COLINDUL SUFLETULUI ÎNGHEŢAT…

Posted by Stefan Strajer On December - 31 - 2010

COLINDUL SUFLETULUI ÎNGHEŢAT…

 (O ALTFEL DE POVESTE DE IARNĂ…)

Autor: Magdalena ALBU 

„Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă…” cu fulgi enigmatici şi mari scoborâţi, parcă, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparniţei învechite de unde timpul se scurge liniar şi fără de-ntoarcere prin firicelele mărunte de mineral amorf. Îmi place să ascult, aproape fără să respir, linistea. Liniştea unei poveşti de iarnă în care oameni şi animale, cer şi pământ sălăşluiesc dimpreună în pace şi bunăvoire, ca şi când ar închipui toate la un loc un paradis alb cu vârsta încremenită în propria-i eternitate predestinată. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime în sufletul omului şi al vremii, este nimeni altul decât Dumnezeu însuşi. Cel ce s-a înomenit în mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfâşiat cu patimă în bucăţi acum, la început decadent de secol XXI, un ev căruia îi suntem nevoiţi a-i respira cu silă în din ce în ce mai multe lese sufocante aerul şi dezordinea provocată.

 

Trebuie să spunem însă că actorii basmului acesta real suntem noi, noi şi… ceilalţi, personagiile oculte şi pline de condescendenţă neîntemeiată, neputincioase de a mai fi vreodată, măcar şi pentru o efemeră secundă pământeană, oameni – o lume bizară şi pestriţă, nelăsată să existe în voie, să devină, să simtă, să ardă, să experieze iubirea adevărată şi pură, să se aşeze pe marginea propriului destin şi să-şi recunoască păcatul şi limitele trăirii personale pentru a le arunca, mai apoi, în focul gheenic al mitizărilor irelevante de tot soiul ca să ajungă în final la a se reconstrui pe sine definitiv şi la a-şi recompune din bucăţi fiinţa sfâşiată axiologic şi moral, împinsă totalmente controlat în mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale speranţe alungate – căreia i se tot sugrumă zilnic estetica superioară a poveştii ei reale spre a i se aşeza în loc nimic altceva decât un maldăr uriaş de iluzii macabre născute doar pentru propria-i îngropăciune a spiritului… Să ne amintim în acest sens, totuşi, faptul că “Nu un public alcătuit din ţărani sau târgoveţi ignari, ci criticii muzicali si de artă cei mai avizaţi au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanităţii călcate în picioare azi de chipurile multe aflate în spatele măştii mondiale oculte sunt aruncate fără milă în spatele porţilor acestui ţintirim consacrat al morţii – un alt lagăr totalitar cu prizonieri contemporani -, porţi avide de viaţă, ce stau deschise continuu spre a înghite cu nesaţ… Omul. 

După cum se ştie, orice poveste îşi are tâlcul ei misterios, ce doreşte a-i fi dezvrăjit de ascultătorul ei atent şi dornic de a-i cunoaşte cu o imensă curiozitate şi nerăbdare sfârşitul. Basmul nostru de iarnă are însă un miez aparte. El nu se leagă de un fapt anume, ci de o… atmosferă anume – aceea a sufletului îngheţat al omului din prezent, eroul principal al microspaţiului uman din Univers numit simplu Pământ, un copil al dumnezeirii împins violent, fără voia lui, desigur, în noaptea ignoranţei condamnabile şi care este determinat zilnic să îşi ucidă inconştient de urmări istoria trecută, dar şi pe cea prezentă în faţa unui viitor incert, însă în mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iată, prin ceea ce i se oferă ostentativ la mereu aşa-zisele promoţii limitate ale destinului, din ce în ce mai mult şi cu grăbire subînţeleasă de toţi la exil definitiv în braţele morţii hulpave de orice şi descărnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioară îndumnezeită întocmai ca un arc ciuntit de hiperbolă ce îşi întinde ameninţător venele uscate de ger înspre întuneric şi nu către Lumină. Înspre întunericul acela al mizeriei oculte glăsuită prin ode satanice lugubre – o ecuaţie existenţială a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsă, însă cu chipul mefistofelic în imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape ştearsă a icoanelor sfinte. O cortină neagră, îmbâcsită de minciuni şi de himere, lăsată cu stridentă nonşalanţă să cadă peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte şi ai celei de după Cristos şi chiar peste Mântuitorul însuşi ca o palmă grea dată cu năduf Omului îndelung pătimitor şi cu răbdare căpătată prin credinţă.

E greu să-ţi închipui momentul când suflul întregii umanităţi va fi aliniat ca un detaşament disciplinat de soldaţi ai gărzii regale la pseudocredinţa impusă de măştile oculte ale timpului actual, cu tot şirul lor de „crize” aruncate cu bună ştiinţă asupra Fiinţei umane spre a o supune şi spre a o sclaviza cu orice preţ – un preţ amar şi de o cruzime înfiorătoare, anume cel al pierderii totale a libertăţii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat ştiinţific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a acţiona fără discernământ ca la o comandă experimentală de tip pavlovian dată de cei care se hazardează din răsputeri acum să îi nege existenţa lui Dumnezeu pentru a fixa în mentalitatea colectivă noua lor ordine mondială eronată din start şi construită pe un singur fundament putred: acela de a stăpâni completamente lumea prin puterea banului şi a violenţei, plecând de la accepţia ocultă că „Banii şi puterea sunt totul!”, restul nemaiavând nicio importanţă funciară decât dacă aceasta poate aduce un câştig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals şi mai lipsit de raţiune sănătoasă.

Gândire patologică de actori sociali slabi de minte şi nuli de afect, paiaţe efemere strânse în loji masonice ca oile în ţarcuri şi stoarse de vlagă la uşa pierzaniei, închipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemerităţii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel închipuit de Camille Saint-Saëns. Iată preţul vanităţii bolnave cu lungul său şir de erori cu tot !… Poezie a existenţei telurice superioare ucisă cu fiecare bătaie de aripă a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca şi celelalte, de altfel, eşecului sumbru într-un viitor imediat!…

În această altfel de poveste hibernală destul de tristă cu personaj unic şi deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi între anxietăţi sfâşietoare şi extaz ontologic cu esenţe negative născut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanităţii, vrem să propunem, totuşi, un final estetic, aparte, altul decât cel uşor previzibil indus de atmosfera trăirii uscate de suflet de acum, un final care să conţină în el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiinţei umane, de revoluţie spirituală a acesteia prin revenirea firească la matca divină şi la sinele său propriu. Să anulăm complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul şi morbidul din jur conturate şocant prin jocul succesiv de imagini şi de sloganuri lapidare ale reprezentanţilor urâţi la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real şi cu o forţă de indiferenţă fascinantă în ceea ce priveşte absurdul gândirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii forţate a lumii, dar şi singura poartă către libertatea totală a Fiinţei umane alături de credinţa în Dumnezeu.

Acum, când ceasul vremii pământene stă să bată ultima secundă a încă unui an postcristic, nu vrem ca omenirea să ajungă a rosti (cu inconştienţă vădită şi fără puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmările supuşeniei sale ilogice de moment către „mai-marii” autointitulaţi ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasă de poezie!” (Voievodul ţiganilor), nu. Vrem însă ca toate dimineţile lumii, care “se duc pe un drum fără întoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei şi timpul dintre acestea să fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea într-una din nuvelele sale pentru a-şi schiţa pur şi simplu cu simplitate personajele închipuite, şi anume: “Fără nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese în părul ei negru cîteva orhidee (…)” (Indiferentul) Căci, în izvorul timpului care şiroieşte istorie, credinţa şi cultura – cele două orhidee suave ale umanităţii – rămân singurele căi de intrare în spaţiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar şi armele unice ale detrunchierii limitelor unei gândiri contemporane oculte şi reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitivă a Omului pictat pe marea pânză a Universului de mâna Creatorului său singular… 

Muzica există pur şi simplu ca să vorbească despre ceea ce cuvîntul nu poate vorbi. În acest sens ea nu este întru totul umană.”, ne spune acelaşi Pascal Quignard în „Toate dimineţile lumii”. Povestea noastră de iarnă este însă una esenţialmente umană. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seară „…la imaginea unui drum în formă de cerc, un drum care se întoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutică a cotidianului”) ne fixează viaţa în timpul liniar al cotidianului nostru complex şi banal, în aceeaşi măsură, şi ne invită la ne-moartea spiritului colectiv al umanităţii în cuprinsul destinului său tulburător de sinuos. Şi poate că vom fi salvaţi, astfel, de restriştea neregăsirii de sine a Fiinţei umane întru existenţa sa şi ne vom raporta interioritatea în dimensiunea de aici, dar şi în cea următoare acesteia numai şi numai la Lumina veşnică a lui Dumnezeu şi la ceea ce se defineşte drept dragoste pură în ansamblul ei atotcuprinzător. Fiindcă „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi şi sufletul ei tocmai de aşa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipală proprie concepută de Creator şi pentru a se poziţiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care îl binemerită in infinitum.

Colindul nostru este o rugă fierbinte înălţată către Dumnezeu acum când balanţa vremii se înclină uşor, uşor înspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapă omenirea de propria-i distrugere atâta vreme cât ea singură nu îşi dă seama că se va pierde în curând definitiv prin forţa ochiului saşiu şi lipsit de iubire adevărată al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU

31 decembrie 2010

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors