OPEN HOUSE – Pastila de Craciun

Posted by Stefan Strajer On December - 26 - 2010

OPEN HOUSE – Pastila de Craciun

Autor: Monica- Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

La inceputul lui decembrie am zărit la panoul cu anunţuri din holul condominionului nostru un anunţ colorat şi cu litere de-o şchioapă în care eram inviţaţi la un “OPEN HOUSE“ în apartamentul #7 pe 14 decembrie, la ora 2pm. Eram rugaţi să ne facem timp să onorăm invitaţia unei familii mutate de un an in condo-ul nostru, prilej cu care să ne mai cunoaştem cu noii vecini, ca să împlinim ceea ce americanii numesc to socialize înainte de Crăciun.

M-a sunat preşedintele blocului să nu lipsesc la celebrare, apoi  o altă vecină englezoaică, în fine, se făcuse destul tam-tam despre eveniment. Intâlnisem de câteva ori cuplul locuind în  ap.#7  având garajele vis-a-vis şi mi s-au părut oameni foarte drăguţi, care mă invitaseră de Paşte să merg la biserica lor lutherană, calvină, evanghelică sau apostolică (nu mai ştiu de care), când am refuzat politicos ştiind că toţi vor să te atragă la religia lor, pe care nici ei nu şi-o cunosc prea bine, dar se duc la slujbe precum oile la un social club.

Cu câteva zile înainte de 14 decembrie tocmai înmormântasem o prietenă şi nu aveam eu sufletul deschis pentru o vizită, însă mi s-a părut nepotrivit să jicnesc nişte oameni care poate se pregătiseră să primească musafiri.

M-am dus după ora fixată găsind uşa deschisă pentru orice invitat. Hall-ul de la intrarea lor era decorat cu Moşi Crăciuni de toate felurile, apoi un ţap de lemn în mărime aproape naturală (care se vroia cerb) cioplit grosolan cu coarnele făcute din crengi înfipte în capul strâmb de care atârnau câteva beculeţe colorate,  proptit chiar în uşă… era opera de artă executată cu mândrie de stăpânul apartamentului cu pricina.

Când am ajuns gazda a sărit să mă întâmpine, cu zâmbete şi vorbe dulci, iar eu am păşit pragul apartamentului unde am găsit câţiva vecini stând de vorbă. Stăpâna foarte amabilă,  m-a indemnat să merg să-mi arate cum şi-a decorat apartamentul, trecând prin toate camerele în care se aflau zeci si zeci de jucărioare de gips cu alţi Moşi Crăciuni, îngeraşi de toate mărimile, toate kitch-uri, nişte animale vopsite pe post de bibelouri, apoi beculeţe atârnate din plafoane, de pe lămpi, din jurul câtorva poze înrămate pe pereţi sau de nişte plase de pescuit puse deasupra  patului sugerând că locuiesc la o margine de ocean, mi-a explicat ea. Două felinare marine tronau pe cele două noptiere ca să completeze peiesajul rustico-romantico-marin care mi-a amintit de satul 2 Mai de la Marea Neagră. De ce ne-o fi chemat, mi-am zis eu, să ne arate colecţiile lor de artă?

Mi-a mai arătat amintirile de famile aşezate pe  diferite piedestale, vorbindu-mi de la cine moştenise acele obiecte de artă, despre însemnătatea lor, alţi îngeraşi făcuţi din gips, vopsiţi ca la bâlci, apoi nenumărate alte jucării din pomul de Crăciun, la baza căruia era instalat un trenuleţ care funcţiona. Acela era drăguţ fiindcă mi-a amintit  de copilărie.

Ne-am reîntors în bucătărie unde soţul tocmai pregătise o carafă mare de cafea, mirosind a orice, numai a cafea nu, să  ofere oaspeţilor, când m-am lovit de un birou aşezat în colţul unde ar fi trebuit să existe o masă. Atunci gazda mi-a explicat, cu o mină foarte dulce, că acela este locul unde îşi face bill-urile fiindcă ei nu pregătesc decât caféa sau ceai în bucătărie (că oricum le făcea tot honey), mănâncă numai în oraş de când s-au căsătorit, de vreo cincizeci de ani. In fine, e treaba omului cum îşi organizează viaţa, dar m-am întrebat eu de ce a făcut atâta reclamă să nu cumva să lipsim de la invitaţia ei la Open House. Casă deschisă la ce?

Putea să fi făcut efortul să comande măcar o pizza, să improvizeze ceva simplu, sau să ne fi spus să aducem fiecare ceva de mâncare fiind ora mesei.

M-am îndreptat spre living să stau puţin de vorbă cu vecinii, când ea şi soţul m-au urmat invitând graţios pe toată lumea să servească ceva de pe masa aşezată acolo; mai corect pe jumătatea de masă pe care se aflau nişte prăjiturele scoase dintr-o cutie mică de danish cookie, iar pe un şerveţel aşteptau exact cinci pacheţele de ceai Lipton, din cele ieftine care se găsesc gratis la orice restaurant şi… o cutie dreptunghiulară cu compartimente foarte mici în care se aflau cubuleţe de brânză, câţiva crakers, un salam cât un creion mai gros şi un ball de brânză acoperit cu migdale sau nuci.  Această cutie era cu siguranţă un cadou adus de cineva, dar nu putea sătura decât o vrabie, dar mite optsprezece oameni!?

Gazdele generoase şi zâmbitoare ne tot invitau să gustăm din bunătăţile de pe masă, oamenii se uitau unul la altul, că nu prea aveai ce să iei, iar eu am cerut un ceai. A sărit prompt găzdoiul să mă onoreze cu nişte apă călâie într-o cană de ceramică în care aruncase un pacheţel de ceai. Mi-a făcut antologia acelei ceşti antique din care numai mama lui a băut şi ce valoare avea (lut ars de duzină, vopsit pe deasupra) de mi-a trecut şi setea. Când am văzut pacheţelul cu ceaiul de trei parale am mulţumit frumos şi am fugit la mine în apartament să-mi iau un ceai verde englezesc să am şi eu măcar o bucurie. La înapoiere le-am adus în dar o cutie originală cu ceai verde de Ceylon  şi o pungă de Cafe Rare primită de la prietenii mei din Franţa. El a sărit să mă îmbrăţişeze cu foc pentru gest, dar mă îndoiesc că ştia de ce calitate era conţinutul pachetelor aduse. A fost pomana mea pentru sufletul morţilor că dumnealor tot nu ştiu ce înseamnă asta, lipsindu-le cu desăvârşire spititualitatea  ca şi cultul celor plecaţi dintre noi.

Am încercat cu mare efort să stau alături de invitatele la “petrecere”, să leg două vorbe cu vreuna. Conversaţiile lor artificial-superficiale numai despre copii, scutecele nepoţilor şi ceva savings exprimate în fraze sterile din care respira numai ignoranţă şi lipsă totală de cultură, m-au lăsat mută; măcar vreo ştire din ziarul local şi tot era mai cu rost. Să nu credeţi că vecinii mei sunt oameni săraci (câţiva sunt milionari), sau analfabeţi; aşadar, ar fi putut să-şi arunce nişte bani pe câteva cărţi, spectacole bune sau călătorii să se mai lumineze la minte… Dacă au şapte clase, sau două, sau college, nu ştiu, însă doamnele merg la coafor cel puţin o dată pe săptămână, au unghiile lungi şi strident colorate, sunt pline de bijuterii foarte scumpe,  mănâncă de două ori pe zi numai la restaurant şi fac “nimic” acasă, unde unicul mijloc de culturalizare este TV-ul. Aş fi fost curioasă să le văd măcar scrisul!

Nu tu educaţie, nu gospodărie, nu croşetat, nu cusut, nu citit, nu călătorit, nu, nu, nu, nimic, cum or fi trăind cu creierele aşa de goale? Intre dusul la biserică şi făcut copii doar coaforul şi vidul.

Meschinăria gazdei de a pune pe masă nişte pişcoturi râncede uitate pe vreun raft şi alte fleacuri minuscule când ai invitat oameni din 24 de apartamente, rămâne de neînţeles pentru mine. N-am rezistat mult şi am inventat un motiv să dispar când amfitrioana casei m-a oprit insistând să servesc ceva din cele puse pe masă. Am ignorat masca ei zâmbitoare şi glasul mieros  bine regizat, am găsit o scuză şi am fugit. Am făcut-o fiindcă gustasem dintr-un biscuit ca să-mi beau ceaiul, dar era vechi şi cu un gust rău.

Acasă, m-am aruncat într-un fotoliu şi mi-am amintit de mesele făcute de noi, româncele, bine şcolite şi cu servicii grele în ţară sau aici, când ne pregăteam cu cel puţin o săptămână înainte de a primi oaspeţi şi când ne întreceam ce să punem mai bun pe masa lor, dacă invitam la ceea ce se numeşte aici open house. Chiar în timpurile de sărăcie tot improvizam ceva pentru servit musafirii, păstram cu grijă vreo bucată bună de şuncă luată pe sub mâna, caşcaval, ceva sardele, schimbam reţete de torturi cu ingrediente mai ieftine, inventam fel de fel antreuri ca să arate masa frumos.

Noi am învăţat acasă să croşetăm, să brodăm, să  gătim sănătos şi aspectuos, să împlinim toate funcţiile unei gospodine, paralel cu studiile pe care le-am urmat. Noi ştim care este capitala Mexicului şi nu spunem că Franţa se află în Angola! (Vezi show-ul lui Leno de peste noapte)

Noi putem face corect spelling-ul limbii americane, am putut face rapoarte şi scrie materiale grele, chiar manuale, în timp ce 47% din absolvenţii unei şcoli medii de aici nu pot citi ziarul!? (vezi “Scientific American” record).

Noi nu avem nevoie de calculator să împărţim 100 la 10, cum făcea managerul meu din NY, putem face la viteză orice înmulţire, împărţire si chiar extrage rădăcina pătrată care, pentru locuitorii ţării tuturor posibilităţilor este de neconceput, fiindcă unii nici nu au auzit ce este asta.

Mi-am amintit deasemeni că în orice sat din fundul ţării te-ai fi nimerit din întâmplare, oamenii pământului românesc primitori şi generoşi erau încântaţi că le-ai călcat casa şi improvizau din nimic nişte mese minunate. Dacă nu aveai unde să înoptezi te invitau cu tot dragul să dormi la ei şi-ţi ofereau patul lor cu aşternuturi curate, ei culcându-se pe jos, pe o saltea sau pe vreo laviţă.

Am fost în vizită la ţărani săraci din Bucovina, care aveau numai două camere modeste cu o bucătărie, dar am dormit şi mâncat ca la rude bogate, fiindcă au tăiat viţelul (în taină, că era interzis la acel timp), pe care l-au declarat mort şi împărţit cu veterinarul si miliţianul satului, numai ca să ne onoreze pe noi.

La fel în numeroasele excursii prin ţară şi delegaţii la minele din Băiţa, Bihor, unde oamenii locului ne-au tratat ca pe rude.  Minerii care ne-au invitat la ei acasă ne-au oferit măcar pită cu slană (clisă), cârnaţi făcuţi de casă şi eventual o palincă, dacă nu au avut altceva în sărăcia lor, doar asta mâncau şi ei. Imi amintesc cu emoţie cum noaptea, când stăteam în abataje alături de ei la măsurători, îşi desfăceau pâinea şi slana cu ceapă aduse de acasă şi nu te lăsau până nu gustai şi tu, întinzându-ţi să serveşti primul. La fel moţii din Apuseni, săracii-săracilor, te învitau măcar la un boţ de brânză afumată în coji de brad, dar  nu plecai din casa lor neomenit.

Asta înseamnă cultură acumulată de mii de ani, asta înseamnă nobleţe sufletească şi bucuria  omului că poate să-ţi ofere ceva din puţinul lui, asta înseamnă sentimentul de frăţie. Acest lucru se întâmplă numai la popoare vechi, la popoare care şi-au transmis din generaţie în generaţie acele trăiri profunde traduse prin grija şi respectul pentru de aproapele său, prin ospitalitate, sentiment care nu există pe acest continent al actorilor cu măşti de cânepă. Un rânjet fals şi o cană de cafea surogat este tot ce oferă ei unui om pe care l-au invitat în casă..

Asta înseamnă că trebuie să fim mândri de neamul din care ne-am ridicat şi să ne ştim valoarea; băşinaşii n-ar fi în stare să supravieţuiască dacă i-ar scoate cineva din ograda lor fără Mc Donalds, fără Burger King, fără scramble eggs gata făcute, fără ceapa gata tăiată, fără găina gata curăţată, fără supa scoasă “proaspătă” dintr-o tinichea coclită, pe care scrie “home made”.

(25 decembrie, 2010)

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors