Trecerea nesimțită în uitare

Posted by Stefan Strajer On March - 4 - 2011

Trecerea nesimțită în uitare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nesimțită ori nesimțitoare – rămâne să hotărască cititorul.

De-a lungul veciilor românești, vremelnice Puteri (cum altfel?) au fost consecvente în atitudinea față de cultură și marile ei personalități; în felul următor: de la Miron Costin încoace, astfel de oameni au fost decapitați, exilați, uciși în fel și chip, deportați, supuși unor sadice scenarii de exterminare. O clipă! Nu mi-e aici intenția de a intra în exemple, detalii. Pentru că vreau să ajung la ceea ce, în anii aceștia, instanțe comunisto-oculte au început să procedeze mai subtil: trecerea deliberată în uitare.

De ce nu e timp pentru personalități de genul Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu? Vai, dar câte explicații nu sunt?! Atenția „organelor” (abilitate – cuvânt atât de des chinuit de marioneta Boc), a mass-media e reținută obsedant de probleme majore: scandalul cu cei 25% furați de stat din salariile bugetarilor, grevele de tot felul, corupția ajunsă până și pe chelia șefului statului, exodul tineretului în alte lumi, foametea, care nu iartă, primarul, care face masturbație cu fotografia unei blonde din guvern, șpaga din vămi, genocidul populației prin desființarea a zeci de spitale, alegerile din partide, țigăneala, la nivel național, a țiganilor șa.șa.

Cum să mai dai importanță unor morți de genul uriașului sculptor mondial Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu, cel mai mare dramaturg din literatura română postbelică?! Ce profit de imagine sau cont bancar pot aduce ei? Hait!

Cel mai modern sculptor al secolului XX s-a născut în februarie acum 135 de ani, într-un sat oltenesc, iar după ce se stabilește, în 1904, la Paris, treptat-treptat, uimește, prin lucrările sale, întregul mapamond artistic. Mai puțin la el în țară. Totuși, o conjunctură de toate felurile ale vremii face posibilă construirea magnificului complex de la Târgu Jiu. Spre sfârșitul vieții sale – sfârșit pe care îl presimțea -, a dorit să lase patrimoniului românesc o mare parte din sculpturile sale, inclusiv celebrul său atelier. Oferta i-a fost refuzată de către analfabetul regim comunist al anilor 50. S-a stins din viață în 1957, departe de patrie. Când, cu un an înainte, un miliardar american a dorit că cumpere ansamblul de la Târgu Jiu, oferind, în schimb, asfaltarea tuturor drumurilor din România, troglodiții din guvernul de la București abia așa au priceput că acest Brâncuși nu e un oarecare și au refuzat afacerea. Au pus la cale chiar o cârpeală: la Muzeul de artă din Craiova se inaugura (1956) primul grupaj al operelor brâncușiene, iar în decembrie al aceluiași an se deschidea prima expoziție personală Brâncuși, din Europa, la Muzeul de artă din București. Apoi a început campania de recuperare (din temeliile unor case) a clepsidrelor (șterpelite), care flanchează aleea de la ”Masa tăcerii” la „Poarta sărutului”. Mde!

Astăzi, oltenii se căsătoresc la „Poarta sărutului” sau sparg lubenițe pe „Masa tăcerii”. (Vorba aceea: am văzut cu proprii mei ochi). Nu m-aș mira să-l văd pe președintele țării cu un pahar de șpriț în mână, rezemat de „Coloana infinitului”.

Alt oltean scump mie: Marin Sorescu. Ee!… Născut și el în februarie, dar în 1936. Și ce dacă se împlinesc 75 de ani de atunci? S-a stins din viață acum 15 ani, să-i fie de bine! Noi avem acum blondele noastre, piticii noștri, robertele noastre, mondialii noștri. Ce atâtea mofturi cu comemorările?! Trecutul să fie așezat în vitrină! Și nici nu-i musai să te uiți la el. Contează prezentul portocaliu, tovarăși domni!

Volumele sale de poezie, de teatru, eseistică, proză, critică literară, implicarea majoră în revuistica literară a vremii, tonul ironic, istețimea ludică a soluțiilor  compoziționale, din creațiile sale, ineditul lor ș.a.ș.a. l-au ridicat la o cotă valorică în cultura postbelică românească pe care doar Nichita Stănescu a atins-o. Și?… Acum, la împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui, Ministerul Culturii stă cu degetul în cucuruz, Uniunea Scriitorilor din România, la fel, doar în Aula Academiei Române s-a organizat o sesiune comemorativă, în cadrul căreia fostul președinte al Academiei, Eugen Simion, a remarcat cu franchețe: „Am observat că nimeni nu se mai gândește la Marin Sorescu.” Îmi pare potrivit, ca replică dramatică, titlul unei cărți  dedicată de el copiilor: „Unde fugim de-acasă”.

Mde! Se confirmă încă o dată că în spațiul nostru mioritic posteritatea este idioată, iar ideea de veșnicie –  o bagatelă.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors