AR FI ÎMPLINIT 70 DE ANI – ŞTEFAN IORDACHE, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI

Autor: Mihaela Dordea

3 februarie2000. Suntem pe scenă, amândoi. Nu aud ce îmi spui din cauza aplauzelor. Este aniversarea ta. Împlineşti 59 de ani. Îţi văd ochii. O strălucire nepământeană izvorăşte din ei. Din ochii aceia, care îmi pătrund în suflet, în inimă. Privirea ta este, pur şi simplu, lumină. Înconjuri cu dragoste sala,  reflectoarele, plafonul, spectatorii şi iarăşi în sus, undeva dincolo de ceea se vede… poate la Dumnezeu? Priveşti de parcă vrei să te încarci cu toată această minune care este teatrul şi să o iei cu tine! Îţi simt starea, îţi simt momentul unic, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte…Ameţesc….Şi mâinile tale, mâinile acelea, pe mâinile mele, ţinând buchetul cu trandafiri galbeni. Florile noastre. Aş vrea să cobor la locul meu, nu ne putem desprinde mâinile.

Pe atunci, un înger mă veghea şi mă lăsa să cred că mă voi transforma în petală şi prin mlădiţele de visuri care îmi mişunau pe la tâmple mă voi putea înălţa să simt măcar odată în viaţă, dulcele nectar al iubirii desăvârşite. Timpul se scursese peste mine ca printr-o clepsidră opacă lăsându-mă ca pe un ciob dintr-un glob de cristal în calea unei veşnicii incolore. Încep să vină şi alte flori.

Cobor în aplauzele care nu încetează încă multe, multe minute până ce, spectatorii ridicaţi în semn de preţuire, mulţimea aceasta de oameni care te adoră, pleacă cu greu din sală. Vin şi eu la cabină, mai târziu. Noaptea vorbim la telefon până în zori.

*

Îmi spuneai  deseori când vorbeam despre ceea ce se întâmplă cu tine pe scenă, că viaţa este cea care te-a împins spre teatru. Nu ştiai ce din tine, dar sigur viaţa şi îi erai recunoscător. Ştiai că ai talent. Erai conştient de valoarea ta, numai că tu voiai perfecţiune. Şi asta nu din vreo ambiţie oarecare. Nu! Aşa simţeai tu. Aşa erai tu. Ori tot, ori nimic. Asta cereai şi de la viaţă. Şi pentru că ceea ce căutai tu era greu de obţinut, ai descoperit că scena este locul în care sufletul tău nu poate fi îngrădit, nu poate fi ţinut în colivie, fie ea şi de aur, cum îmi spuneai… Şi tot ceea ce nu puteai să spui în alte condiţii, spuneai acolo, în luminile rampei. Acolo era viaţa ta! Acolo erai liber! Acolo erai tu! Când începea spectacolul, părea că cerul îşi deschidea porţile şi un alai de îngeri cobora să replanteze în lume, prin tine, atomul acela pe care îl folosise Dumnezeu drept materie primă pentru actul creaţiei. Treceai din viaţă în moarte şi din moarte în viaţă cu firescul cuiva care părea a fi trăit aceste experienţe de nenumărate ori, în timp ce sufletul tău era o şoaptă a tăcerii încremenită în mers. Cuvintele se deschideau apoi, ca mugurii, mângâindu-ţi tâmplele, dornice să se încredinţeze rostirii. Trecutul şi viitorul ieşeau din starea de timp, singura stare admisă fiind prezentul. Privirea ta purta în ea esenţialitatea fericirii, a durerii, a iubirii depline, şi părea că o trimiteai de cealaltă parte a universului, unde , oricând, viaţa se poate întoarce să o ia de la capăt. Ochii tăi vorbeau, mâinile vorbeau. Cântai, dansai, sufereai, erai ironic, provocator, înger şi demon, tandru, perfid, inocent sau îndrăgostit, crud, îngăduitor, rămânând însă, întotdeauna, un nobil prinţ, care nu putea fi ascuns în acele necontenite diviziuni de identitate. Pentru că acolo era un singur suflet, al tău şi din el dăruiai tuturor un strop din sudoarea de sânge de pe fruntea Mântuitorului răstignit, cu care făceai o atât de divină pereche.” (fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”- partea a doua – DINCOLO DE TĂCERE)

Un alt început de februarie. După unsprezece ani. Sunt din nou în sala aceea, mica bijuterie cum îi spuneam atunci… E atâta linişte… Şi frig… Urc pe scenă şi calc cu grijă, ca într-un altar de mănăstire. Şi una câte una, luminile reflectoarelor par să se aprindă ca nişte aureole din loc în loc. Aprind o ţigară şi amintirile o iau razna. „Să mori… să dormi… ori poate să visezi…” Şi cântecul acela… Şi vocea ta… Şi aplauzele… Nu ştiu cum se măsoară timpul astăzi… pare să nu fi trecut decât o clipă… Pare să fie o veşnicie de când aici, pe scena asta…

Ai fost şi vei rămâne „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”

IN MEMORIAM ŞTEFAN IORDACHE 3 februarie 1941-14 septembrie 2008

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors