O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu:  Obscenitatea publica

 

Autor: Silvia Jinga

 

            Conceptul de tranzitie defineste perioada post-comunista din istoria Romaniei, avand ca punct de plecare anul 1990, fara a se sti inca nimic despre durata si sfarsitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune ca atunci „cand vin apele mari gunoaiele ies la suprafata”.  Cartea lui Andrei Plesu (editia a II-a, Humanitas, 2005) prinde in portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care misuna la toate nivelele politice si culturale in Romania tranzitiei.  Numai ca aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situatia actuala a Romaniei:  „gunoaiele” nu sunt doar cele starnite de apele mari, ci si cele preluate de la vechiul regim in persoana fostilor activisti  care, profitand de apele tulburi,  se strecoara din nou in varful piramidei, daca se poate in scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu si deserviciul tarii.  Tonul eminamente caragialesc al cartii ni se pare extrem de adecvat la culoarea locala a politicianismului si mentalitatii generale romanesti, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevarat memorabile.

Autorul analizeaza fenomenul tranzitiei ca unul care a baut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste in care bombanela nemultumirii se amesteca grosier cu o gama larga de compromisuri, asupra carora ochiul penetrant al filozofului si gazetarului Plesu se apleaca indelung. Doua lucruri mi se par demne de subliniat de la inceput.  Mai intai faptul ca autorul nu judeca realitatea romaneasca ex catedra cu un ton detasat, „ cu acreala normativa si morga sapientiala”, ci ca un ins foarte implicat si nescutit de recunoasterea propriilor limite, citandu-l pe Emil Cioran care afirma ca „am fost cu totii turisti in infern”. Referindu-se la Christos, care a venit intr-o lume dubioasa ca sa confrunte raul si sa-l vindece, Plesu conchide: „primul pas spre demonstrarea raului este curajul de a fi prezent (subl. aut.) in cetatea lui.” (p. 14). Pariticiparea la  amestecul diform si grotesc al colaborationismului din timpul comunismului nu ne absolva de indatorirea de a privi raul de atunci si de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judeca societatea romaneasca este patriotismul lui, pe care trebuie sa il intelegem ca unul bazat pe o critica onesta a pacatelor si schitarea unor solutii pentru mantuire.  Infierand „nerusinarea” din politica, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simt, de caracter, care isi face datoria pe propria lui parcela de viata cu aceasta contribuind la binele intregii tari. Modelul propus de A. Plesu a fost descris in perioada iluminista de filozoful Voltaire in povestirea lui Candide. Cand toti romanii vor intelege sa isi lucreze „gradina” proprie precum Candide, va fi bunastare si pace. Rezolvarea pare atat de simpla si totusi e amanata de atata vreme nu doar la noi, ci in atatea alte parti ale lumii. In eseul Solutia eroului salvator  remediul practic al delasarii noastre este descris apasat si limpede. Mesianismul nu are ce cauta in lupta noastra de imbunatatire a standardului de viata in societatea romaneasca. Nu este nici o taina, ne indruma Plesu a vedea clar: „Fiindca eu cred ca nu ne vom salva niciodata cata vreme vom conta numai si numai pe aparitia unu salvator.” (p. 180) Dar ce trebuie sa facem? Raspunsul vine raspicat: „Sa construim institurii solide, sa respectam legile, oamenii si buna-cuviinta. Sa fim hiper-competenti si hiper-corecti pe lotul care ne revine, sa ne purtam cordial unii cu altii, sa nu mai racnim, sa nu mai aruncam gunoiul in strada, sa tinem curate closetele publice si sa vorbim frumos romaneste. Nu intelectualii trebuie sa salveze tara, ci toata lumea” (subl. ns., p.181).  Intre cele doua razboaie mondiale cand lumea romaneasca traia de asemenea o vreme de reasezare dupa Marea Unire, in publicistica incendiara a lui Octavian Goga gasim aceasi idee ca „adevarul ustura, dar vindeca”.  Si atunci aparusera ca ciupercile dupa ploaie o serie de politicieni „cu termometrul insufletirii in stomac”.

Eseuri, portrete in genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale racilelor comuniste, pamflete usturatoare, impresii de calatorie (in Japonia de ex.), reflectii privind specificul national si cel occidental, toate se constituie intr-o imagine serioasa si carnavalesca a lumii romanesti actuale.  Astfel, cartea lui Plesu ne apare ca  un pretios document al unor fenomene trecatoare, ca un jurnal de bord al unui calator pritre oameni si lucruri nu tocmai placute vederii, de cele mai multe ori. Caci obscen vine de la latinescu caenum, care insemneaza mocirla, laturi, noroi. 

Istoria Romaniei din perioada tranzitiei a inceput printr-un urias kitsch care a fost, ne amintim, combinatia dintre revolutie si spectacolul televizat.  De atunci si pana azi, observa autorul, societatea romaneasca e chinuita de tragicomedia adevarurilor partiale, caci nu stim adevarul despre revolutie, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci Romania post-comunista a fost invadata de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformatiune provocata de frecventarea inadecvata a valorilor” (p.138).  Fostii activisti si securisti au devenit brusc anticomunisti, „pisicheri descurcareti” au devenit promotori ai liberalismului si reformei, aducand cu ei o revarsare a trivialitatii si minciunii.  Spiritul revolutionar insusi a fost terfelit de catre cei care si-au revendicat pe nedrept certificatele de revolutionar in scopul dobandirii de profituri si privilegii. Vulgarizarea si comercializarea actelor eroice sunt tinta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visatorii…,  parafraza a titlului unei poezii a lui A. Vlahuta. Tara a fost invadata de lichele in mai toate domeniile, incat numai fauna zoologica poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stam bine cu taratoarele: de la serparia soioasa, sireata si servila de prin judete pana la reptilele tepene cu miros preistoric: gusteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.” (p. 16).  Condeiul pamfletarului continua suculent: „Avem hiene funeste si dihori care duhnesc a cloaca, scroafe urcate in copac si mistreti scapati in gradina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezinta cartitele reciclate, adica vechi, dar gata sa mimeze noul discernamant democratic.” (p. 17). Asemenea jivine care administreaza avutia tarii starnesc protestul si dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorica se reflecta in stergerea liniilor de demarcatie dintre oamenii cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg. „Dragonul absolutist”, Ceausescu s-a multiplicat intr-o puzderie de „soparle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupa in aceasta fauna care a incercat sa se recicleze cu nerusinare dupa revolutie, mimand democratia, „bardul” de curte, Adrian Paunescu, trecut la cele vesnice nu demult. Averea lasata in urma dovedeste ca lira si banul s-au impacat de minune in biografia acestui caz flagrant de absenta a caracterului in viata unui poet. Da, el este atat inainte cat si dupa revolutie un exemplu eclatant de obscenitate publica. Vesnic nesatul de faima, de bani si putere, A. Paunescu a excelat prim omagiile lui gretoase la adresa dictarorului si a familiei lui. Extrem de sugestiv noteaza A. Plesu: „Cantitatea trona nestingherita, fie ca era vorba de ce intra pe gura, fie de ce iesea” (p. 26). El este tintuit intr-o fraza memorabila care circuscrie intregul inteles al biografiei artistice paunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomeneasca pentru a schita rapid o antologie a linguselii enorme din marea opera (subl. aut.) a lui Adrian Paunescu” (p. 26).  Dupa revolutie Paunescu se face avocatul apararii securitatii comuniste, uitand subit ca aceasta institutie funesta a fost in primul rand indreptata impotriva poporului roman, aparand interesele oligarhiei politice si o ideologie falimentara precum cea comunista.  A. Plesu infige degetul in rana care ne doare cel mai tare si anume analizeaza esenta raului savarsit de securitate in demersul ei de invrajbire a romanilor cu ei insisi, incercand sa transforme o jumatate a natiunii in victima celeilalte. Iata oglinda care ne este pusa in fata ca un avertisment adresat nostalgicilor ceusismului si a regimului comunist in general: „Vecinul care isi toarna vecinul, fratele care isi toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, si nu paza la hotare, protectia „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste impotriva romanilor. Cei care se faceau vinovati de „atentat la siguranta nationala” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Lucretiu Patrascanu, Mircea Vulcanescu si altii ca ei. […} Eficienta cu care organele de securitate au actionat, vreme de 40 de ani, impotriva elitelor acestei tari constituie, neindoielnic, una din cele mai mari infractiuni politice ale istoriei noastre”.(p. 24) Sunt cuvinte cutremuratoare din ceea ce am numi doar inceputul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise impotriva poporului roman, crime care isi asteapta inca istoricii atenti care sa le dezvaluie in toata marsavia lor.

La polul opus lui Adrian Paunescu se situeaza Paul Goma, unul dintre putinii dizidenti reali in Romania comunista. In eseul Exigenta adevarului  Plesu da Cezarului ce-i al Cezarului, marturisindu-si admiratia neconditionata pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevarul total intr-un moment in care multe constiinte intelectuale au tacut sau au preferat asa numita „rezistenta prin cultura”, concept asupra caruia vom reveni. Cum s-ar spune, Paul Goma spala rusinea intregii natii, daca asa ceva este posibil.  Alaturi de Paul Goma cu acelasi respect pentru gestul autentic sunt evocati muncitorii de la Brasov implicati in revolta din 1987.  Ei contrasteaza prin decenta si bun simt cu toata fauna satirizata in numeroase eseuri. Numai ca in larma produsa de „capodoperele de poceala” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunsi secretari de stat si a plutonierilor ajunsi magnati ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine sa-i auda, coplesitor fiind numarul de „taratoare, vite, gusteri”.

Numele lui Paul Goma ne obliga sa staruim in continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualitatii romane in perioada comunista si post-comunista intreprinsa in eseul cu totul remarcabil, Pacatele si inocenta intelectualilor (pp. 95-110).  Convingerea de la care porneste autorul este fidelitatea fata de adevar oricat de incomod ar fi el. Referinta Christica este mereu prezenta. In absenta curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom ramane prizonierii „mitologiei” ei. Sentinta asupra istoriei intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial data de A. Plesu este severa. O considera istoria unui esec si demonstreaza argumentat cum a ajuns la aceasta concluzie. Intre anii 1940 si 1950 elita intelectualitatii romanesti a fost incarcerata si in mare parte exterminata. Eroarea acestei generatii de minti stralucite a fost speranta desarta in salvarea venita din Occident. „Vin americanii” este leitmotivul care exprima aceasta iluzie falsa. Multi au murit in puscarii ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai ca nu au venit, dar ne-au tradat la Ialta cu buna stiinta.

Dupa 1964 si odata cu golirea puscariilor intelectualitatea a crezut in mod eronat intr-o normalizare a lucrurilor, intr-un comunism care se umanizeaza, neintelegand ca era doar o manevra a lui Ceausescu de a-si consolida pozitia dictatoriala. Inselandu-se si de data asta, multi intelectuali au intrat in partid, participand la congresul al IX-lea. Personal mi-l amintesc pe Nicolae Breban intervievat dupa una din sedintele congresului pe care il aplauda. Tezele din iulie 1971, dupa vizita lu N. Ceuasescu in China au turnat apa rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. In loc sa trezeasca o reactie de rezistenta reala la dictatura din partea intelectualilor, aceasta strangere de surub a produs o atitudine defetista, perdanta, prudenta. Nu se poate face nimic altceva decat sa se sustina o „rezistenta prin cultura”, adica o subversiune ascunsa, care evita confruntarea adversarului, optand pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Si astfel intelectualitatea romana se situeaza, ne place sau nu, in urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

In Romania post-comunista intelectualitatea traieste „o stare difuza de culpabilitate”, aflandu-se in plina criza de cautare a identitatii. A fost in joc mereu un contratimp de adecvare: „dupa ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, in conditiile post-comunismului, prea tarziu”. (p. 105). Eseul Pacatele si inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adanci analize pe care le-am citit pe aceasta tema.  Dupa cum eseul Dedicatia ca gen literar este o disectie trista a compromisului intelectual in timpul dictaturii. Nu „profesionistii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu retin atentia lui Andrei Plesu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  dupa ani grei de puscarie comunista,  consimte sa-si plece capul si condeiul si sa intre in acelasi cor encomiastic. La numele lui se adauga multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc., etc.  Autorul simte o acuta suferinta pentru compromisul acestor inteligente de anvergura, considerandu-l „spectacolul sumbru al unor constiinte nefericite”. Presiunea implacabila a raului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, facand ca victima sa consimta la tortura ca in atrocele experiment de la Pitesti.

De la concretul imediat Andrei Plesu se inalta mereu la consideratia filosofica, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fatete.  Conceptul de tranzitie mentionat chiar in Nota introductiva poate insemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o inteleapta asumare a relativitatii lumii”, dar persistarea in starea de tranzitie a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizatie, „a deriziune si inconsistenta”.

Critica in primul rand, Obscenitatea publica este o carte onesta, proband buna credinta a autorului si speranta acelui ridendo castigat mores.

8 Responses to “O imagine a tranzitiei romanesti. Andrei Plesu: Obscenitatea publica”

  1. Ioan Ispas says:

    Pledoaria teoretica pentru “omul de bun simt” si “hipercorect ” este frumoasa , dar practic ministrul de externe Andrei Plesu cum s-a comportat atunci cand find la New York a refuzat cazarea la ambasada ( motivand ca e plina de securisti )preferand un hotel de lux cu 600 $ pe noapte ?

  2. Stoianov Beniamin says:

    Domnilor! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu mai folosiţi cuvântul Comunism sau comunişti, pentrucă în România nu au fost comunişti; au fost slugi ale ciumei roşii care se perpetuează şi în prezent; comunismul a fost o utopie, care nu se putea aplica nici unde în lume; Lenin şi-a însuşit ideea şi a instaurat cea mai neagră degradare umană, printr-o dictatură şi tiranie sub care n-ar mai fi putut decădea societatea omenească. Faceţi, domnilor, distincţie între comunism şi ciuma roşie!…

  3. Stoianov Beniamin says:

    Toţi care au încheiat pactul cu Satana, semnând adeziunea de intrare în bengosul partid comunist, inclusiv Andrei Pleşu, dacă se ruşinează de Isus Christos de a-l mărturisi ca Domn primind din nou boteul în numele Lui ce sfânt,şi în felul acesta rupând pactul cu Satana, atunci să facă bine să stea deoparte, lăsând locul celor cu adevărat curaţi şi iubitori de Dumnezeu şi de ţară; ajunge cât ne-aţi batjocorit! Vade retro!

  4. pictor sarion says:

    Ca ministru de externe avea puterea si calitatea de-a epura Ambasadele Romane de securisti,dar na facuto ca avea in spate,esalonul nr.2 de partid,iar in umbra pe Iliescu si acolitii lui care au instalat in Romania ,hotia,minciuna coruptia necinstea incorectitudinea pina la tradarea intereselor nationale,nefiindule rusine sa mai apara in public cu filozofii inconsistente,mai putin autorul care este un panfletar robust in exprimare critic social desavirsit,fara sa omita nimic din realitatile de tranzitie dura prin care a trecut societatea romaneasca in ansamblu ei in cei 20 de ani de transformari radicale,gindind si judecind Logic,si exprimindu-se Retoric face Filozofie.Nürnberg

  5. Monex says:

    In roman autorul bine cunoscutul roman din Basarabia are doua laitmotivuri aparent fara legatura intre ele la care revine mereu. O simt si dupa lectura si de aceea scriu rescriu despre Paul Goma care prin acest roman va stirni un nou tumult de comentarii si urmari cum numai Apelul sau din 1977 a mai declansat. Istoria noastra istoria lumii scrisa si rescrisa de Paul Goma seamana cu istoria unui bun profesor de liceu care pune toata cultura si sufletul sau in prelegeri vii colorate hasurate in dorinta de-a destepta simtirile pentru adevar si dreptate unor elevi prea imaturi pentru asemenea societate si faptele ei.

  6. Beniamin Stoianov says:

    Aşa cum am mai spus, singurele victime ale comunismului au fost Jenny Westphallen, soţia păcălită a lui Marx prin deposedarea de titlu şi avere de către derbedeul Marx, şi tatăl lui Engels, rămas falit în urma cârdăşiei fiului său, un alt derbedeu, cu Marx. Fetele lui Marx au fost victime colaterale. Martirii neamului românesc au fost victimile ciumei roşii, ai cărei demni reprezentanţi se lăfăie şi în continuare pe eşichierul scenei politice româneşti, şi nu numai. Comunismul, cum bine zice Manifestul, este o stafie, care, ce-i drept, bântuie şi azi în Europa, şi în lume. Dar, ca orice stafie, niciodată nu va putea lua fiinţă; asta e soarta stafiilor.Nu vă fie teamă de stafii!…

  7. maris says:

    stie cineva daca a fost publicat in vreun volum eseul Era mai bine inainte. Nu am gasit saptamanalul Literatorul din 91. ms

  8. Priya says:

    Sigur, la presa cotidiana ma refer. Se itngleee din text. poate ar fi trebuit sa o spun explicit. Cu revistele e altceva. Sunt mai multe unde se mai scrie reportaj. Cum se scrie. Pe langa cele pomenite de tine, ma mai gandesc la TABU, Q Magazin, cateva reviste pentru femei, dar nu foarte indraznete in directia asta. Si am citit reportaje extraordinare si in presa locala si pe bloguri. Dar o linie generala de sustinere a reportajului nu exista in presa romaneasca. E un gen costisitor care are de pierdut mai ales acum, in criza. Desi cu banii de pe masina unui sef s-ar putea scrie reportaj 20 de ani. Sunt inaripat de speranta, ca sa zic si eu ca Lundkvist. Si cred ca reportajul va deveni unul dintre genurile jurnalistice de baza in presa tiparita, atata cata va mai fi de maine-poimaine incolo. Fiindca ziarul tiparit nu va putea tine pasul cu televiziunea si internetul, care le vor vor trage informatia de sub picioare, si atunci reportajul, analiza, comentariul, documentarul etc. vor prima in gazete.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors