Nevoia omului de fericire

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2011

   Autor: George PETROVAI

   Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:

   a) Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;

   b) Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.

   Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare.

   Ori, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale.

   Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?!

   Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: “Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare “Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)

   Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.

   După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări: 1)Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?; 2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?

   1) Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum “întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală!

   Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare.

   Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor “momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.

   Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipoidale: bine-rău, univers moral divin-univers moral uman.

   Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…

   Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (perechea umană izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală.

   Ajunşi în acest punct al dezbaterii, clarificarea raportului de mai sus depinde de modul cum este văzut şi înţeles marele Creator: Dacă El este asimilat cu o persoană distinctă, perfect individualizată, fie ea chiar atotştiutoare şi atotputernică, raportul devine unul de la fericirea individuală la cea universală, din nou trebuind să admitem că El, izvor de iubire şi bunătate, nu putea să nu fie cuprins de fericire în “momentele” creaţiei şi că această stare a difuzat-o în întreaga Sa creaţie.

   În chestiunea de faţă, mult mai logică pentru mintea umană pare a fi imaginea unui Atoatefăcător panteist, adică identic cu creaţia Sa. În această variantă difuzarea nu-şi mai are sens, căci Dumnezeul iubirii, bunătăţii şi fericirii se dezvăluie în fiecare atom, şi astfel raportul devine de îndată de rangul general-general, mai bine zis de rangul universal-universal.

   Mergând pe firul evoluţiei, cu hazardantele presupuneri despre apariţia Universului şi cu enormele sale hiatusuri în explicaţiile pretins ştiinţifice despre apariţia vieţii şi evoluţia speciilor, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba dimpotrivă. Căci de unde armonie şi fericire într-un univers în necontenită expansiune, un univers care în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani a irupt printr-o formidabilă explozie (fenomenul Big Bang) dintr-o singularitate primordială înzestrată cu energie infinită?

   Ori e clar pentru orice om cu scaun la cap că această teorie hazardanto-mecanicistă nu oferă decât explicaţii cel mult puerile cu privire la infinitatea materiei şi energiei, respectiv la infinitatea Universului în timp şi spaţiu. De fapt, sunt teorii după modelul scenariilor privind evoluţia speciilor, un domeniu în care adepţii evoluţionismului nu au reuşit de la Darwin încoace să descopere nici măcar o fosilă intermediară, cu toate că însuşi părintele teoriei avertiza că progenitura sa este în mare pericol fără argumente de acest gen…

   Astfel stând lucrurile, deci admiţând că omul ar fi evoluat din maimuţe antropoide, se subînţege că însăşi fericirea reprezintă un câştig al evoluţiei, deodată cu gândirea, limbajul, afecţiunea şi conduita morală.

   Prin urmare, dacă facem abstracţie de acele însoţiri în haite sau cete aidoma sălbăticiunilor, pentru ca în acest mod oamenii de-atunci să facă mai lesne faţă nenumăratelor primejdii, însoţiri care-şi află corespondenţa mai degrabă în spiritul de turmă şi în instinctul de conservare decât în solidaritatea conştient-umană (o solidaritate dătătoare de comunităţi temeinic închegate şi aflătoare a momentelor de fericire prin iubire, izbânzi şi îndestulare), atunci avem dovada neîndoielnică cum că în varianta evoluţionistă raportul despre care facem vorbire înclină cu autoritate în favoarea fericirii individuale. Căci – nu-i aşa? – istoria omului nu este altceva decât istoria egoismului şi a cruzimii acestuia. Iar evoluţia lui din punct de vedere social şi moral-spiritual este un argument în plus că fericirea colectivă (cel puţin la români) constituie o perpetuă posibilitate, îndeosebi în programele partidelor şi în campaniile lor electorale, dar numai şi numai în spatele fericirii individuale! Felul cum acţionează politicienii de pretutindeni, nu numai ai noştri, este cât se poate de grăitor în acest sens…

   2) Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.

   E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi!

   Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: “Adevărul vă va face liberi”!

   Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…

   Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că “cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.

   Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat  cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii lui Lenin şi Stalin, torţionarii din închisorile politice româneşti etc.

   Acum până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el, inclusiv pe timp de noapte.

   Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism, iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor acelor zone comune cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.

   La rîndul lor liderii politici şi conducătorii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii cu sau fără iz patriotic, respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare.

Sighetul Marmaţiei,                                                                            

7 dec. 2010

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors