March 15, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ DESPRE AVANGARDA ROMÂNEASCĂ LA UNIVERSITATEA DIN IERUSALIM

8 min read

 Autor:  Mirel HORODI

 

Centrul pentru Studierea Iudaismului din România, din cadrul Universitaţii Ebraice din Ierusalim, în colaborare cu Institutul Cultural Român, a organizat, între 12 şi 14 decembrie 2010, o conferinţă internaţională, intitulată „Avangarda românească între Bucureşti, Paris şi Tel Aviv”. Programul foarte încărcat al conferinţei, la care au participat specialişti din România, Israel, Franţa, Elveţia, Suedia, Statele Unite, a cuprins 15 comunicări, două filme şi o masă rotundă.

 

Unele comunicări au avut caracter de sinteze, altele au fost dedicate unor artişti avangardişti (Isidore Isou, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Paul Celan, Sesto Pals, Marcel Iancu). S-a discutat despre avangardă din punct de vedere conceptual şi al continuităţii fenomenului în timp. Diversitatea subiectelor şi al abordărilor depăşeşte cadrul limitat al unui articol. De aceea, în cele ce urmează, mă voi referi la masa rotundă care a concluzionat conferinţa şi la câteva puncte de vedere abordate în comunicările de sinteză.

 

Masa rotundă, având ca subiect raportul dintre „periferie şi centru” în cadrul avangardei, a fost moderată cu tactul şi priceperea cunoscută de Michael Finkenthal (Johns Hopkins University, USA). La întrebarea dacă Parisul sau alt oraş european poate fi considerat ca fiind centrul avangardei şi care a fost rolul Bucureştiului, în acest cadru, s-au dat răspunsuri diferite, fiecare participant la discuţie privind problema din alt punct de vedere.

 

Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim), a deschis dezbaterea amintind scandalul pe care l-a provocat B. Fundoianu, în anii ’20, prin afirmaţia şocantă că din punct de vedere cultural, România era de fapt o colonie a Franţei. Complexul periferiei, care exista în general în cultura română, era mai pronunţat în rândurile intelectualilor evrei, complexaţi psihologic, deoarece nu mai erau legaţi de cultura tradiţională evreiască şi nici nu erau primiţi în cultura românească. Ei erau marginalizaţi de două ori: odată ca evrei, nefiind acceptaţi în centrul culturii române şi, a doua oară ca români, în raport cu marea cultură europeană. De aceea aderarea la avangardă a fost o soluţie, întrucât prin caracterul ei cosmopolit, le oferea posibilitatea afirmării. O altă soluţie a fost emigrarea. De pildă, la Paris, unde artiştii străini erau acceptaţi şi, unde mulţi dintre ei s-au afirmat pe plan internaţional. Unul din exemple este chiar Fundoianu, devenit pe malurile Senei, Benjamin Fondane (trebuie totuşi notat că, la Paris, Fondane s-a depărtat de cercurile avangardiste). În Israel au emigrat Marcel Iancu, după pogromul legionar din 1941, iar Paul Păun şi Sesto Pals, după instaurarea regimului comunist.

 

Ovidiu Morar (Universitatea Suceava), autorul unui volum de sinteză, foarte bine documentat, despre „Avangardismul românesc” (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005), a afirmat că problema este mai complicată, poziţia lui Fundoianu neexplicând totul. În primul rând n-a existat o singură avangardă şi nici un singur centru – la Paris. Au fost centre avangardiste la Berlin, la Viena, la Zürich, Geneva şi chiar la… Bucureşti, oraşul unor importante expoziţii internaţionale de artă modernă, organizate, începând cu anul 1928, sub egida Revistei „Contimporanul”.

 

De altfel nu toţi avangardiştii au avut complexul de periferie. Într-un manifest publicat în revista Contimporanul se afirmă că „nu am imitat pe nimeni (…) am fost, în Europa, dintre cei care au ridicat steagul” În 1945 grupul suprarealist român (Gellu Naum, Gherasim Luca) şi-a manifestat dorinţa subordonării faţă de mişcarea patronată de André Breton, printr-o încercare disperată de a-şi continua activitatea, în condiţiile iminentei instaurări a dictaturii comuniste. Bineînţeles că această încercare nu avea nicio şansă să reuşească, şi grupul suprarealist s-a autodizolvat, de voie, de nevoie, în 1947.

 

Evreii, suferind din cauza nerecunoaşterii lor în România, au fost atraşi în mod firesc de avangardism, care este prin esenţă cosmopolit. Aşa se explică ponderea neobişnuit de mare în avangarda românească a poeţilor şi artiştilor de origine evreiască: Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Mihail Cosma, Saşa Pană, Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, Isidore Isou, Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim, M. H. Maxy, Jacques Herold, Arthur Segal, etc.

 

Cosmopolitismul, aşa cum a arătat Guy Scarpetta, respinge orice tendinţă de „înrădăcinare”, care-l conectează pe individ la gintă, naţiune, rasă, etc. Iar, Eugène Ionesco definea avangarda „în termeni de opoziţie şi ruptură”, considerând că artistul avangardist este un opozant al sistemului existent.

 

Camelia Crăciun (Universitatea din Bucureşti), a afirmat că problema trebuie analizată în contextul situaţiei intelectualului evreu în România acelor ani, când populaţia evreiască suferise schimbări datorită fenomenelor de aculturaţie (preluarea unei alte culturi) şi de secularizare. De altfel, unii scriitori evrei au abordat în literatura lor subiecte evreieşti: Ion Călugăru, Isac Peltz, Uri Benador.

 

Complexul culturii mici a existat la toată generaţia anului 1927, nu numai la scriitorii evrei. Paralel cu înflorirea avangardismului în România, el a înflorit în Ungaria şi în alte ţări est-europene.

 

Ion Pop (Universitatea din Cluj), autorul a numeroase lucrări de referinţă în domeniul avangardei (ultimul volum „Din avangardă spre ariergardă”, Editura Vinea 2010, a fost lansat la 16 decembrie la ICR Tel Aviv), a subliniat că problema centru-periferie are mai multe dimensiuni. România se găsea pe drumul modernizării, chiar dacă procesul nu se împlinise. Marele critic Eugen Lovinescu preconiza sincronizarea culturii române cu cele europene. Ceea ce apărea la Roma, la Paris, la Berlin, era imediat cunoscut la Bucureşti. Lumea modernă era o lume a interferenţelor culturale. Desigur Parisul era marea metropolă, care încă din timpul generaţiei de la 1848, a influenţat cultura din Principate. În Ardeal era mai pronunţată influenţa vieneză. În realitate au existat centre avangardiste şi la Zürich, la Berlin, la Viena, cu caracteristici diferite. Expresionismul, într-o formă moderată, a fost asimilat chiar şi de un poet tradiţionalist ca Lucian Blaga.

 

De altfel, avangardismul român, s-a dezvoltat pe bazele moderniste existente încă dinaintea primului război mondial, la post-simbolişti (Adrian Maniu). În 1912 a apărut revista „Simbolul”, editată de Ion Vinea şi de Tristan Tzara. Precursorul avangardismului românesc a fost Urmuz. Avangardismul românesc a fost divers. Tristan Tzara şi Marcel Iancu au început ca dadaişti, în schimb Ion Vinea n-a fost dadaist. Revista „Contimporanul”, înfiinţată de Ion Vinea şi Marcel Iancu a fost o tribună constructivistă, promovând modernismul care decurgea, în domeniul artistic, din revoluţia industrială. Avangardismul românesc a avut o caracteristică eclectică, de sinteză între diferitele curente. Un exemplu a fost revista „Integral”, care promova modernismul, indiferent de curent. Numai suparealiştii s-au afirmat ca un curent aparte, dar şi ei au fost mai puţin dogmatici decât colegii lor francezi.

 

Petre Răileanu (Paris), este de părere că avangardismul s-a răspândit în Europa ca o contagiune, ca o stare de spirit. De aceea periferia poate ajunge la un moment dat centru şi invers. Zürichul, ca centru transnaţional, a fost locul unde a apărut dadaismul. În 1920, francezii l-au aşteptat pe Tristan Tzara ca pe Mesia. Ulterior Breton s-a certat cu Tzara, pe care-l invidia pentru talentul lui de poet. Din toate curentele avangardiste se poate spune că numai suparealismul a fost, prin esenţă, de origine franceză.

 

Ceea ce defineşte apariţia unui curent avangardist, după părerea domniei sale, este existenţa unui grup, a unei reviste şi lansarea unui manifest. Din acest punct de vedere, începutul avangardismului în România, poate fi considerat anul 1924, când s-a publicat manifestul avangardist în revista „Contimporanul”.

 

Totuşi, trebuie să recunoaştem că peste tot curentele avangardiste au fost marginale. Numai suprarealismul a avut, în Franţa, o poziţie mai importantă.

 

Cosana Nicolae Eram (Stanford University), a amintit în intervenţia ei, volumul „Aproapele şi Departele” al profesorului Paul Cornea şi teoriile post coloniale, care apreciază aportul cultural al celor care au fost, în trecut, colonizaţi. În contextul metropolă-foste colonii, ea a amintit că Tristan Tzara, care vorbea despre cultura europeană ca fiind o cultură moartă, era, în schimb, un mare admirator al artei negre.

 

*

După trei zile de participare la această Conferinţă, este evident că problemele legate de avangardă sunt complexe, să nu uităm multitudinea de curente (expresionismul, futurismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, integralismul, letrismul, etc.) fiecare cu nuanţele lui.

 

Ovidiu Morar, în comunicarea sa, având ca subiect „aspectele cosmopolite ale avangardei române” a afirmat că „după modelul confraţilor lor francezi ( Aragon, Eluard, Picasso, chiar Gide şi Malraux, nota mea), majoritatea avangardiştilor români au susţinut deschis revoluţia proletară, o bună parte înscriindu-se chiar în partidul comunist…” Domnia sa a combătut afirmaţia absurdă a lui Stelian Tănase, din volumul „Avangarda românească în arhivele Siguranţei (editura Polirom, 2008), cum că „avangardiştii români ar fi visat – (în anii ’30!, nota mea), – să aducă tancurile ruseşti la Bucureşti”.

 

Ion Pop a subliniat, în comunicarea sa, intitulată „Avangarda românească: tendinţe, evoluţii, posteritate”, că fiecare cultură a asimilat avangardismul în mod propriu. Cultura română era prea nouă, pentru a fi loc pentru o negare radicală a tradiţiei culturale. În România nu existau muzee şi biblioteci, care să fie distruse, cum propunea Marinetti în manifestul futuriştilor. Pentru avangardiştii români se punea problema de a construi, nu de a distruge. Avangarda românească a început prin a fi constructivistă („Contimporanul”), a încercat să facă o sinteză modernă („Integral”), pentru a deveni ulterior suprarealistă („unu”).

 

De altfel, se poate constata, că în mod ciclic, generaţiile noi neagă pe cele vechi. Generaţia anilor ’60 (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, etc.) a negat generaţia proletcultiştilor, generaţia optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, etc.), i-a negat pe şaizecişti, apoi generaţia anului 2000 i-a negat pe optzecişti… Totdeauna se caută o înnoire. Spiritul avangardei, dinamic-interogativ, rămâne în multe privinţe actual şi promiţător, cu consecinţe benefice pentru creaţia artistică.

 

Ca o dovadă incontestabilă pentru succesul postum al avangardei este şi publicarea recentă, în colecţia “Biblioteca pentru toţi” a “Jurnalului Naţional”, într-o ediţie de masă, a unui volum de poezii de Geo Bogza, cuprinzând “Poemul invectivă” şi “Jurnal de sex”, pentru care autorul a făcut, la timpul lor, închisoare, sub acuzaţia de pornografie…

 

Iar Michael Finkenthal, în legătură cu evoluţia prin care a trecut avangarda, s-a exprimat, în calitatea sa de fizician, astfel: “Avangarda este ca o ardere, care în prima fază poate fi explozivă, apoi arderea intră în echilibru, se linişteşte, se stinge, sau poate lăsa tăciuni care se pot reaprinde…”

 

 

Tel-Aviv

decembrie 2010

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.