Activităţile Intelligence Service în România

Posted by Stefan Strajer On December - 24 - 2010

Activităţile Intelligence Service în România

De la Take Ionescu la Şcoala de la Păltiniş

Autor: G-ral brg. (r.) Aurel Rogojan

  „Şcoala de la Păltiniş” nu o putem expedia prin menţiuni lapidare. În ultimă instanţă, Noica, în calitate de „agent formator ideologic“  sau de agent de „război politic“ al Intelligence Service, şi-a asumat misiunea să formeze un număr de 10 propagandişti ai sistemului de valori occidentale (în cazul celui britanic, nu putem vorbi nici măcar de unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul său… şi tot aşa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare.

Acum, să nu credem că Noica i-a adunat pe cei zece şi le-a ţinut prelegeri…

Adept fervent al teoriei elitelor, filosoful a fost uşor de sugestionat să creeze o şcoală în care să-şi formeze discipoli. Noica spunea : „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături“.

Asta trebuia să devina Noica, un creator de stări de spirit…

Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, câteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 şi 50 de nume.

Constantă, importantă şi, cel mai adesea fără martori, a fost prezenţa în preajma lui Noica a doi dintre aceştia: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

La Păltiniş se organizau periodic şi seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puţin constant de către (ordinea este cea alfabetică): Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Gutu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu.

Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va „schimba la faţă Români“. Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filosofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor personalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epoca războiului rece.

E bine de ştiut că atât Noica, cât şi alte mari personalităţi nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic şi necesar, potrivit convingerilor lor.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioadă – şi-au sporit frecventa vizitelor la „Vila 23″ (foto) când Noica le-a evidenţiat posibilităţile sale de a-i sprijini să obţină burse de studii în Occident. Lunar, la sfârşit de săptămână, îi duceau alimente, presă şi veşti. În mansarda rezervată filosofului sau în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeele lui Noica, pe teme aparent întâmplătoare şi se legau dialoguri. Noica le punea probleme filosofice şi le evalua opiniile. Andrei Pleşu era discipolul ascultător şi silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneţ, uneori chiar uşor impertinent, ceea ce iscă contradicţii.

Desigur, se ridică întrebarea: „Prin cine şi cum a perfectat Noica obţinerea burselor şi nominalizarea celor doi discipoli?“. Foarte ingenios, fără nici o implicare oficială, Noica a dat un semnal unor fundaţii germane din zona de ocupaţie britanică a R.F. Germania. Acestea, în numele interesului reciproc al dezvoltării bunelor relaţii romano-germane, au făcut toată treaba. Filiera nu au ştiut-o nici beneficiarii burselor.

Acum, firesc este să fiu interpelat în legătură cu modalitatea în care Noica, izolat la Păltiniş, putea comunica în exterior? Legătura lui Noica cu oamenii serviciilor speciale ale Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a fost şi obiectul constatării flagrante. Ataşatul aero al Marii Britanii la Bucureşti obişnuia, asemenea altor membri ai Ataşaturii Militare sau ai ambasadei, să se deplaseze în zona Sibiului. În aceste deplasări, fie că aveau „supraveghere discretă de protecţie“, fie erau filaţi ostentativ, după cum era cazul, sau „pe baza de reciprocitate“, raportat la tratamentul acordat diplomaţilor români în Marea Britanie. În acest mod, a fost identificat interesul ataşatului aero de a ajunge la Păltiniş, ca explorator singuratic, cu hartă şi busolă, pe versantul opus celui pe care se afla drumul de acces. Intuindu-i-se direcţia, a fost instituit un „post de filaj montan“, care a documentat întâlnirea ataşatului militar britanic cu Noica la o stână. O întâlnire, pentru neavizaţi, în condiţiuni absolut în afara oricăror bănuieli. Baciul stânei i-a primit şi omenit, le-a cântat din fluier şi i-a vestit cu tulnicul, când au dat să plece, ca să ştie ajutoarele de pe coclauri să-i apere de câini şi lupi…

Legătura lui Noica cu serviciile speciale britanice era anterioară celui de Al Doilea Război mondial. Prima sa soţie, Wendy Mouston (fostă Miss Sinaia), s-a aflat la post in România, ca trimisă a Intelligence Service. Împreuna cu părinţii (Walter şi Carola, născută Ungarth, fiica unui hotelier sinaian) a locuit la Sinaia, aceştia aflându-se printre fondatorii Secţiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politică şi militară a României. Secţia era o continuatoare a Societăţii Carpatina Sinaia, fondată în anul 1893 de fostul stareţ al Mănăstirii Sinaia, arhimandritul Nifon, Take Ionescu şi prima sa soţie, cetăţeana britanică Bessie Richards. Fondarea unor asemenea societăţi turistice, sportive, cultural-ştiinţifice făcea parte din buna şi generoasa tradiţie a spionajului britanic.

Noica a fost inclus şi într-un celebru „lot al spionilor britanici în România“, cunoscut ca „reţeaua Tomaziu“, după numele şefului ei, agent al spionajului englez în România, care a primit gradul de colonel şi o rentş viageră, drept recunoaştere a serviciilor aduse Coroanei Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din România, intervenindu-se pe canale oficiale (Julien Amery – Emil Bodnăraş) pentru a i se aproba plecarea din ţară.

În raporturile cu autorităţile, Noica era, cel puţin aparent, de un conformism exemplar, întotdeauna receptiv şi săritor, dacă putea să contribuie la progresul şi îmbunătăţirea percepţiei Occidentului asupra ţării sale.

Îl vizita frecvent pe Aurel Cioran la Sibiu, care îl invita duminica la biserică, apoi îl reţinea la masă. „Relu“ Cioran menţinea legăturile fireşti cu fratele său, aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la rândul său, cu Mircea Eliade, George Palade şi cu alţi mari români de peste ocean. Aşa a apărut contextul favorabil unei „operaţiuni de recuperare“ a filosofului Emil Cioran şi a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în ţară, unde trăia respectabila sa mamă, înaintată în vârstă şi aflată în întreţinerea profesorului. Şi Cioran şi Eliade aveau reţineri şi temeri. Noica, cu exemplul Şcolii de la Păltiniş, precum şi cu contactele sale „nestingherite“ în lumea occidentală le-a dat imbold în da curs demersurilor regimului privind revenirea lor în ţară. Mai există şi precedentul savantului Henri Coandă.

Numai imixtiunea factorului politic şi obtuzitatea Elenei Ceauşescu, în faţa căreia secretarul C.C. al P.C.R. cu propaganda a ţinut să se autoevidenţieze cu „recuperarea“, au făcut ca aceasta să eşueze. Mircea Eliade a pus o condiţie de bun simţ: „Donez biblioteca mea Academiei Române, unde să fie amplasată în Aula Mircea Eliade“. Elena Ceauşescu nu a fost de acord. Apoi a făcut ocol ştirea lipsei de fair play, a aceleiaşi Elena Ceauşescu, în cazul Fundaţiei Henri Coandă, care trebuia să fie constituită, după moartea savantului, cu sediul în Palatul Coandă. Mai mult, s-a desfiinţat şi Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, al cărui preşedinte fusese marele savant.

Unii dintre „discipolii“ lui Noica au fost deranjaţi de ceea ce maestrul a lăsat scris posterităţii despre ei. Aşa se face că atunci când au pus mâna pe „caiete“, le-au publicat cenzurate. Apoi, în etapa ulterioară, au fost preocupaţi de toaletarea redărilor din numeroasele volume ale dosarului Noica ajunse la C.N.S.A.S. (numai cele care nu prejudiciază interesele britanice apărate de Intelligence Service).

Noica nu a fost un rezistent! El s-a autodenunţat ca moşier, s-a bucurat că scapă de grija administrării averii. El s-a autoizolat, dezamăgit fiind că între intelectuali existau şi multe conflicte de interese, cel mai adesea personale, egoiste, ariviste care favorizau delaţiuni politice cu scopuri mizerabile: blocarea de la delegările externe, ocuparea funcţiilor vizate, dar ocupate de alţii, obţinerea de premii şi titluri, sesizarea pârghiilor cenzurii pentru împiedicarea publicării confraţilor adversari de idei, chiar ajutarea cenzorilor să descifreze „mesajele subversive ascunse“. Toate acestea făceau parte dintr-o realitate sociologică pervertită ideologic.

Noica nu a fost nici un anticomunist. Toleranţa lui ideologică era la fel de profundă, ca şi idealismul convingerilor sale filosofice. Nu puteam decela, în cazul său, cel puţin în ultima parte a vieţii, nici o divizare a loialităţii între România şi Anglia. Comportamentul său afişa neutralitatea promotorului de idealuri pure. A unor idealuri pe care se puteau grefa obiective politice alternative… Dar cine putea să-l valorifice pe Noica în astfel de scopuri, cu cele mai mari şanse? Regimul politic din România anilor ’80 nu avea nevoie de „creatori de stări de spirit“, alţii decât cei ai unanimităţii, ca expresie a „unităţii monolitice dintre popor, partid, stat, societate şi conducător (…)“.

Exista tentaţia ca Noica să fie considerat un port-drapel al „rezistenţei“. Nimic mai fals! România anilor ’80 era arhiplină de „cluburi de reflecţie“. Multe oficializate pe lângă uniuni, asociaţii, institute sau centre de cercetări, inclusiv pe lângă redacţii privilegiate care aveau aprobări să scoată suplimente culturale şi literar artistice, cu serioase rabaturi de la dogma oficială. Proliferaseră modalităţile de expresie artistică simbolistică, rezervată iniţiaţilor. Jebeleanu în poezie, alţii în plastică şi tapiserie…

Mai degrabă, Noica a fost un ilustru exemplu pentru export, în ceea ce priveşte toleranţa ideologică şi libertatea opiniilor, pe care regimul le asigura, cu deosebire în cazul foştilor condamnaţi pentru infracţiuni politice. Prima lui soţie, Wendy Mouston era activă la Secţia Română a B.B.C. Fiul său, Rafael Noica-Mouston, a ales calea creştinismului ortodox, ca şi cum ar fi ştiut că peste ani va reveni stareţ la o mănăstire din Transilvania. Familia Mouston era strâns legată de România de la începutul secolului trecut.

Mulţi alţi britanici au îndrăgit natura, limba, tradiţiile şi sufletele locuitorilor României, condiţie fără de care nu puteau să promoveze aici interesele politice şi cele economice ale Imperiului Britanic. Dacă i-am numi pe unii, i-am nedreptăţi pe alţii. Să riscăm, totuşi…

Archibald Gibson şi May Hatley au condus Secţia Intelligence Service-ului în România, sub acoperirea de corespondenţi ai ziarului Times;

Desmond Dorand şi Gertie Gellender, sub acoperirea Secţiei Consulare, i-au succedat cuplului informativ Gibson-Hatley;

Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, a asigurat legătura cu agenţii de mare anvergură din familia Bibescu;

A.C. Gardine de Castelain a fost rezident al Intelligence Service, apoi al Serviciului Operaţiunilor Executive, sub acoperirea de director comercial al Societăţii petroliere “Unirea” (1927-1940). Între 1940-1943 a activat la Secţia a III-a S.O.E. pentru România, de la Istanbul. În 1943 a fost paraşutat în România, într-un un grup de acţiune clandestină (cu Meţianu şi Ivor Porter). Până la 23 august 1944 au fost „prizonierii de lux“ ai lui Eugen Cristescu, care i-a ascuns de serviciile germane;

Mac Larren a acţionat sub acoperirea Agenţiei de presă Reuter;

Colonelul E.C. Tom Masterson a fost director general la Societatea petrolieră “Unirea”;

Colonelul Ted Masterson asigura, de la Cairo, legătura radio cu reţeaua clandestină din Partidul National Ţărănesc, condusă de Iuliu Maniu;

Alexander Miller şi Mary Vischer de la “Astra Română” conduceau operaţiunile de sabotaj;

Maiorul Ivor Porter acţiona sub acoperirea British Council, ca lector de limba engleză la Universitatea din Bucureşti;

Profesorul Hugh Seaton-Watson, trimis de British Council, îndeplinea misiuni informative itinerante. A sondat posibilităţile de înlăturare de la putere a Regelui Carol al II-lea;

Denis Wrigt, viceconsul la Constanţa, susţinea logistic operaţiunile de sabotaj şi facilita intrarea clandestină în România a agenţilor S.O.E.;

Maiorul de geniu Davidson Houston, adjunct al ataşatului militar, s-a ocupat de sabotarea câmpurilor petroliere;

Colonelul Bill Bailey, şeful Staţiei S.O.E. de la Istambul, realiza incursiuni pe teritoriul României pentru diverse operaţiuni clandestine;

Julien Amery, locotenent în anii ’40, când, sub filajul S.S.I-ului, realiza misiuni de legătură cu agenţii din România şi Balcani la Hotel Athénée Palace din Bucureşti şi… Sir Julien Amery în anii ’60-’70, când îl frecventa pe Emil Bodnăraş, pentru căutarea unei porţi deschise relaţiilor Marii Britanii cu China, iar după 1990 pe Ion Iliescu , Adrian Năstase, Ovidiu Muşetescu …în cu totul alte scopuri.

Sir Julien Amery a fost primit şi de Nicolae Ceauşescu, împreună cu o delegaţie a Camerei Lorzilor, pe care a condus-o. În timpul întâlnirii cu Ceauşescu, Amery trebuia să-i ridice liderului român o listă de 12 probleme. După schimbul amabilităţilor protocolare şi retragerea presei, după expozeul lui Ceauşescu, Amery a început să-i ridice problemele pe care le avea pregătite „de acasă“ .

Pe măsura ce Nicolae Ceauşescu răspundea, delegaţia Camerei Lorzilor devenea tot mai surprinsă, uimită şi admirativă, în acelaşi timp, de rapiditatea şi profunzimea reacţiilor liderului român. Avea răspunsuri imbatabile la toate problemele ridicate .

După întrebarea a unsprezecea, lordul Amery nu a mai continuat.

Ceauşescu, după o pauză de aşteptare, intervine : „Cred că v-ar mai interesa şi următorul aspect…“

Şi Ceauşescu continuă cu răspunsul la problema a douăsprezecea, pe care Amery nu o mai ridicase.

Lista problemelor delegaţiei britanice s-a aflat în permanenţă într-o servietă elegantă, legată cu un lănţişor de mâna lordului Amery , de care acesta nu s-a despărţit o clipă…

Agenţi de nădejde au avut serviciile britanice şi în lumea teatrului şi a cinematografiei, în rândul ideologilor de partid, pe care, în decembrie 1989, i-a distribuit în roluri cheie, apoi le-a asigurat parcursul politic parlamentar ori guvernamental, în lumea afacerilor, la conducerea băncilor, în staff-ul unor organisme internaţionale. Cât de onorantă poate fi aceasta consideraţie, dacă n-au făcut nimic pentru stoparea degradării generalizate a condiţiei poporului şi a patriei lor? Nu cumva, dimpotrivă…?

Nu aduc lista prea aproape de zilele noastre, dar nu trebuie, totuşi, să-i omitem pe Denis Deletant şi Jonathan Eyal… specializaţi în intelectualitatea românească şi a căror manieră temerară de a acţiona, începând din 1990, i-au impus atenţiei celor avizaţi şi nu numai lor…

Revenind la mentorul Şcolii de la Păltiniş , în înalta ierarhie a Partidului Comunist Român au existat persoane de o bună factura intelectuală, care puteau avea dialog cu Noica. Filosoful era sensibil faţă de aceştia. După cum a apreciat şi „revoluţia calitativă“, care a dus la „negarea negaţiei Securităţii“. După eliberarea din închisoare avea să constate că anchetatorii din Securitate au fost înlocuiţi cu „cetăţeni a căror aparenţe de onorabilitate nu ar trebui suspectate, dacă idealurile declarate nu le sunt negate de materialitatea lucrurilor săvârşite (…)“.

În ultimii ani ai vieţii lui Noica, pelerinajul discipolilor la “Vila 23” devenise oarecum deranjant şi se dorea o limitare a vizitelor şi a frecvenţei acestora, dar nu s-au luat măsuri efective de interzicere. Nici starea de sănătate nu-i mai îngăduia să găzduiască ori să participe la seminarii.

Dacă ar fi să-l încadrăm pe Noica, cel din anii ’70-’80, într-o tipologie de agent al serviciilor secrete, ar putea fi clasificat ca operator involuntar într-un joc dublu, cu şanse sporite pentru serviciul cu mai multă investiţie de inteligenţă în menţinerea iniţiaţivei şi controlul agentului. Iniţiativa le-a aparţinut de la bun început, dar controlul ni l-am rezervat.

Dacă Noica ar mai trăi şi ar afla ce a dorit să afle un discipol din volumele dosarului maestrului, cele ramase clasificate, şi-ar revizui demersul iniţial, iar Fundaţia „Nova Europa“, prin care continua să fie subvenţionat, ar putea fi exclusă finanţării externe.

Un alt discipol îi datorează lui Noica moştenirea Editurii Politice, fiindcă acest cadou nu i-a venit de la Frontul Salvării Naţionale, ci ca urmare a unei solicitări externe către un lider marcant al frontului, din partea organizaţiei secrete „Pinay Circle” (cunoscută mai bine „Cercul”), fondata în anii ’50 de Antoine Pinay (fost prim ministru al Franţei), împreună cu fostul cancelar german Konrad Adenauer şi condusă, la început, de Jean Violet (o figura celebră a S.D.E.C.E., echivalentul francez al C.I.A.).

„Cercul” i-a avut printre membrii de bază pe: Julien Amery (responsabil pentru operaţiunile Intelligence Service în România şi Balcani), Brian Crozier, Nicholas Elliot (M.I. 6), William Colby (C.I.A.), generalul D. Stilwell (U.S. Defence Intelligence Agency), Edwin Feulner (The Heritage Foundation).

Printre oaspeţii acestui club secret sunt menţionaţi: Richard Nixon, Henry Kissinger, Sultanul Omanului, Ion Iliescu şi regele Hussein al Iordaniei.

(Mai recent, la conducerea „Cercului” s-a aflat lordul Lamonte, coordonator al grupului Bali , care a achiziţionat combinatele de aluminiu din Oradea şi Tulcea. Lamonte a venit in România însoţit de Julien Amery, girantul lui Ion Iliescu la „Cercul”).

Structuri ale Securităţii în anii ’80

Nu au existat unităţi speciale pentru operaţiuni care să vizeze „intelectuali“. În cadrul Direcţiei Informaţii Interne (apărarea ordinii politice constituţionale), culegerea informaţiilor pentru cunoaşterea intenţiilor, planurilor şi acţiunilor extremiste, revizioniste şi a altor acţiuni subversive potrivnice regimului politic, în vederea prevenirii lor, era organizată pe criteriul domeniilor activităţii sociale, iar domeniile cu un numitor comun generau o structură specializată colectiv (1-3 ofiţeri), birou (4 -5 ofiţeri), serviciu (minim două birouri). Un serviciu din direcţia amintită avea în răspundere nemijlocită instituţiile academice şi celelalte organisme culturale naţionale, precum şi coordonarea activităţii la nivelul întregii ţări, iar serviciile sau birourile /colectivele teritoriale, după caz, desfăşurau activitatea de informaţii la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (structura teritorială la nivel de serviciu „artă-cultură“ exista numai pentru municipiul Bucureşti).

În cadrul structurilor externe, activitatea era organizată pe criteriul zonelor geografice (cu obiective de spionaj şi promovarea/apărarea intereselor externe ale statului român), iar o direcţie avea ca obiect de activitate emigraţia din toate spaţiile (preponderent organizaţiile politice, culturale, religioase, foşti demnitari din perioada interbelică ş.a.), principalul scop urmărit fiind obţinerea susţinerii de către emigraţie a politicii externe a României.

Dar să fim corecţi şi să precizăm, “pentru corectă şi cât mai completă informare a opiniei publice”, că toate serviciile speciale, iar cea mai generoasă tradiţie este cea britanică, au ţinte ale activităţii lor organizaţiile politice, culturale, mişcările de tineret şi intelectualitatea, fiind create adevărate pleiade ale elitelor care se mândresc cu relaţiile lor privilegiate în lumea spionajului şi contraspionajului.

Preluat din Cotidianul, 19 decembrie 2010 de catre Vasile Zarnescu cu acceptiunea autorului.

One Response to “Activităţile Intelligence Service în România”

  1. Mircea Ordean says:

    “Wendy Mouston (fostă Miss Sinaia), s-a aflat la post in România, ca trimisă a Intelligence Service. Împreuna cu părinţii (Walter şi Carola, născută Ungarth, fiica unui hotelier sinaian) a locuit la Sinaia, aceştia aflându-se printre fondatorii Secţiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politică şi militară a României. ”

    Wendy era urîțică.
    Secția alpină cu pricina făcea parte din “Hanul drumeților”, apoi din Turing-Clubul României. Este exagerat să spui că aduna inclusiv “personaje din elita etc”.

    Articolul este insă interesant, incită la cercetare suplimentară.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors