ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors