Eu închid paranteza, dumneavoastra sunteţi liberi să comentaţi.

Foto. Soare undeva in Padurea Neagra

Astăzi vom taversa în diagonala, de la sud-vest la nord-est SCHWARZWALD adica Padurea Neagra, nişte munţi mititei pe lângă Alpii de unde venim, dar de o mare frumuseţe. Stă scris  că romanii care au venit aici, în urmă cu vreo două mii de ani, s-au înfricoşat de pădurile de conifere mari şi dese, prin care nu se puteau vedea presupuşii duşmani şi au numit arealul Silva Nigra. Cum nu erau duşmani, doar animale sălbatice şi ape termale au rămas preţuind băile cu apele termale. La un moment dat istoric, au apărut cruntele triburi alemanice şi romanii şi-au luat tălpăşiţa, nu înainte de-a mai face o baie, ceea ce i-a impresionat pe crunţii alemanici şi au încercat şi ei pentru prima dată în viaţa lor. Le-a placut  atât de mult încât şi astăzi traiesc aici prin descendenţii lor.

Diagonala aleasă de noi s-a dovedit un culoar pitoresc încântător. Am trecut prin mici orăşele aşezate pe văi, am urcat şi coborât în serpentine tot felul de coame montane, nu a fost deloc uşor datorită iernii, dar peisajul ne-a  recompensat din plin. După nu ştiu câţi kilometri şi intersecţii prin care am trecut cu bine, tocmai la ultima, la cea care trebuia să o luam spre Stuttgart era să o luăm în sens invers. Ce prilej minunat pentru omul şofer să se agaţe cu ironii şi sarcasm de femeia din dreapta lui, care până acum l-a ghidat făra greş şi nu i-a adresat o mică mulţumire. Îi dau pace să-mi vorbească despre feminism, de la inceputurile lui şi până în zilele noastre când a dat afara din oala, zice. Mă întreb cum i-a venit ideea cu feminismul tocmai prin pădurile astea, albe acum. Şi nu se lasă îmi înşiră toată istoria, începând cu prima etapă din secolul trecut cand au cerut dreptul de vot, ca să-şi întrebe bărbaţii cu cine sa voteze, zice. Despre recrudescenţa feminismului din anii ‘60 ai secolului XX, spune că femeile au cerut toate drepturile de pe pămant dar cel mai mult au vrut egalitate cu bărbatii în toate crâşmele şi barurile de pe lume, când intră în ele singure să fie privite la fel ca bărbaţii, nu ca altceva! Despre cea din vremurile noastre, cea cu drepturile şi libertăţile sexuale, femeile singure să  hotarasca ce vor ele cum vor ele, inclusiv soarta sarcinii din uterul lor, fiindcă uterul este  proprietatea lor.  Şi nu-i aşa, nu au dreptul lor să aleagă şi ele, numai să fie alese şi culese? O,  draga mea doamnă, drepturile nici nu au fost ideea bărbaţilor ci a femeilor din totdeauna, scrie în cărţi  şi nici nu cred  că  vrei cumva  să-mi spui că femeile nu aleg şi culeg cum vor ele din totodeauna, eu mă refeream la soarta vieţii din uter. E o mică problemă de morală elementară: de ce nu îşi amintesc de proprietatea lor  înainte de-a permite să  apară o noua viaţă în uter? Exclud când sunt bete sau îmbătate de nu ştiu de capul şi uterul lor sau îs violate! Vreau să-i dau o replică la persiflarea lui cu alesul şi culesul femeilor dar, nu apuc fiindcă a început să-mi explice geneza drepturilor, fiind  ideea femeii nu a bărbatului. Eva, o stii pe prima Evă, când a luat mărul din pomul interzis, Adam a dojenit-o moale, atunci i-a spus: “Ce, nu am dreptul să iau un măr?” Atunci i-a ieşit porumbelul din gură având în cioc cuvantul drept! Deci, cine şi-a arogat prima dată un drept, drepturi  de la începutul începuturilor, cine alege şi culege?? Sunt surprinsă de asemenea fabulaţie, îmi vine să râd, dar îl întreb daca e serios? Râde. Io serios, mai  merită în lumea  ăsta, a drepturilor, sa fiu serios? Tace trist, tăcem. Am trecut de mult pe lângă Stuttgart, ne îndreptăm spre Ulm, soseaua e uscată, alearga tare. Ştii Ioranna, as fi dorit să trăiesc în matriarhat, ar fi fost excepţional, nu aş fi avut atâtea pe cap, aş fi fost plin de drepturi, iar dacă nu, aş fi pus bazele mişcării “bărbătismul”, pentru drepturile bărbaţilor egale cu ale femeilor. Atunci să te fi cunoscut eu pe tine. Du-te tu, şi-l trag de mânecă: Uite o parcare, hai sa mai oprim motoarele.  A înteles şi dintr-odata redevine companionul meu drag, cu picioarele pe pământ.  Cât mai mergem, îl întreb? Cât vrei tu? Hai sa incepem sa ne uitam dupa un Gasthaus cochet, confortabil. Bine, cu tine mă simt în matriarhat!! Sa nu începi, in urma cu câteva zile m-ai fixat printre amazoane. Am avut motive, trebuia sa ma apar macar cu vorba de sagetile tale. Dragă  trombonistule, uite o parcare în această intersecţie. Era o mare parcare a autostrazii A8, cu benzinarie, restaurant si in spate de tot un motel german. Dar pentru că am zis, aşa într-o doară, un Gasthaus cochet, el, şoferul s-a întors a intrat pe o şosea laterala şi am tot facut vreo zece, cinsprezece kilometri trecând prin mici localitati aproape pustii si nu am văzut ceea ce am dorit. Ne-am întors la motelul din parcarea autostrazii şi a fost minunat. Confort si curăţenie germană, o izolare fonică totală. Ne-am simţit foarte bine şi odihnit cât am dorit. Dimineaţa după dejun, companionul meu a dat un telefon la Augsburg, să facă o vizită unei distinse scriitoare cu care a purtat corespondenţă de cand a scăpat el in libertate. Vizita a fost primită cu bucurie de la celălalt capatul  al telefonului

                                                                                    *******

TIBITI şi AUGSBURG. Îndreptandu-ne spre Augsburg, mi-a dat toate informatiile si detalile despre aceasta doamna scriitoare din diaspora,Terezia B. Tătaru din ale cărui iniţiale, pronunţate englezeşte, el îi spune TIBITI. Bucuria întâlnirii dintre ei s-a prelungit şi vizita de doua ore s-a transformat într-o şedere, la insistenţele gazdelor, in cea mai deplină ospitalitate românească, de douazeci de ore! Aşa-s românii! TIBITI locuieşte impreuna cu fiica ei Sandra si ginerele ei, Albert, medic stomatolog. Nu spun ce casă au, doar că după masa de pranz, am fost întrebati ce dorim la cina si au înşirat o lista variată, bogată. Eu l-am privit pe Dumitru, care a zis mamăligă cu brânză şi cârnati. Era să mă pufnească râsul, pentru că eu îl ştiu cât de liber, natural şi de mămăligar este oriunde, dar cu reţinere m-am uitat la feţele celor din jur, care nu păreau deloc surprinşi, din contră entuziasmaţi: Mămăligă!! Trecuse un timp, de când nu mai mâncaseră nici ei mămaligă si: Mama face o mamaliga cu branza de se topeşte, nu altceva a zis Sandra. Ei doi, scriitoarea şi şoferul, au multe să-şi spună, dar au vrut să-mi arate şi mie Augsburg-ul.

Un oraş ridicat pe o vatră primitiva, apoi au venit romanii, iar împăratul roman Augustus, de la care vine numele oraşului, a ridicat un castrum, pe care s-a ridicat, apoi, unul dintre cele mai infloritoare orase medievale. Am aflat ca la un moment dat avea mai multi locuitori decât Parisul şi Londra. Minunat oraş, se spune că Maria Antoanetta în drumul ei spre Paris,unde trebuia să se mărite cu cel ce a devenit Ludovic al XVI-lea, s-a îndragostit aşa de mult de acest oraş, de nu mai pleca mai departe de încântare şi bucurie, avea numai 15 ani. A trebuit să se trimită emisari speciali din Paris cu mesajul că este aşteptată cu nerabdare acolo. Soarta ori te trage ori te împinge, nu te lasă din mâna ei. Noi doi, împreună am făcut una dintre cele mai frumoase promenade din acest raliu, de la Domul Sfanta Maria la Basilica Sfanta Afra, patroana oraşului. Domul, ca toate domurile  catolice copleşeşte prin dimensiuni şi acesta a fost refacut, în laţime şi înalţime, de câteva ori. Este impresionant şi în interior mi-a dat senzatia ca sunt mult mai mică decăt în  mânăstirile bucovinene unde ma simt aşa cum sunt în faţa lui Dumnezeu, când mă rog. În faţa Domului este statuia Împaratului Otto Intai care i-a învins pe unguri aici oprindu-le definitiv expansiunea spre vest. Putea să vină şi la noi in Dacia Superioara. De la Dom, coborâm o pantă lină până ce am ajuns pe cunoscuta Maximilian Strasse unde se afla primăria, care la etajul trei are celebra Sala de Aur considerată cea mai faimoasă lucrare în stil manierist din toata Germania. Nu spun ce trăiri am avut, stând pe un scaun şi privind-o in intregime sau oprindu-mă la detalii din diferite parti. Este fascinantă şi oricât am insista asupra descrierilor şi impresilor nu am putea reda decât o palidă schiţă, dar imi permit să spun cu toată siguranţa ca nu greşesc: merită să vii la Augsburg chiar şi numai pentru această Sala de Aur, care din secolul XVII-lea încă nu are asemănare, demonstrand cat de bogat oraş medieval a fost Augsburg prin Ora et labora – rugaciune si muncă! La capătul promenadei am intrat în Basilica Sfintilor Ulrich – episcopul care l-a ajutat pe Otto sa-i invingă pe unguri şi sfânta Afra – patroana oraşului – sanctificată pentru că nu a renunţat la creştinism în vremea prigonirii creştinilor în imperiul roman. Impunătoare.

Seara am avut parte de o ambianţă foarte plăcuta înainte de cina. Apoi la masă, mămăliga cu brânză şi cârnaţi s-a topit imediat, restul bunătătilor domneşti au fost doar atinse. Cina s-a prelungit la un pahar de vin bun in interminabile discutii, pe tot felul de teme. Vorbeam româneşte, ardeleneşte fiindca Albert este sas din Brasov, deosebit de plăcut şi manierat. Înainte de-a fi stomatolog a terminat filologia la Bucureşti, sectia română – germană, apoi a fost  jurnalist la Agerpress până a plecat din Romania. Sandra inteligentă şi ageră este o adevarata româncă la fel ca şi mama ei, scriitoarea. Mi-a plăcut seara, discutiile, de zece zile nu am mai stat de vorba cu de-ai noştri. Bineinteles, el, dragul meu companion, ca de obicei a fost deschis şi-a spus liber ideile şi opiniile, s-a şi contrazis cu TIBITI pe tema unui fost personaj de la Europa Liberă, căruia scriitoarea îi spunea Max Bănuş iar Dumitru îi spunea Vax Bănuş. E clar în ce opoziţie se aflau, dar mi-a placut de doamnă, care îl cunoştea şi se aştepta din partea lui sa fie cum îi e firea, nu s-a lasat. Maramureşancă! S-a făcut târziu când ne-am retras cu toţii, în buna dispoziţie a serii petrecute împreună 

********

MÜNCHEN – ULTIMA  ETAPĂ. După o primire şi ospitalitate atat de călduroasa, când am ieşit din casa, am fost izbiti de iarna deslănţuită din nou. Ninsese peste noapte şi încă ningea, iar când am urcat pe autostrada am simţit viforniţa dansând pe ea, îngreunand la maximum circulaţia datorită vizibilităţii reduse, zapezii şi aglomeraţiei. El era bine dispus după întâlnirea  cu TIBITI şi s-a putut contrazice cu ea, tot timpul, liber, în timp ce eu am avut  răgazul să-i observ, să mă bucur în sinea mea că TIBITI l-a confruntat cum trebuia. Noi doi ne înfruntăm, din te miri ce, de douasprezece zile, fiindcă la asta ne potrivim de minune. Numai in prima zi a acestei intalniri nu ne-am confruntat, in rest acelaşi război de paie de când ne ştim. Dumnezeule, ne stim de treizeci si cinci de ani. Sunt luată prin surprindere auzindu-l, spunând: mulţi înainte! Nu, nu poate să-mi citească gândurile, sunt limbaje diferite,  precum în calculatoarelor de azi, una e în creierul lor şi alta apare pe ecrane. Ideea mea, am să o discut cu un cibertician, chiar şi cu Dumitru, care nu poate să-mi citească gândurile nespuse, poate doar să-şi imagineze, să intuiască! Îl intreb la ce s-a referit. Nu mă priveşte, dar repeta mulţi inainte şi claxonează. De ce claxonezi? Să ma auda şi zeul automobilistilor ca am o companioană cu idei ca tine pe viforniţa asta!! Uite mergem cu 30 de kilometri pe ora, dar e bine ca mergem si cu atat, cateodata pe autostrazile astea se stă cu orele. Spune-mi, te rog, ceva din ghid despre München. Îţi spun numai dacă, mai înainte îmi explici acel multi inainte. Draga mea, trebuia să te prinzi, să faci conexiunea. Zău, să mă prind la ce? La toate, si rade. De multe ori îmi place cum râde, cateodata nu. Renunţ. Bine, dar te ţin minte. A fost vreodată când nu m-ai ţinut minte?! Da şi nu, îţi place răspunsul? Nu! Mă bucur, nici mie nu mi-a placut că nu mi-ai răspuns la întrebare, suntem chit. Trecem la ideea cu limbajul gandirii care este deosebit de cel vocal!! Bravo, Ioranna, e ideea noastra, dacă nu eram împreună nu dădeam peste ea! Vezi acum, mulţi înainte cu multe înainte !!

München este capitala Bavariei si este al treilea oraş ca marime din Germania, dar in multe privinţe le depăşeşte pe primele două. Este cel mai scump, cel mai cultural si artistic, are doua universităţi cu cele mai bune facultaţi tehnice, cel mai frumos oraş cu cel mai vechi şi mare parc, are cel mai mare festival traditional “Octoberfest”, cea mai bun echipa de fotbal, produce cea mai buna masina si bere si are un motto unic: München te iubeste!  

Stop. Imi arunca o privire si spune “uite dom’le, şi oraşele ştiu să iubească” Apoi imediat intreaba “şi cât e de  vechi oraşul asta?” Nu, nu, dragul meu, rămânem la München, nu schimbăm subiectul, dar îţi satisfac curiozitatea: are aprope o mie de ani. Mi s-a părut sau chiar am auzit mulţi înainte. Nu schimb subiectul, rămân la München unde nu s-au găsit vestigii romane sau barbare, ca în marea majoritatea a oraşelor germane, aici oraşul a început în jurul unei mânastiri de călugari, aşezată pe malul Râului Isar, loc numit “zu den Munichen” – la călugari – de unde ii vine denumirea. Un episcop de Freising avea prin apropiere un pod peste râu şi lua taxă bună de la cei ce îl treceau. Un împărat local, cunoscut în istorie sub numele de Barbarossa, a trimis nişte cavaleri şi a darâmat podul episcopului care întâmplator îi era şi unchi, construind altul mai sus, în apropierea mânastirii de călugari ca să ia numai el taxele de trecere. Şi asta nu este decât o picătură de început a unei lungi istorii müncheneze plină de pizme şi urzeli, lupte si războaie locale, de rebeliuni politice, comunistă şi nazistă, culminând cu ultimul război când Münchenul a fost distrus două treimi de bombardamentele anglo-americane. Trăiască învingatorii, numai ca invinşi l-au reconstruit mai mare mai frumos şi mai bogat ca în trecut.  

Mergem cu zece kilometri pe oră, autostrada parca ar fi cufundată în lapte pentru ca vizibilitatea nu depăşeşte stopurile masinilor din faţă. Toate benzile sunt ticsite de vehicole de tot felul ce se târăsc pe o procesiune de cauciucuri. Târâiala asta pe autostradă ne dă sugestia să mergem la aeroport, să luam o cameră la hotel să predăm caru şi pe urmă, comod cu S-Ban-ul vom merge in Marienplatz, centrul Münchenului. Am ascultat vocea Naturii şi aşa am făcut. Am intrat la aeroport şi ne-am dus la hotel, am golit totul din car un bazar întreg, pe care l-am dus în camera, aranjată în ordine imaculată, si am împrăştiat bazarul nostru oriental. Am avut  o strângere de inimă când am predat caru din mai multe motive. Da, era de închiriat, dar am făcut cu ea un grand tour de 2.000 de kilometri, pe timp de iarnă, lăsăm în ea ceva timp al trăirilor noastre şi luam amintiri de neuitat. A fost o maşină, bună, cuminte, nu a făcut figuri, doar cerea motorina din când în când. La despartire, el, şoferul meu cel bun, a bătut gentil bordul ei si i-a mulţumit. Din aeroport pleacă un S-Ban confortabil la München, care la început e un tren ce străbatea un peisaj monoton de campie alba, care continua sa se albească fiindcă ningea susţinut. Am stat unul lângă altul, apoi faţă în faţă şi aveam atatea să ne spunem. Eram bucuroşi ca a ieşit cum am dorit, vremea a fost aspră cu noi de cateva ori, e iarna. Lasă, venim la vara din nou! Bravo, abia am terminat un grand tour în doi şi împletim altul. Aşa sa fie. Multe înainte ni s-a părut că auzim amândoi, probabil de la iarna de afară. Am coborât în staţia din centrul München-ului şi, când am ieşit la suprafaţă, am rămas uimiti de spectacolul sărbatoresc dinaintea Craciunului ce ne-a întâmpinat. O mare de oameni, vitrine încărcate şi uşi largi de pravalii deschise, tonete din lemn frumoase aşezate pe două rânduri, pline de bunătăti, de cadouri, înşiruite  de la Karlstor- poarta veche a fortificaţiei – până la Neues Rathaus – primaria cea noua – cu celebrul ei turn cu ceas şi figurine pe două nivele. A fost o plimbare printr-o feerie de Craciun. Am făcut un tur complet, privind, alegand, cumpărand. La urmă se făcuse frig. Ne-am intors la hotelul aeroportului. Cina, povesti, pregatirea bagajelor, restul şi s-a făcut miezul noptii.

A doua zi, ne-am ridicat din nou în orizonturile cele înalte, zburau şi gândurile noastre din orizonturile lăsate în urma împreună cu cele ce vor veni. Vorbeam privindu-ne senin şi sincer. Ne despărţeam de trecut, întâlnindu-ne în  prezentul continuu.

 

ANNA COZMA si CORNELIU FLOREA (Decembrie, 2010)

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors