ALABAMA BURNING – din ciclul “Vieti Anapoda”

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2010

ALABAMA BURNING

 

Autor: Monica Corleanca (Cincinnati, Ohio, USA)

Am coborât din avion pe aeroportul din Atlanta şi am sunat pe mobil pe omul care trebuia să mă aştepte ca să plecăm mai spre Montgomery. Il văzusem o singură dată în viaţa mea şi mă temeam că n-o să-l pot recunoaşte pe întuneric.

Am ieşit din zona recuperării bagajelor păşind afară într-un cuptor torid de abureală sufocantă să-mi vină rău. Drumul cu avionul fusese scurt, nu eram obosită, eram însă emoţionată de ceea ce va urma, de responsabilitatea mea în încercarea de a salva un copil şi un tată de la cădere într-un abis al destinului. un tată  de la cădere în gol., ne-am salutat  şi am plecat la drumu le circa trei ore cu maşina.

Am urcat în maşină zărind pe scaunul din spate un copil adormit într-un scaun special la care era adaptat un ecran de vizionat filme în faţa lui. Am avut un sentiment straniu de la început, dar ne-am salutat şi am plecat cu maşina la drumul de circa trei ore de mers. Inoptase bine. Am tot vorbit de toate pe drum, mai ales despre cumpăna de viaţă în care se afla el acum şi despre dureri care ne-au schimbat tuturor destinele pe pământ străin.

Trecuse Dunărea înot ca să scape din România, numai cu jumătate de an înainte de uciderea lui Ceuşescu, pierzându-şi un ochi la traversare şi suferind eroic pe timpul cât a stat la sârbi în aşteptarea aprobării pentru intrare în America.

Aflasem de la mama şi de la el, că făcuse pasul ca să-şi scoată din ţară copiii şi nevasta, unde nu mai întrevedea niciun viitor pentru ei toţi.

De când mă descoperise şi-mi făcuse câteva comisioane din ţară îmi mai povestise la telefon despre multiplele schimbări din viaţa lui personală, care nu fusese lipsită de şocuri mari. Soţia, pentru care a trecut Dunărea riscându-şi viaţa şi făcuse imense sacrificii, l-a părăsit când el şi-a pierdut primul job în America, găsindu-şi un alt partener, în timp ce el şi-a crescut singur doi copii pe care îi adoră şi cu care se afla în relaţii foarte bune. Era clar pentru mine că-şi iubea copiii şi fusese un tată devotat cât zece părinţi la un loc.

Acum, era căsătorit pentru a doua oară cu o fata mai tânără cu vreo optsprezece ani decât el, cu care avea alţi doi băieţei: unul de nouă ani care se afla în grija lui de doi ani, iar celălalt de cinci ani, încă la bunicii din România până la împlinirea vârstei şcolare.

Marian avea o slujbă foarte grea şi responsabilă de inginer într-o fabrică de avioane, unde era bine plătit, iar soţia lui, Rodica, tocmai terminase facultatea de medicină în America şi luase primul post de intern în statul  Washington, pe vestul continentului. Mă sunase prin luna mai fericit că el şi soţia au decis s-o urmeze pe ea la post,  renunţând la slujba lui, chiar îmi avansase o invitaţie la ei când se vor instala la noul domiciliu; erau obosiţi de separarea impusă de serviciul lui şi locul unde ea urmase facultatea de medicină, departe prin mijlocul Americii. Erau căsătoriţi de vreo doisprezece ani, dar mereu departe unul de altul, motiv pentru care cei doi copii crescuseră la bunicii din România, până i-au ridicat gata de şcoală. Greg, cel mai mare, care se afla acum în maşină, trecuse în clasa a doua şi vorbea mai mult în engleză decât în română.

Ajunşi acasă mi-a arătat camera mea şi ne-am dus la culcare; era sâmbătă seara, deci aveam destul timp să discutăm a doua zi despre ce-aş putea să fac pentru ei, mai ales pentru Greg, care fusese prea mult singur acasă, cu nasul numai în TV la nesfârşite filme, fără cineva care să-i fie aproape, să-l îndrume, sa-i facă de mâncare sau să-i ţină companie.

M-am trezit dimineaţa într-o cumplită suferinţă când am observat că peste noapte fusesem ciuruită de nişte păianjeni odioşi. În lumina zilei toată casa mi s-a arătat ca un tablou din filmele de groază, cu pereţii zugrăviţi în culori grele şi urâte de beije şi gri închis, cu praful gros peste tot, cu şiraguri lungi din fire de păianjeni atârnând între lămpi şi ventilatoarele din plafon, cu toate storurile trase, cu o aerul condiţionat trecând printr-un filtru ce nu mai fusese schimbat de ani de zile răspândind praful peste tot, în loc  să-l oprească. Am încremenit de ceea ce mi se arăta ochilor!

Mi-a venit să fug imediat la aeroport şi să mă întorc acasă. Mi-am revizuit însă emoţiile învingând şocul şi gândind cum aş putea rezista în asemenea mizerie şi haos timp de peste o lună, dar privind în ochii galeşi ai bietului copil, arzând de dorinţa să nu mai fie singur, m-am scuturat de sperietură şi am decis să fac totul pentru el, ca un sacrificiu adus unui sufleţel în mare cumpănă. Nu puteam defini pe moment care dintre ei era mai disperat acum, copilul sau tatăl.

N-am ştiut cu ce să încep, aşa că m-am îndreptat spre bucătărie unde trebuia să mâncăm, iar eu să învăţ pe unde se află toate lucrurile pentru a îndeplini funcţia de bucătăreasă, educatoare, mamă-surogat, şi suport emoţional pentru un timp. Am intuit că aveam de trecut un mare test al compasiunii fără a judeca prea mult.

Băieţelul Greg s-a lipit de mine şi m-a îmbrăţişat cu atâta căldură că mi-a topit inima, apoi s-a pus pe vorbă şi întrebări fără sfârşit care m-au făcut să-l îndrăgesc pe loc şi să mă destind pentru a-i transmite numai iubire şi încrederea că voi fi alături de el cât de mult cu putinţă, deci se poate bizui pe mine. Un copil minune, frumos ca un înger, extraordinar de inteligent şi sensibil, poate mult prea sensibil. S-a creat pe loc acel “click” dintre noi şi din acel moment am ştiut că relaţia noastră va fi una de succes şi de mare ajutor pentru el.

Am făcut un tur al casei ca să învăţ pe unde se află lucrurile fiecăruia prin camere, să înţeleg preocupările lui Greg, ca şi interesul lui pentru anumite subiecte.

Camera băiatului era o harababură de cărţi, jucării, haine, pijamale aruncate pe duşumea sau pe pătuţ, prosoape, hârtii şi creioane colorate într-o ceaţă de praf acumulat peste tot locul ca după un cutremur. Vacanţa lui începuse cu statul la TV, în intunericul absolut din livingul casei, de unde era greu să-l scoţi la lumină sau la masă; era aproape nevropat, speriat de singurătate, apoi de atmosfera rigidă de la şcoala plină de copii autohtoni de culoare ca şi alţii de emigranţi ca el, dar europeni după trăsături şi maniere, deci izolaţi de localnici.

O canapea neagră de piele era unicul obiect pe care se tăvălea privind televizorul, înainte de a se spăla pe faţă dimineaţa, sau a pune ceva în gură. Sălbăticit şi înfricoşat, avea paloarea unui copil ce locuise într-o peşteră şi nu într-o casă de om.

Când a refuzat să mă ajute să fac puţină ordine închizând-ui TV-ul şi i-am spus că voi anunţa pe tatăl său să mă ajute în a-l disciplina, a făcut o criză de isterie care m-a speriat.

-Te rog nu-i spune tatii, te implor că mă bate şi eu nu mai vreau să sufăr! De când am venit aici, acum doi ani, eu nu am cu cine să mă joc, mi-este dor de frăţiorul meu din România, de bunicii mei şi nimeni nu mai are timp pentru mine, nu mai pot să sufăr, sunt atât de singur şi disperat. Mama îmi promite mereu că va veni să mă vadă, dar eu ştiu că mă minte… tata mă minte şi el… aşa că eu sunt acum un copil orfan!

Mi-au dat lacrimile, l-am luat în camera mea să stam de vorbă ca doi oameni mari şi am început să-l conving, alegându-mi cu mare grijă cuvintele, că tatăl îl iubeşte, dar trebuie să lucreze de dimineaţă până seara, asta este America, iar mama abia a început serviciul la un spital şi încă nu poate veni să-l vadă, motiv pentru care eu mă aflu acolo ca să nu stea singur pe timpul vacanţei şi că eu îl iubesc aşa cum este, chiar de nu ne cunoaştem încă bine.

-Bunicul meu din România mi-a spus că America este cea mai minunată ţară din lume, că toţi omenii doresc să ajungă şi să trăiască aici, dar eu nu mai vreau! Asta nu poate fi o ţară a fericirii, unde părinţii muncesc din zori până noaptea, nu mai au timp să se vadă unii cu alţii şi nici pentru copiii lor. Eu mă simt un orfan aici, ţi-am mai spus!

-Cum să fii orfan, dragul meu, dacă ai mamă, tată, bunici, frăţior şi uite acum mă ai pe mine să stăm de vorbă, să facem mâncare împreună, să ieşim seara la plimbare ca să luăm aer curat şi să ne bucurăm de florile şi animăluţele copiilor din vecini.

-Tu iubeşti animalele, m-a întrebat Greg!?

-Eu nu le iubesc, le ador şi am să-ţi spun o mulţime de poveşti adevărate despre animalele ce le-am avut în România. Am scris şi o carte despre ele fiindcă mi-au bucurat viaţa mai mult decât orice pe lume.

-Spune-mi, te rog, spune-mi-le acum!

-Nu acum, o voi face diseară când mergem la culcare să-ţi povestesc despre animăluţele mele. Acum avem alte lucruri de făcut prin casă, cât timp căldura de afară nu ne lasă să ieşim. Termometrul arăta peste 116 F la acel sfârşit de iunie, iar vara abia începuse. Şi-a şters lacrimile, m-a luat de gât şi mi-a promis că va face totul să nu mă mai supere.

Minunea aceea de copil, mult prea inteligent pentru cei nouă ani ce de-abia îi implinise, vibrând ca o frunză în bătaia vântului m-a emoţionat şi cucerit. A stat cu mine la bucătărie, am avut lungi discuţii despre viaţă, am făcut clătite aşa cum şi-a dorit el şi parcă s-a mai înseninat. De-aş fi putut l-aş fi luat imediat cu mine ca să-l scot pentru un timp din casa-cuşcă-coclită în care nu-şi găsea locul fiind atât de nefericit.

Când s-a mai răcorit puţin afară, s-a aruncat cu tata în bazinul de înot, care fusese construit special pentru el, în timp ce eu am pregătit cina pentru noi trei.

Marian a înfulecat ceva în grabă şi a ieşit afară, a pus mâna pe celular sunându-şi nevasta; pe masa din curte, unde se aşezase sub o umbrelă uriaşă, zăceau două scrumiere pline cu mucuri de ţigări. Când soarele apunea stingându-şi flăcările mistuitoare printre arbori şi case, l-am luat pe Greg de mânuţă şi am plecat amândoi să explorăm împrejurimile făcând mişcare şi având discuţii sofisticate despre viaţă cu acest nod de copil care era o mină de gânduri profunde exprimate cu înţelepciune de om bătrân.

-Ai văzut cum tata a luat telefonul portabil şi a sunat-o pe mama, mi se adresă Greg mie. Ei, să ştii că-l vom găsi tot cu telefonul la ureche când ne vom întoarce acasă; asta face în fiecare zi, ore şi ore de discuţii la telefon, după care se culcă târziu, iar peste noapte îl sună mama pe el. Când este acasă stă numai la telefon sau aşteaptă telefonul mamii – Rodica. A oftat.

Eu n-am comentat, ci am continuat drumul nostru de explorat cartierul oprindu-ne la fiecare poartă unde Greg vedea vreo pisicuţă tolănită pe iarbă, sau vreun căţel leşinat de căldura ucigătoare. Deşi era pe înserate dogoarea zilei parcă se lăsase şi mai sufocantă răbufnind din caldarâmuri de nu puteam respira; toate furtunurile vecinilor aruncau jeturi puternice de apă prin grădinile din faţa caselor, iar  copiii aproape despuiaţi se jucau pe tobogane cu apă alunecând la vale, pentru răcoreală. Căldura Alabamei te făcea să te simţi moale, toropit de oboseală şi bun de nimic.  M-am întrebat cum or fi lucrând oamenii în aceste condiţii fiindcă eu simţeam cum mă prăbuşesc sub duhoarea umedă funcţionând ca un melc, împinsă numai de gândul că micuţul Greg are nevoie de mine.

Venind acasă după plimbarea noastră, în care Greg facuse inventarul tuturor piscilor şi câinilor din cartier, l-am găsit pe Marian tot nemişcat la masa din curte plină de ţigări arse şi cu telefonul la ureche. M-am mirat cum de nu i s-a terminat bateria ca să mă dumiresc că avea vreo trei celulare la indemână. I-am amintit delicat că pierde o mulţime de timp şi bani în conversaţiile cu soţia lui care, părea un fel de fantomă a unei femei locuind într-o altă galaxie, după modul cum evoluaseră relaţiile lor în ultimii ani.

L-am trimis pe Greg la duşul de seară, după care am intrat în camera mea să fac şi eu o baie şi să mă arunc în pat. La foarte scurt timp copilul a ciocănit la uşa mea intrând cu braţele pline de cărţile lui despre animale, din care m-a rugat să-i citesc, în timp ce savura poveştile pe care mi-am dat seama că le mai auzise. Îi adusesem în dar cartea Micul Prinţ a lui Antoine de Saint-Exupery, în ediţie de lux, dar nu s-a uitat la ea.

S-a lipit de mine ascultându-mă cu mare interes după care mi-a cerut voie să rămână în patul meu peste noapte. Mi-a fost aşa de milă de el că l-am îmbrăţişat şi am adormit  amândoi. S-a sculat după un timp să-şi ia un pahar cu apă, dar şi-a mai adus şi toate jucăriile în acelaşi pat cu  noi, aşa încât n-am mai avut loc să mă întind decât pe o margine îngustă a acestuia. După prima tentativă a venit să doarmă cu mine în toate nopţile care au urmat până la plecarea mea din Montgomery, iar peste zi dacă vroiam să mă întind puţin, mă strângea cu mânuţele lui drăgăstoase cuprinzându-mi gâtul ca să mă simtă dacă plec.

Mi-am dat seama că animalele erau marea lui pasiune şi i-am spus tatălui său să afle undeva prin împrejurimi vreo fermă cu cai unde să-l ducem pe Greg. Cum şi eu sunt o iubitoare de animale şi desene animate n-am scăpat până nu i-am văzut toate filmele lui din colecţie, ceea ce mă cam împiedica să-mi termin de făcut mâncare şi ordine în bucătăria care fusese concepută a fi modernă şi dotată cum se cuvine, dar părăsită şi murdară de nu ştiai pe ce să pui mâna fără a ţi se încleia pe ceva.

Dezordinea şi murdăria din frigider, dulapuri, podele, totul era dezolant şi a trebuit să-l avertizez pe tatăl debusolat că nu se mai poate trăi astfel. Copilul se urca cu picioarele goale şi murdare pe marginea de jos a frigiderului pentru a ajunge la rafturile de sus ca să-şi ia ceva de mâncare, apoi pachete cu carne de tot felul atârnate pe uşa acestuia de cine ştie când, cutii de plastic cu brânzeturi stricate şi vegetale cam la fel, ciorbe uitate acolo de când lumea, o masă de microbi pestilenţi, dar conservaţi cu grijă la rece.

Am deschis cuptorul sobei de gătit şi am fost gata să leşin; nu fusese curăţat de peste zece ani, de când se mutaseră în casă nouă, iar pereţii metalici ai acestuia erau acoperiţi cu straturi groase de grăsime solidificată şi rău mirositoare. Nu era nimic de făcut decât să-l arunci şi să cumperi altul. Intr- o parte a bucătăriei zăceau pe podea două aparate scumpe  şi profesionale pentru exersat, (trade mills) năpădite de păianjeni care se plimbau între ele şi lampa din plafon, ce fusese albă cândva , acum gri din cauza  prafului , apoi nişte saci de ceapă şi cartofi aruncaţi printre aparatele de gimnastică, alături de nişte cutii nedesfăcute cu sticle de vin.

Eram oripilată cu fiecare decoperire.

De sub dulapurile din bucătărie atârnau nişte volane groase de scame acumulate de ani, tixite de praful făcând corp comun cu duşumeaua. Prin dulapuri zăceau părăsiţi saci mari plini cu făină, mălai, zahăr, cantităţi industriale de uleiuri de tot felul, borcane cu murături şi conserve stricate de parcă ar fi avut acolo un restaurant-cantină pentru hrănit toată comunitatea. O risipă de alte borcane de cafea, nesscafe, ceaiuri de tot felul, zemuri uscate prin pahare şi vase mai mici, uluitor! Am înţeles pe moment că acest om este depăşit de obligaţiile multiple ce le avea, abrutizat şi deconectat complet de la o viaţă normală.

Marian mi-a promis că va aduce două femei de la o companie profesională de făcut curăţenie şi m-am mai liniştit pentru moment. Cu chiu cu vai a schimbat filtrul de aer al casei, să ne mai tragem sufletul, în timp ce eu îl ghidam ce să mai facă. Atunci i-am sugerat să-şi schimbe culorile morbide din casa aceea spaţioasă şi frumoasă, dar lăsată în plata Domnului şi mi-a promis c-o va face, ba chiar a tresărit la ideea unor îmbunătăţiri ale locului aşa cum îi sugerasem eu. Acţiona ca drogat, capul lui nu era decât la problema obsedantă a căsniciei lui sfărâmate, deşi aparent refuza să accepte asta.

A scos din pereţi nişte kitsch-uri de picturi făcute de soţia lui, pe care o lăuda a fi talentată la desen şi le-a aruncat într-o debara, când i-am spus că erau doar culori aruncate la întâmplare cu ceva inspiraţii africane ca să-şi mai calmeze doamna nervii.

Am decis să-i fac copilului măcar o prăjitura bună ignorând mizeria din cuptor, folosind tavi noi pentru copt, deci mi-am făcut o mică arie de lucru pe care am curăţat-o şi cu spirt de frica microbilor. Am făcut două forme mari de prăjitură foarte bună cu fructe  ţinute în rom, aduse de mine de acasă.

Înainte de plecare expediasem vreo trei cutii mari cu diverse ierburi aromate pentru gătit, cacaoa cea mai fină găsită la un magazin special, ciocolate belgiene, borcane cu dulceţuri străine pentru copil, pungi cu fursecuri rare, rădăcini prospete de ţelină şi pătrunjel pentru supe, o mulţime de bunătăţi scumpe din care am observat că unele fuseseră lepădate pe undeva prin curte, altele erau răvăşite pe podeaua din livingul care gemea de boarfe adunate, cămăşi şi haine aruncate unele peste altele pe spătarul unei canapele, sau pe scândura de călcat. Am înţeles imediat că mi le ceruse numai din dorinţa de acaparare şi obiceiul omului zgârcit de a aduna ca un şobolan şi ce nu-i trebuia, numai  “să fie“. Primitiv şi avar.

Cotrobăind amândoi prin casă să schimbăm atmosfera lugubră mi-a mărturisit că s-a aflat la un pas de a-şi lua viaţa şi numai copilul l-a oprit să o facă. Simţisem asta.

Nevasta nu mai era decât o himeră creată în visele lui de om însingurat fiindcă îl folosise să-şi facă facultatea, cerându-i permanent bani, iar acum dorea să se scape de el având de urmat o carieră grea, însă promiţătoare de venituri mari, în timp ce el nu mai avea niciun loc în viaţa ei, cu atât mai puţin in inima ei!

La urma urmei o relaţie se poate disipa şi dacă a început din dragoste, asta nu putea el să accepte (am gândit eu fără a-i spune).

Mi-a spus că a iubit-o pătimaş, dar fusese manipulat de ea pentru a avea un sprijin moral şi material pe pământ străin, plus cetăţenia americană, însă eu am ghicit că era nevropată, periculos de perfidă şi materialistă şi nu-i dădea pace chinuindu-l cu telefoanele în fiecare noapte, la diferenţa de trei ore între vest si est, iar el se scula beat de oboseală şi tremurând de emoţie, bea un nesscafe în mare goană, fuma ţigară după ţigară şi pleca la serviciu gata epuizat. Femeia fusese un adevărat vampir energetic pentru el.

Cum să trezeşti din agonie un bărbat intoxicat de minciunile unei neveste parşive care i-a întreţinut iluzia că ar mai putea să reînvie căsnicia lor? Am acţionat mai dur spunându-i părerile mele, judecând la rece, încercând să-i arăt care ar fi acum calea de urmat pentru binele lui şi al copiilor. Atunci mi-a explicat că-i dăduse circumstanţe fiindcă fusese violată şi abuzată sexual în repetate rânduri de un unchi pe când avea vreo opt ani, eveniment din care rămăsese şocată, contradictorie, instabilă în decizii, schimbându-şi starea de spirit de la un moment la altul, dar foarte tenace şi determinată ca acum, după terminarea facultăţii, să se specializeze în neuro-chirurgie.

Cum se afla deja la post, lucrând într-o clinică bună, soţul-suport care-i fusese mai mult o manta de vreme rea, nu-i mai era de folos.

Cum să nu fi fost neurotică dacă suportase atâţia ani un bărbat pe care nu-l iubise, cu care mai făcuse şi doi copii, după întrarea ei brutală în viaţa de femeie prin abuzul unui unchi posedat şi ticălos?

Distanţa fizică dintre ei, din cauza locului de care el era legat ca să câştige banii, iar ea la studii, o ajutaseră probabil să suporte mai uşor pasiunea lui dezlănţuită de care era evident scârbită. De câte ori a venit la Montgomery s-a mai culcat cu Marian numai pentru a mai primi nişte bani, ultima oară vreo zece mii de dolari. Când s-a prezentat la postul de medic l-a convins să  împrumute douăzeci de mii de dolari în contul casei, pentru a pune depozit la un apartament sub pretextul că ar fi trebuit s-o urmeze şi el, apoi să-şi aducă copiii ca să-şi reorganizeze familia. Soţul îi mai cumpărase şi o maşină Lexus la terminarea facultăţii, păstrând maşina ei veche pentru el; cum simţea că o pierde  încerca s-o ademenească cu cadouri făcute din sacrificii nesăbuite, chiar cu riscul că ar fi ajuns pe drumuri, aşa cum era acum.

La momentul cînd am ajuns eu la el, Rodica îi spusese clar că nu-l mai vrea de soţ, că are un prieten, că nu doreşte s-o mai urmeze în statul Washigton, însă îl vroia pe Greg în timp ce copilul din România urma să vină cu mama ei pentru a începe şcoala aici.

Marian slăbise vreo cincizeci de pounds de supărare, iar eu mă temeam pentru el să nu facă un cancer. Acest om naiv şi obtuz se îmbătase cu apă rece sperând în mod absurd că va merge după nevastă şi că acolo ea va lucra, iar el se va ocupa de copii, aşa cum stabiliseră amândoi.

Refuza să privească adevărul în faţă, iar motivul pentru care ea îl ameţea cu telefoanele era să-l convingă să i-l trimită pe Greg şi poate cinismul de a-l chinui pe omul care o mai iubea încă, chiar în felul lui troglodit.

Deruta în care se afla el, responsabilitatea şi frica să nu-şi piardă serviciul, grija copilului, emoţia că nu-l va mai putea vedea pe celălalt, îl aduseseră în pragul nebuniei de care nu-şi dădea seama. Acţiona fără niciun rost, venea acasă si tot robotea prin curte pretinzând că face ceva, dar era total rătăcit şi plecat din lumea aceasta, se afla în ultima fază a unei depresii grave, iar eu vorbeam unui manechin, nu unui om. 

Implinise cincizeci de ani, deşi nu-şi arăta vârsta, era însă complexat că nu are un ochi, făcuse două operaţii pentru nişte chisturi la colon, se ducea mereu în jos fără puterea de a mai ţine pasul cu slujba lui foarte grea, în timp ce nevasta la treizeci si doi de ani abia se ridica, numai bine ca să-şi aranjeze cariera şi viaţa.

Băiat de port, fusese în tinereţe un şmecheraş, băiat bun dar cu lipsuri, care trecuse prin viaţă precum gâsca prin apă, ştiuse să cucerească cu trucuri ieftine, lipsit însă de maniere, preocupări alese şi cultură, preluase câte ceva din lumea în care trăise, care nu fusese cea mai nobilă, ştia să facă doar mese la care invita la friptane şi băuturi pe cei cunoscuţi. Nu s-a putut ridica deasupra mentalităţii mahalalei de port de unde plecase. Nu cred că citise vreo carte la viaţa lui, cu exceptia celor de şcoală; îi sugerasem câteva titluri, le cumpărase, dar l-am zărit neatinse pe un raft.

Nu învăţase nimic de la viaţă, deşi altfel părea un om bun, dar bun la ce????, nu avea simţul realităţii, era obtuz, închistat în concepţiile oamenilor foarte simpli pentru care viaţa însemna doar mâncare, bani, copii şi o slujbă undeva. Afişa o deplină încredere în el şi poza în om cu pretenţii, fără a-şi cunoaşte forţele proprii, trăind  într-o minciună perpetuă şi încercând să păcălească pe cei din jur ca şi pe el însuşi. 

Nu-mi inspira nici încredere, nici respect, fiind un amalgam de bine şi de rău camuflate sub grija pentru copii şi gospodăria casei. Spunea una, dar făcea alta, avea accese de bunăvoinţă, însă le pierdea iute prin disperarea că nu mai are bani când devenea agitat şi avar. Mi-a făcut nişte probe de mare viclenie când am văzut că mă chemase la mare disperare să stau cu copilul, dar el vroia de fapt o servitoare, dădacă şi educatoare pentru Greg, bucătăreasă, apoi să-l mai învăţ şi cum să se îmbrace, cum să-şi aranjeze casa, ce să citească, cum să se cizeleze, deci să stau în picioare executată la datorie peste douăsprezece ore pe zi pe gratis!? Ba chiar m-a lăsat odată să-i plătesc cumpărărturile la Walmart, uitând să-mi mai dea banii.

Cine eram eu: fata doamnei care-l învăţase carte şi care crezuse că are nevoie de ajutor acum, îndemnându-mă să merg în Alabama. Băiatului îi lipsea complet acel “usaje du monde” care nu se învaţă la jocurile de barbut frecvente în oraşele de port. Începusem să înţeleg de ce soaţa nu-l mai vroia şi se străduia să rămână cât mai departe de casa aceea neglijată, din care încercase poate să facă un cămin.

Se apropia sărbătoarea de 4 iulie când Marian m-a anunţat subit că pleacă în Pennsylvania la ceilalţi doi copii ai săi, unde ar avea de vizitat şi pe fosta soacră cu fosta nevastă ce locuiau în acelaş oraş. Am fost şocată întrebându-l de ce m-a mai chemat pentru ca să mă lase acum singură într-o casă goală, încarcerată în mjlocul a niciunde, fără maşină şi fără a cunoaşte pe  nimeni. 

Bruta nu mi-a răspuns! A bombănit ceva, m-o fi şi înjurat în gând, plecând să-şi strângă lucrurile pentru el şi copil, a înfăşcat cele două forme cu prăjiturile abia făcute şi pe-aci ţi-e drumul. Grosolănia şi lipsa de respect pentru un om care şi-a lăsat treburile lui ca să ajute au fost peste puterea mea de înţelegere. Mi-am reamintit din nou că am de-aface cu un om care nu mai este în toate minţile şi aş fi fugit imediat la aeroport, dacă nu m-ar fi oprit promisiunea făcută lui Greg pe care nu-l mai puteam dezamăgi şi eu.

Aveau de de condus 17 ore din Alabama până în Pennsylvania, nebunie curată să faci acest efort pentru scurtul timp de stat acolo, să chinui acest biet copil pe drumuri obositoare numai pentru că doreşti să alergi către oriunde fugind de tine şi de fantomele care-ţi umbresc viaţa.

Rămasă singură în acea casă bântuită de stafii, printre furnici, gândaci şi păianjeni uriaşi, am intrat într-o panică de moarte şi am început a căuta telefoanele locale de la poliţie, taxi şi aeroport ca să fiu “gata de orice” dacă ar fi cazul. Imi spusese că au mai locuit la el nişte prieteni care îi plăteau chirie ajutându-l cu cheltuielile casei, însă cheia uşii principale o ţinea afară, într-un vas de flori, loc ştiut de toţi care mai trecuseră pe la acolo, plus că fiecare dintre aceştia avuseseră dublura!?. N-am dormit toată noaptea simţindu-mă în pericol, tresărind la orice zgomot cât de mic, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Noroc ca m-a sunat o prietenă din St. Louis cu care m-am mai conversat şi căreia i-am dat telefonul şi adresa pentru caz de urgenţă.

Compasiunea şi facerea de bine nu sunt întotdeauna înţelese cum  se cuvine şi mi-am jurat  în acel moment că nu voi mai repeta niciodată această greşeală!

De la sosire avusesem un sentiment neplăcut în prezenţa acestui fost elev al mamii, acea strângere de inimă care te pune în gardă şi-ţi dă junghiuri în plexul solar, dar mi-am zis că fiind acolo pentru copil nu am de ce să-mi fac probleme.

Menţionase de câteva ori că se va duce la nevastă “să-i ia gâtul” şi cu experienţele cuţitarilor între care crescuse în vestitul port de la Dunăre ar fi putut face asta fără clipire. M-a frapat colecţia lui de cuţite de tot felul, mari si scumpe, bune de înjunghiat un bivol şi nu pentru tăiat pâine; atunci m-a dus imediat gândul la intenţiile lui despre care mi-a vorbit de câteva ori şi m-am înfiorat.

Imi transfera o energie negativă când era în preajma mea ca şi copilului pe care când îl strângea în braţe sărutându-l cu foc, când îl lua la bătaie, deşi aparent era preocupat de educaţia şi viaţa lui, îl iubea, însă comportându-se grosolan, neştiind cum să-i arate asta.

M-am întrebat când era diavol şi când om; când exploda dinăuntrul său acel duh rău şi când se elibera de himere să se comporte normal?

Priveam atent prin ochelarii cenuşii la acest ciclop fără a-i  putea simţi privirea, sau defini personalitatea; eram în faţa unui zid din beton armat. “O brută cu  minţile întunecate”, la care te puteai aştepta la orice, îmi şoptise eu-l meu superior.

Îşi pierduse serviciile de vreo câteva ori în America, îl părăsise prima nevastă plecând după un băştinaş, dar lăsând copiii la el, iar acum cea a doua fugise şi ea nemaidorindu-l cu niciun preţ; scenarii repetate, ciudat!

Omul părea să a fi fost un mare farseur la viaţa lui, care păcălise, cu sau fără rea intenţie, sau se zdruncinase la cap de atâtea şocuri avute în adaptarea pe pământ strain. Poate din acest motiv actuala nevastă fugise cât mai departe de un asemenea phony, pe care nu puteai conta nici până la colţul casei, indiferent cât de nebună era şi ea. 

Între doi părinţi inconştienţi şi iresponsabili se aflau însă doi copii nevinovaţi de care trăgeau fiecare ca să nu ajungă a plăti pensie alimentară celuilalt, în timp ce sufleţelele băieţeilor dornici de protecţie şi iubire, erau profund rănite.

Mi-am măcinat nervii, în acele patru-cinci zile cât m-au lăsat singură, încercând să evaluez cine este acest individ ermetic, ascuns sub o armură impenetrabilă şi… cum aş putea să fac cât mai mult ca să îndulcesc puţin viaţa micuţului Greg.

Când s-au întors din călătoria lui fără rost am insistat forţând curăţenia casei şi eventual vopsitul interioarelor în culorile potrivite ca să înveselim atmosfera de cavou în care locuiseră. Am mers cu ei doi la cumpăratul şi alesul vopselelor, iar în zilele următoare s-a comis curăţenia generală a casei de care s-au speriat cele două fete aduse la lucru. S-a muncit peste zece ore ca într-un şantier lăsat de izbelişte, dar s-a luminat puţin casa. Am scos toate cârpele atârnate pe geamuri, deschis totul să intre soarele, spălat perdelele şi dintr-odată  Greg a fost în extaz: vai ce frumos este acum la noi! A urmat zugrăvitul pereţilor, începând cu bucătăria şi camera lui Greg, la care a muncit Marian ca un sclav, împins de mine, dar a meritat osteneala. S-au spălat pereţii exteriori ai casei şi s-au vopsit oboanele casei în verde crud, iar uşa de la intrarea principală în roşu chinezesc pentru a invita prosperitatea, conform cu principiile Feng Shui, recomandate de mine.

Eram foarte mândră de ceace reuşisem!

Camera unde dormeam eu şi baia alăturată, urmau sa fie  zugrăvite după plecarea mea.

Dintr-odată ni s-a arătat o altă casă, iar copilul se înveselise de-abinelea de atmosfera atât de diferită. “Când o vedea mama – Rodica ce frumos este acum, nu va mai pleca de la noi”, îmi spuse Greg, în timp ce eu am tresărit scăpând câteva lacrimi. “De ce plângi nu-ţi place ce a făcut tata, mă întrebă  copilul.

“O, nu dragul meu, mi-am adus aminte de ceva, am minţit eu. Cum să-i fi spus că eu ştiu că mama lui nu va mai veni acolo niciodată!?…

I-am sugerat lui Marian să caute o biserică şi să cheme preotul să-i binecuvinteze casa după terminarea zugrăvitului, apoi să mai meargă din când în când cu copilul, să cunoasca lume şi să se adune prin rugăciune, să-şi găseasca liniştea sufletului său chinuit. Am încercat să-l învăţ să înceapă meditaţii, dar nu s-au lipit de el.

Sâmbăta care a urmat am plecat toţi trei în căutarea unor ferme din preajma oraşului ca să-i găsim lui Greg un loc de joacă cu animale. După multe căutări, pe baza indicaţiilor primite de la un coleg de serviciu, Marian ne-a luat cu maşina să căutăm locul; am descoperit o fermă mare cu cai, poney, oi, vaci, capre, câţiva câini prietenoşi şi două pisicuţe. Greg s-a aruncat de gâtul unui poney în timp ce tatăl s-a îndreptat spre casa fermei căutând stăpânii să discute posibilitatea de a găzdui copilul acolo câteva zile. Ne-a întâmpinat o femeie cu faţa însorită împreună cei trei copii ai săi şi s-a făcut pe loc târgul: începând de săptămâna următoare Greg va veni să stea aici cu alţi copii din oraş, într-un fel de tabără, ceea ce pe el l-a bucurat peste măsură. Copilul a tras nişte chiote, a îmbrăţişat un alt căluţ luminându-i-se  faţa de bucurie şi am plecat.

Mai aveam câteva zile până la întoarcerea mea; eram veselă că voi scăpa din carcera locului, dar şi tristă, că va rămâne copilul singur, chiar dacă va petrece un timp fericit printre animale. Aranjasem să plec numai peste weekend pentru ca Marian să mă poată duce la aeroport, iar luni dimineaţă el ar fi trebuit să ducă copilul la fermă.

Ziua următoare a dispărut dimineaţa din casă şi n-a mai apărut; eu şi copilul ne-am speriat, l-am sunat pe celular, dar nimic. Cum plecam a doua zi şi-mi mai schimbasem odată data tichetului de avion, am intrat în panică. Cât am stat în această casă cu stafii am fost permanent stresată de comportarea lui Marian care mă făcea să mă aştept la orice, numai bine nu. A apărut seara târziu cu o oaie proaspăt tăiată pe care a aruncat-o mândru pe masa din în bucătărie.

-Iată mielul la care pofteaţi, l-am adus să vă faceţi ce doriţi din el!

-Pardon??? Adică cum, eu plec mâine dimineaţă şi vrei să stau la noapte să fac friptură de miel şi drob, am răspuns eu furioasă. Menţionasem într-o seară că-mi place carnea de miel şi mai ales drobul proaspăt, dar asta fusese cu mult timp în urmă. Acest Păcală era omul surprizelor cu reacţii întârziate şi tembele că te bloca cu învălmăşeala gândurilor lui bolnave, dar mai ales a faptelor nesăbuite. S-a apucat să despice animalul, a scos repede muşchiuleţul de pe spate,  l-am condimentat şi aruncat la cuptor. Şi-a continuat opera de tranşare a cărnii ca un bun măcelar (asta ştia să facă bine), a făcut loc în frigiderul ticsit deja cu carne de tot felul, iar eu m-am dus să-mi adun lucrurile pentru plecare. Mi se făcuse lehamite de tot, abia aşteptam să fug din acel infern. Parcă tot mi-era teamă să nu se mai întâmple ceva şi să nu pot pleca în ziua stabilită.

Greg a simţit că vine despărţirea şi s-a lipit de mine cu tandreţe întrebându-mă dacă şi când mai vin la el.

-Ce-ai zice să vii tu la mine în vacanţa de Crăciun, l-am întrebat. Te duce tata la aeroportul din Altanta, iar eu te aştept la mine, fiindcă ai zbor direct o oră şi jumătate, am spus eu.

-Eu vreau să vin imediat, ce spui tătuţule mă laşi să plec la ea de Crăciun?

Marian i-a tăiat elanul spunând că depinde ce va spune mama, dacă ea va fi de acord cu asta.

-Cum, mama-Rodica care nu vine să mă vadă, să nu mă lase măcar să mă duc la cine-mi place, de ce? De când am venit acum doi ani din România şi nu mai sunt cu frăţiorul şi bunicii mei, numai acum am fost fericit că am şi eu pe cineva care mă iubeşte şi-i pasă de mine.

S-a făcut linişte, tatăl nu i-a răspuns, dar copilaşul intuitiv şi deştept foc a inţeles că va fi din nou victima disputelor dintre mama şi tata şi s-a întristat, deşi eu i-am promis că voi face totul ca el să-şi petreacă măcar o vacanţă la mine.

Nu bănuiam ce întorsătură vor lua evenimentele din viaţa lor.

Aşteptând să se facă mielul din cuptor, am ieşit afară amândoi să stăm puţin de vorbă pentru ultima seară dinaintea plecării mele.

-Aţi văzut în ce mă zbat cu viaţa mea răvăşită? Îmi pare rău că n-aţi vrut să mai staţi măcar două săptămâni, până începe şcoala Greg.

-Ce ai de gând să faci de-acum înainte, cum vezi tu soluţia copiilor, am întrebat eu. Ce se va întâmpla cu viaţa voastră?

-Aaaa, eu voi înainta divorţul ca să iau amândoi copiii la mine şi ea să-mi plătească pensia alimentară pentru ei. Cu salariul meu şi banii de la ea mă descurc!

N-am mai scos o vorbă că n-avea rost; obsesia lui era să-şi păstreze măcar copiii dacă-şi pierduse nevasta şi eventual să mai aibă şi ceva  bani.

Am plecat a doua zi îndurerată pentru micuţul Greg, dar eliberată de sub carapacea apăsătoare a casei lui Marian. La scurt timp de la plecarea mea mi-a comunicat că a înaintat divorţul sperând că în acest fel va reuşi să-şi forţeze nevasta să-i dea copiii. Am aflat atunci că mai divorţase odată şi apoi se recăsătoriseră!!?

A urmat un lung şi foarte costisitor drum pentru a demonstra autorităţior dreptul lui de a păstra copiii, dar între timp şi-a pierdut serviciul, deci s-a întâmplat ceea ce eu simţisem deja. Mi-am amintit de comentariile lui când mai stăteam cu el afară la impărţit gândurile, în absenţa lui Greg.

-Doamnă, toţi cei care am venit în America am trecut prin focuri ale căror forţă destructivă nu o bănuiam şi am plătit un preţ mult prea mare. Eu am plecat din cauza comunismului, dar şi mai mult din spirit de aventură, nu ştiam limba, nu ştiam nimic despre această ţară, dar am înţeles acum că aici nu era pentru mine şi nu a meritat sacrificiul. Mi-am stricat două case, am lăsat patru copii fără viaţă de familie, iar acum mă aflu la răscruce de drumuri. Cu criza asta nu văd cum aş putea găsi un alt job şi nici cum să mai rezist la zece-douăsprezece ore de lucru pe zi.

-Unii dintre noi au plecat din ţară forţaţi de împrejurări şi nu din spirit de aventură; eu n-aş fi făcut asta dacă nu mă ameninţau să lucrez pentru spionaj industrial, i-am spus eu. Tu nu ştii ce înseamnă să ai un securist care bate săptămânal la uşa ta, plus că te urmăreşte ca o umbră peste tot, numai ca să te facă să devii unealta lor! Cred că tu ai fost mai mult decât inconştient când ai fugit din ţară, dar şi mai rău când ţi-ai căutat o parteneră pe internet.

-Eram aşa de disperat şi de singur, după ce m-a lăsat prima nevastă, că aş fi luat pe oricine lângă mine, nici nu ştiam ce fac, însă aproape toţi care au dat de greu aici, s-au despărţit. Acesta este preţul Americii!

V-am spus că am fost la un pas să-mi iau viaţa şi mai înainte şi acum.

Durerile izolării, lipsa de viaţă socială sau descoperirea uneia false şi fără sens, duce la sinucidere. Omul este o fiinţă sociabilă, cu rădăcinile hrănindu-se din ceea ce primeşte şi absoarbe din jurul lui prin nevoia de comunicare. Aici nu te caută nimeni decât dacă are nevoie  să te folosească.  De aceea v-am chemat să veniţi ca să mai am cu cine vorbi deschis, să mă sfătuiţi ce să fac şi să mă ajutaţi cu copilul.

Nu mai văd niciun drum de ieşire din impas… de aceea m-am umilit acceptând orice nebunii ale nevestei mele, în speranţa că nu voi mai fi singur. Am greşit!

Mă gândeam la un momnet dat să mă întorc în ţară, dar ce fac cu copiii?

-Toţi am trecut prin durerile înstrăinării, unde am venit şi vom rămâne second hand citizens, dar nu mai există drum de întoarcere. Noi reprezentăm o altă ţară aruncată prin lume, iar acolo, acasă, nu ne mai aşteaptă decât un pustiu în care  ne-am simţi străini pe pământul pe care ne-am născut. Nu mai avem prieteni, părinţii nu mai sunt, casele nici atât, nici locurile dragi cu poiene, cu livezi, cu apele, cu munţii pe care i-am colindat; nimic nu mai este la fel.

Acolo a intrat duhul răului în sufletele oamenilor, iar aici nu mai avem decât pe Dumnezeu pe care să-l rugăm să ne mântuie.

 

           

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors