Creatorul şi creaţia

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

 Creatorul şi creaţia

 Autor: George Petrovai

1.Binomul creaţie-zămislire

Cuvintele în sine nu sunt nici urâte, nici rele. Ele îndeplinesc rolul de cărăuşi ai semnificaţiei atribuite, iar vizitiul (omul vorbitor) trebuie să cunoască foarte bine capacitatea atelajului, adică sfera şi conţinutul noţiunilor înmagazinate în limbă: o magazie, de altminteri, mereu deschisă şi niciodată epuizabilă, dimpotrivă, tot mai bogată şi mai savuroasă, pe măsură ce vorbitorul se dedulceşte din aromele ei mai vechi şi mai noi.

Trăim în comunitate, gândim şi ne exprimăm în cuvinte. Chiar dacă au fost, sunt şi vor mai fi cazuri de abstragere din comunitate – voluntare sau impuse de anumite forţe coercitive, chiar dacă marii înţelepţi ai lumii şi-au impus lor şi discipolilor tăcerea, pe care nu pridideau să o recomande tuturor semenilor, totuşi gândirea şi monologul interior nu pot fi articulate decât pe noţiuni. Iată motivul pentru care la astfel de oameni rari, tăcerea devine extrem de expresivă, iar rostirea lor scurtă şi cumpănită se ridică la rangul de vorbire subtilă şi miezoasă. Rostirea coborâtă la subnivelul numit îndeobşte vorbărie goală sau trăncăneală, îi caracterizează pe palavragii.

Verbul a crea este de-o profunzime ameţitoare, iar substantivul creator este sacru în conţinut şi sens, fapt pentru care el îşi împlineşte semnificaţia primordială doar la modul unic şi propriu de Creator. Iată atributul care exprimă plenar şi irepetabil dinamismul generos al Celui ce este, iată cuvântul rege din străfundurile căruia s-a întrupat voinţa de-a fi! Căci creaţia devine desăvârşită doar în sistemul tridimensional lumină-iubire-viaţă…

Spre deosebire de alte religii, ca de pildă hinduismul, unde trinitatea Brahma-Vişnu-Shiva se caracterizează prin străduinţa echilibrării tendinţelor opuse, creştinii au parte de-o Sfântă Treime indisolubil unită, acceptată dar imposibil de explicat în termenii raţiunii umane, şi de un Dumnezeu al eternei iubiri şi armonii.

La nivel uman este rezonabil să se vorbească cu veneraţie de creaţie, căci acţiunile şi izbânzile omului se ilustrează cel mai bine prin alţi termeni, cu adevărat adecvaţi condiţiei sale fragile: imitaţie, născocire sau zămislire.

Deşi conştient până la obsesie de slăbiciunea şi vremelnicia sa, omul este mereu tentat să-şi supraliciteze poziţia. În astfel de momente, el merge cu trufia până la răsturnarea raportului dintre Creator şi creaţia Sa, aşa încât “cea mai fragilă trestie din Univers” (Pascal) nu se jenează să decreteze moartea lui Dumnezeu (Nietzsche), în speranţa absurdă că printr-un asemenea artificiu de imaginaþie el, supraomul, va ocupa locul rămas vacant.

Pe cine să mai mire atunci că patosul maladiv al încrederii în forţele proprii ajunge să-i joace omului feste dintre cele mai sinistre! Nici nu apucă să se prosterneze în faţa soclului comandat de ambiţie, că la cel dintâi semnal al durerii şi bolii, omul realizează zădărnicia tuturor viselor sale de putere şi mărire…

Orgoliul său de făuritor şi creator cu pretenţia atotumanului, se constituie de cele mai multe ori într-un adevărat handicap în clipele supreme de confruntare cu sfârşitul şi nimicnicia umanã. De-abia smerenia şi iubirea vor stabili punţi trainice de legătură între născocirea umană şi creaţia divină, căci doar în acest chip nevrednicul imitator se va apropia de Creator şi i se vor deslui unele dintre tainele creaţiei Sale. Realizările de excepţie din cultură şi artă, precum şi cele din ştiinţă şi tehnică, nu reprezintă altceva decât încununarea harului pogorât în inimile încinse de dragoste faţă de Creator, creaţie şi semeni, faţă de sacru, adevăr şi frumos. Numai prin iubire mistuitoare umanul trece prin atotuman spre transuman, iar categoricul binom creaţie-zămislire, cu sens descensional, ia înfăţişarea preafecundului trinom cu vocaţia desvârşitului: zămislire-jertfă-creaţie, acesta având sens statornic ascensional.

2.Cuvântul care izvodeşte şi zideşte

Marile taine ale creaţiei: naşterea, viaţa şi moartea, în general existenţa a tot ce ne înconjură, s-au constituit în preocupări de căpetenie, atât dintr-o perspectivă sacră, cât şi dintr-una profană, fie că respectivele preocupări aveau o acută tentă speculativ-filosofică, fie că se datorau chemărilor de ordin ştiinţific. Şi, desigur, funcţie de poziţia adoptată şi de calea urmată, concluziile demersului nu pot fi decât ori creaţioniste, ori evoluţioniste.

Din totdeauna, religiile – înzestrate cu har şi iluminare peste limitele obişnuite ale firii, au pledat din toate puterile lor seducător de inspirate, pentru punctual de vedere creaţionist, chiar dacă unele dintre ele recurgeau la atotputernicia discutabilă a unor zei locali sau regionali, ale căror năravuri şi metehne nu erau cu nimic mai răsărite decât cele ale bieţilor oameni terorizaţi de măreţia răzbunătoare a nemuritorilor.

Creştinismul, adevărată religie a religiilor, îşi afirmă distincţia şi la acest capitol. Supremaţia şi întâietatea lui Dumnezeu este incontestabilă, fapt pentru care Facerea (Genesa) se deschide cu cuvintele: “La-nceput, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Adică, Dumnezeu fiind totuna cu eternul activ (există şi eternul pasiv sau golul, nimicul), El este anterior şi superior întregii existenţe, căci existenţa – infinit diversificată, încât nu poate fi nici măcar bănuită de mintea omului! – reprezintă ipostazierea voinţei divine în sensul afirmării lui “a fi”.

Fiind dincolo de orice început, Dumnezeu are toate atributele adevăratului Creator, care aşează piatra unghiulară a fiinţării în matricea ei spaţio-temporală, adic – aşa cum just precizează Genesa -, stabileşte un prim reper, un început al creaţiunii germinat de fiorul devenirii. Este imposibil de precizat când anume a avut loc acea cutremurare a genunilor nefiinţei, fiindcă însuşi timpul era de-abia atunci smuls din ghearele haosului iniţial pentru a fi pus de veghe la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre plin şi gol, dintre materie şi neant.

Oricât ar fi de neastâmpărată, raţiunea are nevoie de coordonate ferme pe care să-ºi proptească avântul spre elucidare. Ori imposibilul, tot mai dens în zonele bântuite de tainele primordialului, nu se simte bine decât în crisalida netulburată a eternului început, prin urmare îşi refuză deliciul propriei desluşiri şi se sustrage curiozităţii omului.

De altminteri, cum poţi să-L gândeşti pe Cel ce nu se lasă gândit?! El este Cel ce este, şi omului trebuie să-i fie de-ajuns să ştie că Dumnezeu se regăseşte în întreaga Sa creaţie şi că – totuşi – este mai presus de ea, că a-L cunoaşte înseamnă a-L iubi şi că apropirea pe calea raţiunii este imposibilă, deoarece raţiunea îndopată cu trufie, îngroaşă neînţelesul şi-l mută în zona neîncrederii.

Tot în capitolul întâi al Facerii se spune că “Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. În acest mod facem cunoştinţă chiar cu Duhul Sfânt, acea prezenţă subtilă şi de mare forţă spirituală din Sfânta Treime, despre care se credea la începuturile creştinismului că reprezintă doar capacitatea de înţelegere, implicit de acceptare a preceptelor creştine. Dar scurtul verset de mai sus ne dezvăluie sensuri mult mai profunde ale Sfântului Duh, de-o măreţie teofanică, ce-l situează în imediata vecinătate a Tatălui.

Din Prima Epistolă a lui Ioan, aflăm care este componenţa Trinităţii creştine: “Căci trei sunt cei cari mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceşti trei una sunt (5/7)”. Din această afirmaţie a lui Ioan, deducem lesne că Fiul este totuna cu Cuvântul. Este o afirmaţie de cea mai mare însemnătate, graţie căreia ni se dezvăluie multe din înţelesurile ascunse ale creaţiunii.

Dupã cum citim în Genesa, Dumnezeu a creat într-o manieră imperativă, doar prin capacitatea miraculoasă a cuvintelor: rosteşte “Fiat lux!”, şi îndată a fost lumină; spune să se despartă apele de uscat, şi dispoziţia dată ia chipul definitiv al unei realităţi ca atare; doreşte luminători în întinderea cerului pentru a despărţi ziua de noapte, şi de îndată au apărut soarele, luna şi stelele. Tot aşa s-au petrecut lucrurile cu popularea apelor cu vieţuitoare şi a pământului cu verdeaţă şi cu diverse soiuri de vietăţi, şi de fiecare dată Creatorul a rămas mulţumit de ceea ce realizase.

Dar dacă luăm aminte la “Întruparea Cuvântului”, titlu cu care se deschide Evanghelia după Ioan, atunci avem dovada că acele cuvinte primordiale ale creării sunt de fapt Cuvântul. Iar în acest mod se vădeşte eternitatea Trinităţii creştine şi legătura de-o fiinţă a Tatălui cu Fiul, Cel născut iar nu făcut. Căci, susţine fără putinţă de tăgadă evanghelistul Ioan: “La-nceput a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Iar puţin mai jos aduce noi dovezi răscolitoare în sprijinul legăturii indestructibile dintre Tată şi Fiu, dintre Cuvânt şi faptă: “El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Cuvântul fãcând parte din însăşi esenţa fiinţei Sale, fireşte că şi după întruparea ca Om, Mântuitorul Iisus S-a folosit neîncetat de cuvinte pilduitoare ori miraculoase, toate având drept scop scoaterea oamenilor de sub povara păcatului, adică izbăvirea lor. Cuvintele Sale aveau forţa necesară nu numai să convingă, ci şi să mângâie pe întristaţi, ori să vindece pe suferinzi, atunci când credinţa acestora se dovedea suficient de puternică. Iar când a fost cazul, Domnul Iisus n-a ezitat să înfăptuiască minuni: a certat marea şi vânturile, iar furtuna s-a potolit, ba chiar a îngenuncheat moartea prin rostirea doar a douâăã cuvinte: “Talita kumi!” (Scoală-te, fetiţo, îţi zic!), în cazul fetei lui Iair, ori poruncindu-i lui Lazãr să iasă din mormânt.

Cuvântul sub înfăţişarea rugăciunilor constituie fundamentul raporturilor cu Atotputernicul. Căci rugăciunile, atât cele de preamărire, cât şi cele de mulţumire sau cerere, nu sunt decât nişte frumoase şi inspirate conglăsuiri cu Creatorul.

Când intră în componenţa unor formule magice, cuvintele dobândesc puteri miraculoase, care fie că ajută la doborârea unor obstacole – ca de pildã faimoasa expresie: Sesam, deschide-te! -, fie că ajută unele forţe malefice, atunci când acestea sunt slujite de vrăjitorie şi de magia neagră. Celebrul Golem iudaic ilustreazã cu prisosinţă până unde poate să meargă încrederea în puterea miraculoasă a unor cuvinte oculte, rostite de cineva în măsură şi atunci când este cazul. Se afirmă că marele rabin Löw, care a trăit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Praga împăratului Rudolf al II-lea, a adus dovezi irefutabile vizavi de Golem, el reuşind să însufleţească figurina din lut doar prin rostirea acelor cuvinte tainice şi cutremurătoare, ce nici măcar nu pot fi suportate de urechile profanilor.

3.Cuvântul care încântă

3.1.Cuvântul care informează

Cuvintele sunt la îndemâna noastră, a tuturor. Sensul şi semnificaţia atribuite de om cuvintelor, au dus la clasificarea acestora în cuvinte uzuale şi cuvinte mai rar întrebuinţate, cuvinte sacre şi cuvinte profane, cuvinte cu încărcătură morală şi cele triviale sau imorale, în ultima instanţă cuvinte frumoase şi cuvinte urâte, respectiv cuvinte puse în slujba adevărului şi cele puse în slujba minciunii.

Dar nu toate cuvintele intrate în limbajul comun au claritatea şi fermitatea noţiunilor ştiinţifice, ca de pildă cele din limbajul matematic. Dimpotrivă, cuvintele curente ale limbii – singure ori incluse în sintagme şi expresii -, au mai degrabă predilecţie spre polisemie şi mişcare decât spre statornicie şi precizie. Aşa se face că în toate limbile vorbite apar capcane, fie sub forma ambiguităţilor anevoie de strunit, fie sub forma echivocurilor perfect conştiente de ele, ce-şi afirmă dorul de independenţă şi zbenguială până în vecinătatea paradoxurilor, butadelor şi sofismelor.

Nu toţi marii maeştri în mânuirea cuvintelor sunt de acord cu clasificările operate şi cu etichetarea unora ca fiind atât de indecente, încât au necesitat periferizarea acestora, ba chiar izgonirea lor din limba scrisă, iar în mediile simandicoase până şi din limba vorbită, astfel ca pudoarea să fie cu folos apărată şi feţele delicate să nu fie obligate să roşescă. Marele scriitor spaniol Camilo José Cela, laureat al Premiului Nobel, a pornit pe cont propriu o adevărată cruciadã în vederea eliberării şi reintroducerii în circuitul literar a acelor cuvinte ce sunt decretate a fi ruşinoase şi imorale, dar care în anumite medii lipsite de prejudecăţi, se văd întrebuinţate cu folos chiar de către unii dintre persecutorii lor…

Din considerente doar în mod accidental identice, limba şi întreaga ei paletă de subtilităţi reprezintă pentru politicieni şi jurnalişti o veritabilă mană cerească. Şi unii, şi alţii utilizeazã cuvântul, cu sau fără înflorituri, în vederea informării: politicienii pretind că-şi informează alegătorii, iar jurnaliştii – chiar şi cei care bat apa în piuă, fac mare caz de nevoia informării corecte a cititorilor, ascultătorilor şi telespectatorilor.

Atâta doar că politicienii versaţi se pitesc cu totul în dosul cuvintelor, de nu li se mai vede nici măcar vârful urechilor mişcătoare, pe când cei nedaţi la rindea se folosesc de cuvânt ca de o bâtă. Mă grăbesc să precizez că bâtele în cauzã nu sunt întrebuinţate nici măcar de cei mai inabili politicieni pentru a sparge vasele din bucătăria marii politici. Nici vorbă de aşa ceva, ştiut fiind faptul că ea îi hrăneşte pe toţi. Că doar şi porcul, cât îi el de porc, se scârnăveşte uneori în troacă, însă are grijă să nu şi-o spargă…

Şi iac-aşa butucul nerindeluit zis politician, ţine de un capăt al bâtei, iar celălalt capăt îl îndreaptă spre jurnalist. Dacă acesta apucă de capătul liber, se cheamă c-a avut loc un dialog civilizat şi că cetăţeanul a fost informat corect. Dacă însă refuză să ia ceea ce i se oferă într-un autentic spirit democratic, respectiv celălalt capăt al cuvântului-bâtă, ei bine, în acest caz se pot ivi două situaţii: fie că bâta, ţinută doar de gura politicianului, va începe să bâţâie sub şuvoiul cuvintelor ţâşnite din gura jurnalistului nemulţumit de ofertă, fapt care-i va delecta pe cititori sau ascultători, fie că jurnalistul pur şi simplu va smulge ciomagul din mâna, pardon, din gura politicianului, şi dus de elanul frondei sale, îl va roti cu putere peste capul întregii politici incriminate, dar având mare grijă să n-o atingă la mir. Fireşte, nu va trece mult timp şi simbioza va fi refăcută, pentru că într-o societate civilizată, echilibrul şi colaborarea sunt armele secrete ale progresului profesional şi financiar, atât pentru politicieni, cât şi pentru jurnalişti.

3.2.Cuvântul care vrăjeşte

Pentru cineva scârbit până în măduva oaselor de minciună, ipocrizie şi nedreptate, soluţia salvatoare n-o constituie nicidecum ba ambiţia şi îndârjirea ridicate până la cota lui “vă arăt eu vouã, de-aş şti că mor”, ba descurajarea şi nepăsarea coborâte la nivelul paharului de alcool. Soluţia tămăduitoare pentru sufletul suferind consistă atât în statornicia credinţei, cât şi în balsamul pus la dispoziţie de artă şi literatură.

Dar dacă unele din faimoasele producţii ale artei, cum ar fi cele din sculptură, arhitectură sau pictură sunt aproape inaccesibile pentru mulţi dintre noi, cartea suplineşte cu o bună aproximaţie acest neajuns. În plus, prin cuvântul tipărit ni se revelează cunoştinþe şi icoane ale aspiraţiei artistice spre desăvârşit, care trec peste graniţele nestatornice ale informaţiei, întrucât literatura de calitate vizează absolutul întruchipat în adevãr, bine şi frumos.

Întreaga literatură de înaltă ţinută artistică îşi adjudecă valoarea prin căutarea cuvântului “ce exprimã adevãrul”, prin şlefuirea necontenită a formei de exprimare şi prin transmiterea mesajului estetic către consumatorul de artă cu ajutorul imaginilor înzestrate cu o mare forţă de sensibilizare şi sugestionare. Iată motivul pentru care mesajul artei în general, cel al literaturii în special, este net superior mesajului strict informativ al jurnalisticii: el este un mesaj ce poartă marca frământărilor sufleteşti ale artistului şi care, prin canalul inepuizabil al operei zămislite, realizeaz superbul dialog estetic al sufletelor avide de valori cardinale.

Producţiile de mare forţă artistică (de pildă, cărţile) sunt socotite a fi bune. Este un termen imprecis, dar nu întru totul deplasat şi lipsit de semnificaţie, dacă avem în vedere faptul că în filosofia Greciei antice, termenul kalokaghaton (kalon = frumos, aghaton = bine) reflecta legătura inseparabilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic.

Deşi aprecierile sunt împărţite, funcţie de capacitatea de înţelegere, de sensibilitatea şi de starea sufletească a receptorului, nu se poate să nu fim de acord că literatura bună încântă şi impresionează pe cititor, în anumite situaţii până la retrasarea frontierelor geografiei sale mentale şi spirituale.

Iar marii povestitori ai lumii, prin harul cu care au fost dăruiţi, ne plimbă cu barca încântării pe apele vrăjite ale desăvârşitei desfătări sufleteşti. Desigur, este de-a dreptul riscant să cauţi a face o distincţie clară şi categorică între artistul scriitor şi artistul povestitor. Negreşit că un mare povestitor este în acelaşi timp şi un artist înzestrat, chiar dacă nu se poate vorbi de o regulă generală potrivit căreia – aşa cum se va vedea în continuare -, marii povestitori să fie totodată scriitori de geniu. Reciproca este departe de-a fi adevărată, întrucât multe genii ale literaturii universale, îndeosebi avangardişti ai secolului 20, precum Franz Kafka, Marcel Proust ori James Joyce, au atât de puţin de-a face cu standardele povestitorului clasic, încât dupã şocul şi buimăceala începutului, te cuprinde mirarea în faţa tehnicilor de narare adoptate, care se abat cu atâta vehemenţă de la procedeele tradiţionale.

Iată de ce lucrările acestor scriitori ne par ba absurde, atunci când eroii lor se simt absorbiţi până la pierderea identităţii de malaxorul absurdului din jur (Kafka), ba înţesate cu descrieri exagerat de ample şi supărător de întortocheate, atunci când scriitorul urmăreşte meandrele psihicului şi ale gândului (Proust), ba confuze în neliniaritatea acţiunii şi derutante prin frecventele incoerenţe ale personajelor, atunci când scriitorii caută să exprime vălmăşagul interior prin procedeul compactizrii timpului (James Joyce, Malcolm Lowry).

O atare distincţie poate fi operată chiar şi în cazul unor titani ai literaturii universale, precum L.N.Tolstoi şi F.M.Dostoievski. Ambii au realizat opere de-o importanţă covârşitoare pentru cultura universală, ambii au atins apogeul ca artişti, unul pe o cale apolinică (Tolstoi), celălalt (Dostoievski) pe o cale dionisiacă. Dar nici unul dintre ei n-a fost doar povestitor în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că marele Tolstoi nu şi-a dezminţit nicicând chemarea înspre claritate şi dulceaţa limbii, nici în scrierile de tinereţe, nici în marile romane ale deplinei maturitţþi artistice: “Război şi pace”, respectiv “Anna Karenina”. Vâna de povestitor răzbate mai de grabă din adorabilele poveşti scrise pentru copii, ca şi din tulburătoarele nuvele scrise la bătrâneţe: Părintele Serghi, dar mai ales minunea de frumuseţe şi prospeţime întitulată Hagi Murad. Romanul Învierea, asemeni tuturor celorlalte romane, “sacrifică” farmecul povestirii în favoarea documentaţiei şi a temei sociale de mare gravitate (libertinajul tinerilor nobili, prostituţia, transfigurarea morală a personajelor principale), pe care o urmăreşte cu perseverenţă şi o dezbate cu pasiune.

În ceea ce-l priveşte pe Dostoievski, se ştie prea bine că întreaga lui operã se centrează pe problematica existenţialã a ruşilor contemporani, problematică abordată din perspectivă filosofică şi psihologică. Temele atacate fiind de-o gravitate alarmantă pentru om în general, pentru viitorul Rusiei în special, Dostoievski – parcă prevãzându-şi sfârşitul survenit în plină maturitate artistică -, s-a grăbit ca nimeni altul dintre confraţi să se achite într-un mod pilduitor de mulţimea sarcinilor pe care şi le-a asumat atât ca scriitor, cât şi ca om.

 Iar graba răzbate din absenţa cizelărilor limbajului şi din ardoarea cu care urmărea salvarea a tot ce dovedea o cât de slabă pâlpâire umană. Este de la sine înţeles că frenezia dostoievskiană întru atingerea scopurilor propuse, nu făcea casă bună cu povestirea cuminte şi tihnită, şi asta deoarece stilul său sobru şi incisiv, refuza să zăbovească în faţa nesfârşitelor tablouri ale naturii, ca şi în faţa unor icoane ale dragostei ce nu vizau în mod preponderent sacrificiul şi mântuirea. Iată motivul pentru care romanul Umiliţi şi obidiţi, cel mai sentimental roman dostoievskian, tratează eşecul dureros al dragostei desfătare ce învâlvorase inima şi mintea Nataşei Ihmeneva pentru nevolnicul Alioşa, pentru ca în final, din cenuşa egoismului uman (chiar atunci când aceasta ia chipul înşelător al iubirii mistuitoare), să apară dragostea jertfă, singura dragoste mereu vie şi cu adevărat izbăvitoare.

…Neîndoios, repet, că-i foarte dificil, poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Este la fel ca şi când un fin cunoscător ar prefera calul pur sânge unuia de rasă…Şi totuşi, chiar în marile literaturi, unde s-au afirmat mulţi slujitori ai cuvântului ce şi-au finisat necontenit stilul şi şi-au urcat măiestria exprimării până în vecinătatea perfecţiunii, chiar aici identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii temelor abordate.

Făcând această afirmaţie, nu-i am în vedere în mod prioritar pe povestitorii de meserie, gen H.Cr.Andersen, fraţii Grimm ori Petre Ispirescu, ei înşişi remarcabili artişti de-o facturã aparte – cea a basmului “veşnic tânăr şi ferice”, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artişti care narează scene de viaţã cu uşurinţa cuceritoare cu care oamenii obişnuiţi se mişcă, respiră şi mănâncă.

Astfel, pentru că tot am amintit de literatura rusă, primul mare povestitor al acestei uriaşe literaturi, din Mantaua căruia vor ieşi adevăraţi titani, este inegalabilul Nikolai Gogol. Sigur că paşii acestuia au fost exemplar îndrumaţi de geniul tutelar al lui Puşkin; sigur că Puşkin reprezintă piscul cel mai înalt al slovelor ruseşti din toate timpurile, deoarece harul lui din poezie şi proză i-a fost înveşnicit prin favoare divină. Dar tot aşa de sigur este că Gogol nu şi-a dezminţit excepţionala înzestrare de povestitor – ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil şi actual -, nici în graţioasele scrieri ale tinereţii – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu: Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul sau Mantaua, pentru ca în comedia Revizorul şi mai ales în poemul epic Suflete moarte el să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate şi meşteşugul înaripat al acestuia de-a le transmite semenilor opiniile sale.

Puşkin şi Gogol au constituit un model pentru urmaşi şi în ceea ce priveşte literatura popularã rusă cu excepţionalele ei bâline, acest nesecat izvor de inspiraţie, care le-a conferit artiştilor-povestitori încredinţarea că literatura rusă nu poate să aibă decât un singur personaj, cu nenumăratele lui ipostaze – sufletul rusesc, nesfârşit aidoma stepei cu care se înfrăţeşte!

Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse şi mai ales din pricina şederii sale îndelungate în străinătate, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget până la moarte. E adevãrat că se simţea atras de confortul şi civilizaţia Apusului, îndeosebi de spiritualitatea şi civilizaţia franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalist până în vârful unghiilor, el ar fi dorit cu aprindere ca Rusia să-şi rezolve gravele probleme de esenţă feudală cu care se confrunta, aşa încât, sub înfăţişarea acelei troici în zbor, imagine cu care se încheie prima parte a poemului gogolian, ea să se impună în concertul ţărilor europene şi ale lumii.

În toate scrierile sale: Povestirile unui vânãtor, respectiv romanele: În ajun, Fum, Un cuib de nobili, Părinţi şi copii, Desţelenire, Turgheniev se vădeşte un artist de-o rară sensibilitate, dotat cu un desăvârşit simţ al echilibrului construcţiei şi al armoniei limbii utilizate. Dacă la aceste însuşiri mai adăugăm farmecul răscolitor al naraţiunii şi tehnica dozării efectelor, avem pe de o parte explicaţia enormului succes al scrierilor sale încă de la apariţie, atât în ţară cât şi în străinătate, pe de altă parte dobândim cheia înţelegerii interesului mereu viu stârnit de prospeţimea operei turghenieviene.

Dar pentru a nu abuza de răbdarea cititorilor, voi aminti doar încă două nume consacrate de povestitori din literatura rusă mai apropiată zilelor noastre, deşi este greu de spus căruia dintre marii scriitori ruşi şi sovietici (Ivan Goncearov, Maxim Gorki, Mihail Şolohov, Ilf şi Petrov, Mihail Bulgakov, Andrei Bitov) nu i se poate atribui acest calificativ.

Asemeni lui Turgheniev, Ivan Bunin, ultimul clasic rus, a trăit şi a creat în străinãtate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din capricii specifice condiţiei sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolşevismului, refugierea în străinãtate a fost o necesitate impusă de împrejurările duşmãnoase, nicidecum un capriciu datorat plictiselii. Întreaga opera a lui Bunin, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Nobel, este străbătută ca de un fir roşu de nostalgia după trecut şi este marcată de tristeţea pierderii a ceva nespus de drag în urma emigrării.

Scrierile sale, în rândul cărora se remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul, nuvelă de un realism sumbru şi deprimant, sunt parcă fragmente ale unei simfonii sfâşietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar şi tablouri uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de ţară şi împlinite cu culorile aleanului. Incontestabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedeşte cehovian, pe când în lirismul evocării “cuiburilor de nobili”, el îşi vădeşte filiaţia turgenieviană.

Din scriitorii sovietici, cred că cel mai înzestrat narator se dovedeşte kirghizul Cinghiz Aitmatov. El a fãcut din plin dovada formidabilului său talent de povestitor încă de la apariţia splendidei nuvele Geamilia, adevărat poem închinat dragostei atotbiruitoare, atunci când ea apropie inimi simple şi suflete curate. Nuvela a cunoscut nenumărate traduceri şi reeditări, şi despre ea Louis Aragon opina că este “cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo şi Julieta”.

Talentul de povestitor înnăscut al lui Aitmatov iese în evidenţă şi din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungã decât veacul şi Eşafodul, unde încântarea cititorului este ţinută trează atât prin fluenţa istorisirii şi prin supleţea criticilor la adresa regimului totalitar, cât şi prin fermecătoarele povestiri inserate în curgerea acţiunii. Chiar dacã romanele, îndeosebi Eşafodul, lasă de dorit în privinţa unităţii clasice de acţiune, ele oferă o lectură agreabilã şi instructivă prin simbolurile la care recurge autorul şi prin gustul delicios cu care cititorul rămâne după parcurgerea unui ansamblu de povestiri cu o mare forţă sugestivă.

*

Ceea ce am menţionat vizavi de literatura rusă, rămâne întru totul valabil în cazul oricărei literaturi. Şi pentru a nu o lungi prea mult, voi menţiona din literatura franceză – o altă literatură impresionant de vastă şi profundă, doar patru nume, din care trei de primă rezonanţă, lor potrivindu-li-se din plin epitetul de geniali povestitori: Guy de Maupassant, Alphonse Daudet şi Anatole France.

Călăuzit de Gustave Flaubert, marele său maestru şi protector, Maupassant s-a impus în peisajul literar al Franţei sfârşitului de secol 19, încă de la publicarea primei sale scrieri importante, nuvela Bulgãre de seu. Fireşte că pentru a atrage atenţia criticilor vremii şi pentru a stârni entuziasmul lui Émile Zola, Guy de Maupassant avea nevoie de ceva mai mult decât de sprijinul lui Flaubert. Iar acest ceva – de altminteri, esenţial! – era harul său de povestitor şi scriitor, har prin care, după cum pe bună dreptate s-a spus, “Maupassant povestea cu uşurinţa cu care ar fi cules mere în ţinutul său de baştină Normandia”.

Harul odată pus la treabă, Maupassant – şi împreună cu el o mulţime de cititori – a avut bucuria ca în decurs de 12 ani (din 1880 până în 1892) să-şi vadă eforturile concretizate în şase romane (capodopera incontestabilã fiind Bel-Ami) şi într-o impresionantã colecţie de nuvele, schiţe şi povestiri, prin care a preluat ştafeta nuvelei franceze de la celebrii săi înaintaşi: Balzac şi Mérimée, pentru a o ridica pe nişte culmi imposibil de anticipat înainte de a-şi începe cursa contra cronometru pe arena literelor franţuzeşti.

Atât talentul lui Maupassant de povestitor, cât şi vigoarea sa portretistică sunt incontestabile, chiar dacă unii au văzut în el doar un sentimental (e drept, romanul O viaţă cam “păcătuieşte” prin sentimentalismul său dens), iar alţii, opriţi la poarta de intrare spre arta sa, i-au apreciat doar ironia şi duioşia.

Talentul de povestitor al lui Alphonse Daudet este prezent în întreaga lui operã. Dar se vădeşte mai ales în delicatele povestiri din tinereţe, cuprinse în volumul Scrisori din moara mea, ca şi în alte două volume care i-au desăvârşit meşteşugul şi i-au întărit faima: Povestiri de luni şi seria peripeţiilor lui Tartarin din Tarascon.

Dar dacã primul ciclu de povestiri – Scrisori din moara mea dezvăluie cu predilecţie tristeţea şi fiorul nostalgic al autorului după natura şi tradiţiile provensalilor, fapt pentru care profundul lui lirism îşi găseşte împlinire în stilul descriptiv, în Povestiri de luni adoptă un stil sobru şi direct, adică întru totul potrivit atât dramelor cât şi situaţiilor comice (precum cea cu “eroii” tarasconezi) generate de războiul franco-prusac din 1870-1871, pentru ca în ciclul Tartarin din Tarascon să-şi dezlănţuie ironia dusă până la sarcasm împotriva suficienţei, fanfaronadei şi a ridicolei onorabilităţi burgheze.

Căci, după cum afirma Émile Zola, lacrima şi ironia reprezintă cele două arme de mare efect ale lui Daudet, în care – putem adăuga fără teama de-a greşi -, înoată lirismul tinereţii şi dulceaţa limbii meşteşugite.

Anatole France, un alt mare corifeu al literaturii franceze, se dovedeşte un demn urmaş al lui Maupassant, nu numai prin arta narării fără cusur, ci şi prin fineţea ironiei cu care-şi creioneazã personajele, ori traseazã conturul simpatetic al unor situaţii, ca de pildă cele referitoare la scandaloasa “afacere Dreyfus” din romanul Istorie contemporană. De fapt este destul de riscant să vorbeşti de romanele lui Anatole France, în urma unei juste comparaţii cu linia clasică a acestora, atunci când autorul îşi arată dezinteresul total faţă de organicitatea cărţii, iar ea (cartea) se prezintă ca un admirabil buchet de naraţiuni, ce-şi caută unitatea mai degrabă în mânuirea divină a limbii decât în armonia ideilor directoare.

Deşi mult mai puţin cunoscut şi cu o anvergură a operei mai puţin impetuoasă, consider că din galeria povestitorilor de primă mărime nu poate fi omis Villiers de l’Isle-Adam. Căci Povestirile crude şi insolite, o adevărată feerie a întâmplărilor din diverse medii şi epoci, fac din autor un maestru al genului scurt. Cehovian în atenţia acordată banalului, Villiers rotunjeşte realul prin atracţia sa spre fantastic şi insolit.

*

Dar, mă rog, care literatură nu-şi are marii ei povestitori? Literatura română îl are pe incomparabilul Ion Creangă, pe desfătătorul Mihail Sadoveanu, pe preacucernicul Gala Galaction şi pe remarcabilul Panait Istrati, cu tot atât de remarcabilele lui peregrinări, amintiri şi născociri despre potentaţi şi haiduci.

Într-o vreme când pe alte meleaguri aşternerea slovelor de-abia îşi iţea capul din scutece, Italia deja bătea la porţile nemuririi prin Decameronul lui Giovanni Boccaccio. E drept că unele dintre picantele lui povestiri îşi au izvorul în literatura antică, precum cea cu femeia necredincioasă ce-şi ascunde ibovnicul în butoi, şi care i-a fost inspirată lui Boccaccio de întâmplarea similară din romanul Măgarul de aur al lui Apuleius. Dar faptul acesta nu prejudiciază cu nimic hazul artistic al naraţiunii, întrucât întâmplarea – repovestită cu mijloacele proprii şi adaptată moravurilor tot aşa de libertine ale timpului, se integrează perfect în arhitectura cărţii.

Între numeroşii urmaşi ai lui Boccaccio, o menţiune specială merită iscusitul călugăr Matteo Bandello, cu divina dulceaþă a limbii sale, răspândită pretutindeni în cele peste 200 de nuvele dedicate mărimilor vremii.

În ceea ce priveşte literatura hispanică, este ea altceva decât o povestire interminabilă (fiind circulară, precum pământul pe care-l îmbrăţişează!), despre înţelepciunea şi nebunia lui Don Quijote, despre vorbirea miezoasă a lui Sancha Panza şi păţaniile sale hazoase, despre legătura de nezdruncinat dintre cei doi eroi? Nici nu-i cu putinţă altminteri, deoarece unitatea celor doi este chiar chipul spiritual al lui Cervantes, reflectat în oglinda veşniciei, ori – dupã cum se ştie – Cervantes reprezintă chintesenţa picarescă a spaniolilor, aşa cum, după expresia inspirată a lui Petre Ţuţea, Eminescu constituie pentru noi românii “o sumă lirică de voievozi”.

Iar pramatiile de picaro au traversat mările şi oceanele în căutare de noi ţinuturi, pentru a deveni preşedinþi ori saltimbanci, bogaţi ori săraci, luptători împotriva fărădelegilor ori, dimpotrivă, făptuitori de fărădelegi. Şi pretutindeni duceau cu ei pe Don Quijote şi Sancho Panza, pentru că inimile lor clocoteau de catolicism, iezuitism şi cervantism. Căci, afirmă cu tărie Miguel de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Don Quijote este un simbol al Spaniei, filosofia lui este filosofia mistică a Spaniei, iar el este un Iisus spaniol şi un erou asemeni Cidului, şi asta întrucât întruchipează idealul cel mai uman, anume idealul eroismului tragic. Donquijotismul fiind nemuritor, pe bună dreptate exclamă Unamuno la moartea cavalerului: “Trăiască Don Quijote mort!”

Mergând mai spre nord şi încercând cu sfiala datorată purităţii şi măreţiei să pătrundem în templul literaturii germane, va trebui să trecem pe sub arcul de triumf înălţat la cote ameţitoare de către titanismul lui Goethe şi Schiller. Fireşte, căutările faustice ale lui Goethe în multe din domeniile curiozităţii umane, olimpismul izvodirilor sale lăsate moştenire omenirii, la fel ca şi tulburãtorul poem schillerian de-o nesecată emoţie artistică, reprezintă încântătorul subiect al unei povestiri fără sfârşit despre om şi aspiraţiile sale de împlinire cu ajutorul valorilor cardinale. Căci o asemenea temă fascinantă se constituie într-o preţioasă rezervă, care – într-un context adecvat şi îmboldită de patosul inspiraţiei – poate dobândi nebănuite contururi de lumină şi cunoaştere…

Pentru a fi pe deplin în ton cu capitolul de faţă, din numeroasele nume sonore ale literaturii germane, voi menţiona doar două: E.T.A.Hoffmann şi Paul Heyse. Deşi situaţi în epoci diferite şi creatori ai unor stiluri distincte, ei se aseamănă prin măiestria decupării unor scene din viaţă, prin fluenţa narării şi prin emoţia stârnită în cititor de vraja exprimării fără cusur.

Autorul nemuritorului Motan Murr simţea atracţie spre fantasticul de naturã romantică. Dar un fantastic lejer şi firesc, cu personaje zoomorfe doldora de umanism şi înzestrate cu un adorabil simţ critic, încât cititorul se simte captivat de la primele rânduri hoffmanniene şi participă din toată inima la magistrala intrigă ţesută de autor.

În ceea ce-l priveşte pe Paul Heyse, laureat al Premiului Nobel, ei bine, talentul lui de povestitor înnăscut (este de-a dreptul fermecător prin eleganţa stilului şi simplitatea acţiunii!), de adevărat vrăjitor în mânuirea cuvintelor atunci când îşi propune să creeze o atmosferă de epocã şi să transmită o anumită stare emoţională, acest talent este atât de răscolitor şi efectele sunt atât de bine dozate, ca de pildă în superbele şi tot atât de tragicele nuvele Andrea Delfin şi Măgăriţa, încât cititorul realmente simte că-şi pierde răsuflarea şi bătăile inimii i se iuţesc atunci când ajunge cu lectura la momentele cheie ale acţiunii, realizate prin “teoria şoimului” ce i-a fost inspirată lui Heyse de o nuvelă a lui Boccaccio.

*

În pofida enormelor lejerităţi admise în exprimare şi a prefacerilor practicate în stil de către corifeii secolului 20 ai literelor englezeşti (James Joyce, Virginia Woolf, Malcolm Lowry), prefaceri datorate încercărilor autorilor de-a cotrobăi cu mai mult folos decât alţii prin mintea, sufletul şi gândurile personajelor, în pofida acestor înnoiri, deci, literatura engleză nu este altceva decât un miracol shakesperean. Toată literatura anterioară converge spre Shakespeare şi din el iradiazã tot ce s-a zămislit de preţ (nu doar în arhipelagul britanic!), căci Shakespeare este unic şi irepetabil, un părinte al titanilor, care primiseră misiunea divină de-a zgudui cultura lumii şi de-a o aşeza pe coordonatele umanităţii şi universalităţii.

Scriitorii englezi, mulţi ca frunza şi iarba, se remarcă atât prin savoarea stilului, cât şi prin ironia autentic britanică, poate nu întotdeauna suficient de fină şi iscusit mânuită, însă mereu stând la pândă printre rânduri. Iar maniera britanică de-a scrie, în chip firesc a fost adoptată de scriitorii din fostele colonii. Aşa se face cã americanii, de pildă, prea puţin înzestraţi cu povestitul şi ironia, prin harul şi verva satirică a lui Mark Twain şi-au văzut visul cu ochii: ambele însuşiri, îndelung râvnite la foştii lor stăpâni, au început să joace tontoroiul în propria lor bătătură…

În mod cert, cel mai talentat şi mai suculent povestitor din literatura engleză este William Somerset Maugham, narator de excepţie, care pe bună dreptate a fost considerat un adevãrat Maupassant al britanicilor. Mărturie în acest sens stau nu numai nenumăratele lui povestiri, toate excelând prin uşurinţa exprimării şi curgerea acţiunii, dar şi romanele, unele extrem de graţioase, ca de pildã Vãlul pictat – şi aceasta în pofida elementului adulterin şi morbid pe care-l conţine, altele mai greoaie, precum romanul autobiografic Robie, ori mai dense şi mai aproape de maturitatea artistică a scriitorului, aşa cum putem să ne dăm seama în Plăcerile vieţii.

Cel de-al doilea scriitor britanic, care cu certitudine nu poate lipsi din galeria marilor povestitori, este Graham Greene. Autor a mai multor romane, unele de cea mai aleasă factură poliţistă (Omul nostru din Havana, Ucigaşul plătit), altele dezbătând probleme majore ale omenirii: dictatura preşedintelui haitian Papa Doc Duvalier în romanul Comedianţii, ori războiul din Vietnam în romanul Americanul liniştit, Graham Greene se dovedeşte în fiecare din scrierile sale stâpânul unui stil sobru, epurat de orice artificii inutile, precum şi mânuitorul unui limbaj curat, simplu şi foarte expresiv.

*

Literatura scandinavă şi-a înălţat armătura pe fundamentul nemuritoarelor sagas, motiv pentru care poveştile şi povestitorii se simt pe aceste meleaguri ca-n sânul lui Avraam. Norvegia în întregime se reflectă în impozanta statură al lui Bjönstjerne Björnson, atât ca om voinic, dinamic şi sociabil (marele critic danez Georg Brandes îl definea drept “un geniu cu braţele deschise”), cât mai ales ca scriitor înzestrat cu un talent viguros precât un urs (de altfel, numele fiarei se reflectă de două ori în numele scriitorului!), profund ataşat de natură, patrie, semeni şi tradiţii. Disponibilităţile de povestitor ale acestui mare scriitor (laureat al Premiului Nobel şi poet naţional alături de Henrik Ibsen) se vădesc cu prisosinţă în povestiri precum Arne, Flãcãul vesel sau Fata pescarului, unde – asemeni lui Andersen şi altor scriitori scandinavi, nu ezită să ne prezinte o natură animizată, adică o natură de basm, în care nordicii se simt perfect integraţi.

Dar dacă Norvegia avea nevoie de luptători aidoma lui Björnstjerne Björnson în vederea atingerii ţelului suprem – separarea Norvegiei de Suedia, ceea ce s-a şi întâmplat în urma plebiscitului din 1905, în Suedia, firea pătimaşă şi dezlănţuită a lui August Strindberg n-a avut câştig de cauză în confruntarea cu firea calmă, duioasă, de povestitoare cuminte a Selmei Lagerlöf, iar scriitoarea – mult mai modestă în plan artistic şi în dezbaterea ideilor fundamentale ale omenirii, a intrat totuşi în posesia Premiului Nobel. (N.B. Dacă Strindberg este cel mai admirat scriitor suedez, Selma este cu certitudine cea mai iubită!)

Formidabilul apetit al Selmei Lagerlöf pentru basm, pentru poveste în general, la fel ca şi irezistibila atracţie exercitată asupra scriitoarei de către natură în general, de natura animizată în special, toate acestea sunt reflectate cu multă simţire artistică de întreaga ei operă, cu deosebire de Povestea lui Gösta Berling şi de Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, acest adorabil Ulise suedez. Căci, lucru vrednic de-a fi semnalat, romanele Selmei Lagerlöf sunt de fapt false romane! Ele sunt nişte încântãtoare basme, redate cu mijloacele romanului şi extinse la dimensiunile acestuia…

Pentru că subiectul în dezbatere riscă să ia proporţii de-a dreptul monstruoase şi pentru că oricum n-are şanse să-i mulţumească pe cusurgii, ba dimpotrivă, mă grăbesc să închei, nu înainte de-a aminti încă vreo câţiva povestitori îndrăgiţi, cu toate că – recunosc – numele lor n-au rezonanţa celor de mai sus. Astfel, în literatura austriacă merită menţionaţi Adalbert Stifter şi Ferdinand von Saar, în cea polonezã Boleslaw Prus, în literatura argentiniană Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares, în uriaşa literaturã chinezã U Ceng-en şi Ba Jin, iar în cea japoneză Yasunari Kawabata. De altminteri, cu excepţia austriecilor şi a polonezului, în cartea Ofensiva sensurilor am fãcut anumite aprecieri asupra tuturor celor care pe acest final sunt doar amintiţi.

3.3Cuvântul care călătoreşte

Având multiple sarcini (de la a sugera până la a decide şi ordona), sarcini prin care relaţiile interumane se dezvoltă şi se modificã necontenit, cuvintele ascund în profunzimea lor dorul de apropiere înspre miezul cunoaşterii. Datorită acestui fapt, mişcarea cuvintelor prin comunicare către dezvăluirea sensurilor lor adânci, dobândeşte caracterul necesităţii, asemeni mişcării în general. Direcţia predilectă de mişcare a cuvintelor inspirate este verticala, căci cuvintele “ce exprimă adevărul” sunt ca nişte sateliţi atraşi de desăvârşirea Cuvântului, pentru ca după înveşnicirea lor prin îmbăiere în lumina graţiei divine, să coboare la nivelul atotumanului atins de harul creaţiei…

Poate că cele mai palpitante pagini din literatura universală sunt paginile dedicate călătoriilor şi peregrinărilor. Este genul de literatură unde elanul artistic şi fantezia debordantă a autorului îşi dau mâna în asaltul asupra redutelor captivantului, iar dupã cucerirea acestora, în urcuşul spre culmile dătătoare de fiori ale senzaţionalului.

Căci ce altceva decât o nemuritoare împletire între artistic şi fabulos, ambele unice prin vâna lor homerică, reprezintă Odiseea peripeţiilor şi peregrinărilor lui Ulise în drumul său spre Itaca, insula natală?! Şi chiar dacă drumul eroului este presărat ba cu ademenelile vrăjitoarelor şi sirenelor, ba cu răutăţile şi cruzimile unor monştri precum ciclopii, fantasticul mereu prezent nu devine supărător, întrucât nu este precumpănitor. Dimpotrivă, prin măiestria cu care Homer umanizează însuşi fabulosul, aşa încât istoria peripeţiilor lui Ulise se prezintă ca o minunată poveste a luptei dintre bine şi rău, avem în acest mod o splendidă dovadă a izbânzilor umane prin fidelitate, cutezanţă şi încredere în forţa invincibilă a binelui. Şi astfel, cu ajutorul neprecupeţit al zeilor, eroul îşi vede visul cu ochii – împlinirea destinului său fericit!

Dar Satyriconul lui Petroniu, primul roman din literatura latină şi cel dintâi roman (fragmentar) din literatura universală, este el altceva decât un minunat periplu al eroilor prin diverse medii ale Antichităţii (intră într-un bordel, participă la un festin etc.), prilej cu care autorul, acest arbitru al eleganţei, ne oferă incitante mostre din moravurile libertine ale vremii, chiar dacă pentru elocvenţa descrierilor foloseşte anumite expresii licenţioase!?

Tot aşa admirabilul roman Mãgarul de aur (respectiv Metamorfoze) este o suită de delicioase istorisiri inserate în firul năvalnic al acţiunii. Chiar dacă întrerupe firul acţiunii – însă este o binevenită întrerupere, de cel mai înalt nivel artistic -, basmul Amor şi Psiche reprezintã o excepţională inserţie, care dezvăluie bogatele resurse artistice ale autorului şi care, departe de a scădea, ridică la cote incredibile emoţia cititorului. Acţiunea romanului se constituie de fapt dintr-o succesiune de întâmplări dintre cele mai năstruşnice şi hazoase din viaţa lui Lucius, după ce acesta se transformă în măgar prin utilizarea altei alifii decât cea care urma să-l facă pasăre, şi apoi ca măgar trecerea lui de la un proprietar la altul, fiecare cu slăbiciunile şi năravurile sale. Păstrându-şi nealterat instinctul de conservare (teama umană de castrare este prezentată cu o vervă irezistibilă), precum şi spiritul de observaţie, Lucius în pielea de măgar ne prezintă într-un încântător limbaj satiric o paletă diversificată din moravurile scandaloase ale timpului (hoţi, sperjuri, femei adulterine, ucideri şi sinucideri), pentru ca în final, cu ajutorul zeiţei Lunii să reintre în pielea de om după înfulecarea petalelor de trandafiri, singurul leac prin care se putea anula efectul vrăjitoresc al alifiei buclucaşe.

*

Evul Mediu s-a vădit un mare producător şi consumator de fantastic, hidos şi monstrous. Preocupările teratologice sunt prezente atât la artişti de frunte precum Albrecht Dürer şi Hieronymus Bosch, cât şi în literatura cavalerească a timpului ori în creaţii halucinante de tipul lui Dracula.

Dacă vrăjitoria era aprig prigonită de Inchiziţie, fără a putea fi cu totul eradicată, tocmai datorită enormei influenţe pe care o exercita asupra minţilor şi spiritelor vremii, multe dintre ele de-o aleasă cultură, în schimb esoterismul şi ştiinţele oculte se bucurau de multă preţuire, piatra filosofală era căutată cu îndârjire, formulele magice ale nemuririi aşijderea, iar laboratoarele lucrau din plin fie pentru obţinerea aurului în retortele alchimiştilor, fie pentru zămislirea vieţii (homunculus) în retortele magicienilor. În asemenea condiţii nici nu-i de mirare că realul mergea braţ la braţ cu fantasticul şi că adevărul se zbătea să scape din braţele vânjoase ale misticismului. Dar tot atunci s-au plămădit miturile unor minţi neobosite şi scormonitoare, ca de pildă mitul faustic, minţi care şi-au afirmat triumful neliniştii creatore în opere de prim rang din cultura universală.

Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care a spart platoşa medievală şi a aruncat punţi trainice dinspre trecut spre viitor peste hăurile căscate în istoria feudală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor de necesar şi actual, iar Divina comedie o carte mereu tânără, asemeni sufletului şi aspiraţiilor umane.

Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul înfrãţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută, care în pelerinajul său prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură – Vergiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirate de întreaga umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.

Cei doi mari François, Rabelais şi Villon, îşi afirmă la rândul lor predilecţia pentru călătorie: unul pe mare şi uscat prin intermediul nemuritorilor săi eroi Gargantua şi Pantraguel, prilej cu care se lasă purtat de curentul satirei înspre ostrovul râsului sănătos, celălalt călătorind el însuşi călare pe versul său înaripat prin lumea subterană a hoţilor şi prostituatelor, deşi, cum bine scria într-un moment de mare cumpănă, a fost foarte aproape “de-a şti bietul grumaz,/ cât trage curul la necaz”.

*

Cãlãtorie spre soare-apune este celebra carte a lui U Ceng-en, poate cel mai mare scriitor medieval chinez şi unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Deşi înţesată de miraculos şi fantastic de-a lungul întregului traseu pe care s-a angajat călugărul budist Tripitaka pentru a aduce cărţile sfinte ale budismului din India, cartea nu este nici pe departe greoaie ori obositoare. Dimpotrivă, fluenţa limbii şi acţiunii, ca şi fermecătorul proces de umanizare izbutit de autor, conferă cărţii indiscutabile însuşiri în sprijinul unei lecturi pe cât de agreabilă, pe atât de instructivă vizavi de tradiţiile şi mentalităţile chineze specifice timpului, iar personajele, cu precădere Maimuţa, au parte de întreaga simpatie a cititorului pentru giumbuşlucurile la care se dedau şi hazul pe care-l stârnesc.

Dar Cartea celor o mie şi una de nopţi, este ea altceva decât o delicioasă călătorie prin mirifica lume arabă din vremea marilor califi, precum Harun Al-Raşid, un neobosit periplu peste mări şi ţări necunoscute, în compania lui Sindbad Marinarul şi a altor multe personaje, ce-şi vădesc temeritatea şi dorul de aventurã în extraordinarele peripeţii la care-i supune inepuizabila fantezie orientală?!

*

Şi pentru că mai sus tot am intrat pentru o clipã în loja de unde Gogol privegheazã asupra literelor ruseşti, este cât se poate de nimerit să subliniem că profilul moral al nemuritorului său Cicikov a fost desăvârşit prin călătoriile pe care acesta le-a efectuat şi prin mulþimea contactelor avute cu diverşi exponenţi ai societăţii ruseşti din acele timpuri.

Cicikov este în definitiv produsul unei societăţi muribunde: o societate în care ţăranii mor ca muştele, iar cea mai mare parte din moşieri sunt sterpi şi fără vlagă – adevărate suflete moarte. În aceste condiţii, lui Cicikov – veritabil maestru al răbdării, prefăcătoriei şi al pungăşiilor cu blazon -, îi încolţeşte în minte ideea săltării pe scara socială prin cumpărarea a ceva nemaiauzit până la acea dată: sufletele iobagilor morţi! Întrucât în acte se specifica doar numărul sufletelor cumpărate, nu şi modul în care se prezentau ele, şi întrucât indicatorul principal al averii era numărul iobagilor aflaţi în proprietate, iată că prin acest truc Cicikov avea şanse să pară altceva decât ceea ce era în realitate.

Fireşte, spiritul însetat de dreptate şi adevăr al autorului nu putea lăsa nepedepsite potlogăriile mai vechi şi mai noi ale eroului său, aşa că din fragmentele părţii a doua (atât cât ni s-a păstrat), aflăm cum Cicikov n-a scăpat de ochiul justiţiei…

Mai important pentru noi este faptul că sub şfichiul când mai blând când mai tãios al ironiei gogoliene, Cicikov cel uns cu toate alifiile este primit de reprezentanţii moşierimii şi ai autorităţilor locale, ocazie cu care ni se prezintă ba figuri tipice de funcţionari birocraţi şi corupţi, ba chipuri de boieri inutili şi zurbagii asemeni lui Nozdriov, ori sâcâitori şi mucegăiţi precum Korobocika.

Doar chipul inteligent şi energic al întreprinzãtorului Kostanjoglo (un nerus) nu poate da viaţă vastului tablou al unei moşierimi ce-şi cloceşte indolenţa în conace dărăpănate şi-şi târâie nepriceperea prin noroaiele satului spre ruina sa deplinã (cazul lui Hlobuev).

*

Indiscutabil că din capitolul da faţă nu poate să lipseascã Selma Lagerlöf, acea distinsă şi mereu tânără doamnă a basmului scandinav. Pentru că Nils Holgersson nu este un călător oarecare. Cu mijloacele aflate la îndemâna basmului de mare simţire, autoarea îl transformã pe sărmanul Nils într-un spiriduş de-o şchioapă.

Acesta se arată mâhnit peste măsură la început, adică atunci când se gândeşte la mâhnirea părinţilor săi. Dar apoi mai prinde niţică inimă, încalecă pe gânsacul din curtea părintească şi amândoi intră în formaţia gâştelor sălbatice ce zboarã spre Laponia. Ei, şi din acest moment încep pentru Nils nu numai deliciile zborului, ci şi încercările la care este supus oricare personaj de basm, fie el oricât de mic şi inocent. Neajunsul staturii şi al forţei este suplinit prin cel al isteţimii, dar mai ales prin ajutorul oferit de natura animizată. Căci el, prichindelul, iubeşte cu ardoare natura şi toate vieţuitoarele, drept urmare înţelege şoaptele copacilor şi poate dialoga cu gâştele, vulturul, vulpoiul sau ursul. Ajutorul vine întotdeauna la ţanc, şi astfel Nils scapă nu numai din toate capcanele întinse de vulpoi, ci chiar din ghearele ursului.

Călătoria lui Nils înspre Laponia îi oferã scriitoarei prilejul să ne prezinte frumuseţile Suediei, să vorbeascã cu emoţie dar şi cu mândrie despre întinsele ei lacuri şi păduri, despre munţi şi ape repezi, despre ferme, combinate metalurgice şi mine de fier, despre oameni, tradiţii şi obiceiuri. Şi fireşte că în anumite situaţii, seara mai ales când oamenii stau în tihnă la taifas, se simte nevoia unor poveşti adiacente, ce au caracter local şi care rotunjesc acţiunea basmului principal.

Cât priveşte finalul, ei bine, acesta nu poate să fie decât unul, adicã aşa cum se sfârşeşte orice poveste frumoasã şi orice vis fermecãtor: Nils se reîntoarce în ograda părintească, îşi reia înfăţişarea dinainte, iar gâştele, cu tot dragul prins de el, îşi văd de rosturile lor, pentru că prin schimbarea survenită, el nu mai pricepe glasul lor, nu mai pricepe glasul naturii.

*

Dar care literatură a lumii se simte înfiorată de dorul de ducă şi de aventură la fel ca literatura anglo-americană? Tonul acestei literaturi este dat de către Daniel Defoe, îndată dupã anul 1700. Adică atunci când îi apare celebrul roman Robinson Crusoe. La acea datã englezii fierbeau în sucul revoluţiei burgheze de la 1688, revoluţie prin care s-a consfinţit victoria definitivã a protestantismului. Tot atunci, nevoile tot mai presante ale industriei în plin avânt, au dus la saltul spectaculos înregistrat de comerţ. Dacă la toate astea se adaugă atacurile din ce în ce mai îndrăzneţe ale piraţilor englezi împotriva corăbiilor spaniole care cărau enormele bogăţii stoarse din colonii, avem un tablou al cauzelor ce i-au impus Angliei construirea unei flote (comerciale şi de război) în măsură să o facă stăpâna mărilor, pentru ca mai apoi, prin flota şi echipajele sale încercate, să pună bazele unui impresionant sistem colonial.

 Robinson Crusoe este cartea care semnează actul de naştere al romanului englez modern. În definitiv, romanul nu face decât să exprime năzuinţele burgheziei timpului, ba chiar năzuinţele autorului însuşi, de vreme ce Daniel Defoe fãcea parte din burghezia mijlocie.

Cum se explică enormul succes de care s-a bucurat romanul încă de la apariţie, iar apoi menţinerea lui constantă de-a lungul timpului în preferinţele atâtor şi atâtor generaţii de cititori? Prin aceea că după alte peripeţii anterioare pe mare şi pe uscat, prin care nedomolitul Robinson deja se furişase în inimile cititorilor, după naufragiul pe insulã începe marea sa aventură – aceea a luptei cu natura şi a activismului său neostoit. Adică omul omul îndrăzneţ şi curajos de dinaintea naufragiului, nu se lasă copleşit de disperare după dezastru, ci găseşte resursele fizice şi spirituale necesare pentru a lupta şi învinge.

Şi astfel, omul nechibzuit şi neascultãtor, adică deficitar la capitolul educaţie, aşa cum s-a dovedit Robinson Crusoe până la naufragiu, după acest moment fatidic îşi încordează voinţa şi într-un asemenea chip el va cunoaşte remarcabilele rezultate ale educaţiei prin muncă şi perseverenţă. Altfel spus, în condiţiile vitrege în care a fost azvârlit de destin, Robinson Crusoe va reface toate etapele civilizaţiei parcurse de omenire în mii de ani: vânătoarea, creşterea animalelor, cultivarea pãmântului, olăritul etc.

Fiindcă oricare dintre noi ar putea fi în locul lui Robinson, ne bucurãm din toată inima atunci când el înregistrează succese (cu olăritul, cu înmulţirea caprelor ori în luptele cu canibalii şi mai târziu cu răzvrătiţii de pe navă) şi ne întristăm când are parte de anumite eşecuri. Dar aşa cum se cuvine unui personaj perseverent dintr-o carte plină de învăţăminte, linia izbânzilor este statornic ascendentă, iar credinţa în forţa faptelor bune (vezi eliberarea lui Vineri din mâinile altor canibali) duce în final la pedepsirea răului şi la plecarea celor buni de pe insulă.

Fiind foarte aproape de condiţia omului obişnuit, cu micile lui virtuţi şi marile lui defecte, nu-i de mirare că pe lângă simpatie, nutrim faţă de Robinson şi multă preţuire.

Iar sentimentele noastre rămân la fel de vii şi puternice, chiar şi atunci când conştientizăm cã “robinsonada” n-a pornit de la zero, ci de la cunoştinţele puse la dispoziţia eroului de cel mai avansat stat capitalist al vremii, şi că autorul a înscris “robinsonada” pe o necesară curbă ascendentă atunci când “a adus” corabia naufragiată aproape de ţărm, pentru a face posibilă salvarea unor lucruri de importanţă vitală: puşti, muniţie, unelte de tâmplărie, mâncare, seminţe, haine, fără de care nu e greu de imaginat cum s-ar fi desfăşurat aventura de pe insulă…

Dar Daniel Defoe, adversar al ficţiunii, desfăşoară partitura unei imaginaţii realiste, scrisă pe notele unui limbaj simplu, direct şi atrăgător, fapt care conferă acţiunii un plus de cursivitate şi atractivitate.

Scopurile urmărite în capitolul de faţă ne obligă să nu părăsim epoca lui Defoe, ci să ne aplecăm niţel asupra personalităţii complexe a marelui său contemporan Jonathan Swift şi asupra operei lui, o operă pe cât de valoroasă pentru literatura şi cultura universală, pe atât de stranie şi incitantă.

Violenţele de cleric polemist, de apărător furibund a cauzei irlandezilor şi de mizantrop dotat cu un sarcasm devastator, toate acestea l-au impus pe Swift cu autoritate în ochii semenilor, dar într-un mod nuanţat, care până în zilele noastre basculează între admiraţie şi dispreţ, între plăcere şi silă. Dacă mai adăugăm la cele spuse şi ultimii trei ani de viaţă petrecuţi de Swift în negura nebuniei, nu-i de mirare că pentru psihologi şi psihanalişti el continuă să fie un “caz”.

Comportamentul lui derutant, spun aceştia, îşi trage seva din anumite traume infantile (orfan de tată, Swift îşi trăieşte primii ani de viaţă departe şi de mama lui), precum şi din frustraţii de natură erotică.

Acuzat de predilecţie spre scatologie şi de violenţe ale limbajului, totuşi nimeni nu poate nega că prin umorul negru şi sarcasmul feroce pe care le-a cultivat cu o măiestrie ne mai întâlnită până la el, Swift se afirmã drept precursorul acestui gen de literatură anglo-americană. Tot aşa, el este un precursor în literatura absurdului, filiaţia fiind stabilitã (de pildă prin anticipaţiile kafkiene) fără drept de tăgadă.

Desigur, opera fundamentală a lui Swift o reprezintă Călătoriile lui Gulliver. Asemeni eroului lui Daniel Defoe, dar mai ales asemeni tuturor navigatorilor îndrăzneţi şi aventuroşi din epocă, Gulliver se simte cuprins şi el de febra călătoriilor, ce aveau ca mizã descoperirea de noi ţinuturi aducătoare de foloase materiale. Căci, după cum precizeză Swift, aceste ţinuturi locuite de primitivi erau de îndată colonizate de englezi, fie ei şi piraţi, pentru ca după obişnuitul val de crime şi jafuri, respectivul teritoriu să intre în stăpânirea Coroanei engleze.

Ceea ce nu este cazul lui Gulliver şi al călătoriilor sale, pentru că – aşa cum afirmă autorul – cartea de faţă are menirea să-l înveţe pe cititor, iar nu să-l distreze!

Cartea se constituie dintr-o suită de călătorii dintre cele mai miraculoase, şi în fiecare din aceste călătorii Swift dovedeşte enorme resurse în cultivarea utopiei şi în construirea unei lumi halucinante: împărăţia liliputanilor şi cea a uriaşilor, insula plutitoare sau cea condusă de cai (equocentrică). E adevărat că în domeniul utopiei Swift a fost precedat de gânditori iluştri precum Thomas Morus şi Campanella. Dar dacă utopiile înaintaşilor se remarcă prin caracterul lor raţional şi abstract, utopiile lui J. Swift dobândesc un plus de concreteţe şi intensitate, implicit de credibilitate din partea cititorului, prin nota de realism conferită de încercările la care este supus Gulliver, iar apoi de încadrarea acestuia în noile colectivităţi şi de descrierile extrem de minuţioase ce ilustreazã talentul naratorului.

Dar oricât de precise ar fi măsurătorile, ele nu au darul sã-i transmitã lui Gulliver siguranţă şi echilibru de nezdruncinat. Dimpotrivă, ele îşi dovedesc relativismul lor derutant şi amuzant de-abia după ce Gulliver părăseşte împărăţia uriaţilor şi revine în Anglia. Vieţuirea printre uriaşi a ajuns să-i schimbe percepţia despre sine şi despre lumea înconjurătoare, aşa că după revenirea în ţară cu încredinţarea că-i uriaş, el ajunge să strige la oamenii de pe stradă să se dea la o parte ca să nu-i strivească, încât – după cum notează autorul cu unorul său cuceritor -, “în vreo două rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrãzniciei mele”.

Fireşte că Swift nu ezită să ia la refec rânduielile din Anglia timpului său. Pe politicieni îi împarte în “capete turtite” şi “capete rotunde”, respectiv partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul celor de părere contrarie. Iar de anumiţi academicieni şi oameni de ştiinţă îşi bate joc într-un mod copios, descriind preocupările “savante” ale academicienilor de pe insula zburătoare: unul încearcă să obţină lumină din castraveţi, altul să extragă praf de puşcă din gheaţă, iar un arhitect se luptă să construiască pornind de la acoperişul caselor înspre fundaţie.

De altminteri, dispreţul lui Swift faţă de om este neascuns: pentru el omul nu este un animal raţional, ci un animal capabil de raţiune! Acest dispreţ ajunge până la refuzul oricărei colaborări şi apropieri de semeni, după ce Gulliver este obligat să părăsească insula condusă de cai, acea insulă magnifică unde nu se cunoaşte răutatea, minciuna şi prefăcătoria, iar omul ajunge cu adevărat să cunoască sănătatea şi lumina spirituală.

Literatura engleză, la fel ca cea americană, dovedeşte o adevărată slăbiciune pentru călătorii şi aventuri. După Daniel Defoe şi Jonathan Swift, cei doi mari deschizători de drum, mai amintesc câţiva scriitori care au excelat în acest gen de literatură: Samuel Butler, Robert Louis Stevenson, G.H.Wells şi W.Wilkie Collins, iar din literatura mai apropiată de zilele noastre: W. Somerset Maugham şi Graham Greene, doi scriitori pe care deja i-am amintit în capitolul precedent şi care în prezentul capitol merită o menţiune specială atât pentru dorul lor nestins de hoinăreală, cât şi pentru firescul plasării acţiunilor şi eroilor lor în cele mai depărtate zone ale globului.

*

Dar după cum precizam mai sus, nici americanii nu rămân de căruţă la acest capitol. În Aventurile lui Gordon Pym, Edgar Allan Poe se dovedeşte acelaşi maestru al palpitantului şi senzaţionalului, duse până la situaţii limită.

Mark Twain, acest rege al umorului yankeu, se vădeşte în viaţă hoinar şi mereu îmboldit spre aventură, adică aidoma îndrăgiţilor săi eroi Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Dar se pare că întâmplările celor doi pe continentul american nu au fost în măsură să-i mulţumească înclinaţia lui Twain spre aventura zemoasă şi hazoasă. Drept urmare, înşfacă un yankeu, pe care – printr-o magistrală pasă magică – îl proiectează înapoi în timp până în secolul al VI-lea, taman la curtea regelui Arthur. Şi astfel s-a zămislit Un yankeu la curtea regelui Arthur

Pentru că ei înşişi au avut parte de întâmplări neobişnuite în călătoriile întreprinse, este normal să nu ne grăbim atunci când ne îmbarcăm pe balenieră împreună cu Herman Melville, ori când Jack London îşi cheamă la taifas străbunii…

Da, este cât se poate de adevărat că în tinereţe Melville a urcat pe balenieră pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar la câtva timp după îmbarcare, sătul de caşaloţii din Mările Sudului şi de uleiul de spermanţet, Melville dezertează şi-şi găseşte un neuitat refugiu între polinezieni. Apoi se îmbarcă pe un alt vas, ajunge acasă şi aici, cu cultura adunată printre butoaiele de pe vas, se hotărăşte să scrie povestea şederii sale printre polinezieni. Aşa începe aventura scrisului, dar drumul spre culmile artei este anevoios, pentru că el trebuie să treacă printre fălcile Balenei Albe.

Indiscutabil că Moby Dick sau Balena Albă reprezintă realizarea de vârf a lui Herman Melville. O carte provocatoare şi captivantă, asemeni oricărei capodopere, cu toate că nu este propriu-zis roman, poem epic sau tratat ştiinţific despre cetacee. Dar având din toate acestea câte puţin şi încă ceva pe deasupra, a rezultat o carte mare, ba mai mult, o carte unică, încărcată de simboluri.

Căci ce altceva decât un simbol al răului este celebra Balenă Albă, pe urma căreia aleargă căpitanul Ahab împreunã cu întregul echipaj, nu doar în dorinţa de-a se răzbuna pentru piciorul smuls de vrăjmaşa perfidă! Deşi albul este culoarea asociată îndeobşte cu puritatea şi gingăşia, albul acestei dihănii de-o “răutate impenetrabilă”, după opinia căpitanului Ahab, este un alb înspăimântător prin masivitatea şi uşurinţa cu care monstrul se mişcă, dar mai ales prin inteligenţa de-a dreptul diabolică cu care el ştie să evite capcanele vânătorilor şi să răspundă cu lovituri mortale la agresiunile ce-l vizează. Dovadă în acest sens stau nenumăratele harpoane înfipte în imensa sa cocoaşă, dar care n-o împiedică pe balenă să alerge ca o stihie a înfricoşătorului şi dizgraţiosului prin imensitatea oceanului planetar, pentru ca în final să provoace scufundarea corăbiei prigonitoare şi moartea echipajului.

Din această încleştare pe viaţă şi pe moarte scapă doar naratorul teribilelor peripeţii, marinarul Ismael. Salvarea lui Ismael este în egală măsură uluitoare şi simbolică: uluitoare prin aceea că Ismael scapă de la înec cu ajutorul unui coşciug ce aparţinea prietenului său, sălbaticul şi multinimosul Queequeg; simbolică atât prin faptul că viaţa este inextricabil împletită cu moartea şi că în cazul de faţă salvarea unei vieţi se datorează într-un mod aproape miraculos celui mai sepulcral dintre obiecte, cât şi prin încărcătura simbolică, cu rezonanţe biblice, atribuită numelui personajului.

Un personaj cu numele de Ismael trebuie neaparat să trăiască şi să pună bazele unei mari seminţii, aidoma lui Ismael din Genesa, fiul dăruit lui Avram de egipteanca Agar, roaba Sarei, din care – după spusele învăţaţilor – descind arabii!

Nici nu-i de mirare că un monstru de gabaritul şi perfidia răutăcioasă a Balenei Albe a alimentat legendele marinăreşti despre ubicuitatea, ba chiar despre nemurirea ei, nemurirea – după cum notează autorul – nefiind altceva decât o formă de “ubicuitate în timp“.

Dar într-o asemenea ordine de idei, avem deplina libertate s-o asimilãm pe Moby Dick cu însuşi oceanul zoomorfizat: albul monstrului este aidoma cu albul spumei apelor, perfidia de care dă dovadă este după chipul eternei perfidii marine, iar grozăvia atacurilor îndreptate împotriva temerarilor urmăritori, te duc cu gândul la stihia apelor dezlănţuite.

Este limpede că în această accepţiune, căpitanul Ahab (Ahab este numele unui rege izraelit), cel despre care autorul spune că “era prinţ al punţii, rege al mării şi senior al leviatanilor”, nu avea nici o şansă în confruntarea cu o forţă invincibilă, chiar dacă pentru momentul decisiv al confruntării a subordonat voinţei sale monomane întregul echipaj în alcătuirea sa pestriţă: americani, englezi, danezi, francezi, maltezi, tahitieni, portughezi şi spanioli, laolaltă cu negri şi indieni, creştini împreună cu păgâni, adică un veritabil ghiveci social înghesuit într-o altă arcă a lui Noe, şi chiar dacă timp îndelungat s-a hrănit cu ură împotriva răului şi s-a adăpat cu speranţa încrâncenată a răzbunării. Căci împotriva inevitabilului dezlănţuit pe mare sau pe uscat, nu este înţelept să porneşti la atac, nici măcar atunci când împrejurările nefaste te transformă într-un răzvrătit cu aura de erou romantic şi-ţi dau încredinţarea că, mai degrabă decât un duh al răzbunării, ai toate însuşirile unui instrument al destinului.

Dar căpitanul Ahab, “balaurul ăla bătrân”, cum îşi şopteşte sieşi negrişorul Pip, se vede el însuşi “mai nebun decât nebunia însăşi”. Precizarea că nebunia lui e altfel, “e o demenţă demonică”, nu schimbă cu nimic auspiciile terifiante şi tenebroase sub care se desfăşoară această vânătoare sui-generis.

Iar dacã Balena Albă reprezintă un rău localizabil în timp şi spaţiu, acel monstru rezultat prin aglomerarea particulelor de rău favorizate de lăcomie, ambiţie ori minciună, atunci ideea pe care ne-o sugerează Melville este aceea că-i infinit mai uşor să luptăm împotriva răului din noi şi din lume când el se află în faşă, apelând la cele mai eficace arme pentru neutralizarea lui: iubire, modestie, cumpătare, spirit de dreptate şi adevăr.

Devenit monstruos prin întindere şi greu de zdruncinat prin rezistenţa opusă la asaltul binelui, răul – asemeni unui Moloch veşnic flămând -, îşi cere cohortele nesfârşite de jertfe, fie sub înfăţişarea războaielor şi bolilor, fie – în forma actuală – sub cea a catastrofelor provocate de poluare. Fireşte, cu toată aparenta lui atotputernicie, răul din lume va fi făcut inofensiv atunci când Marele Arhitect va crede de cuviinţă.

Jack London este genialul neliniştit al literaturii americane. Cu totul şi cu totul lipsit de dragoste maternã şi de căldura căminului părintesc, Jack London a peregrinat pe mare şi pe uscat, atât pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele, cât şi pentru aflarea liniştii şi a dragostei după care tânjea. Pâinea şi-a cââtigat-o cu multă trudă, practicând diverse meserii, din care – asemeni înaintaşului său Herman Melville – nu putea să lipseascã aceea de marinar. După propria lui mărturisire, dramul de linişte necesară pentru a se regăsi pe sine, aparţine perioadei petrecute în Alaska. Iar dragostea de frumos a îmbinat-o cu cea de adevăr, şi pe amândouă a căutat să le afle din cărţi. Căci aidoma lui Melville şi aidoma altor americani deveniţi la iuţeală celebri, Jack London a fost un autodidact, mereu îmboldit de la spate de nevoia de-a şti.

Viaţa plină de privaţiuni în care s-a zbătut ani şi ani la rând, la fel ca şi nenumăratele piedici întâmpinate pe drumul afirmării, i-au arãtat cât se poate de clar că simpla acumulare de cunoştinţe nu-i suficientă, că pentru a izbuti cu adevãrat trebuie să ieşi în faţă, că adică trebuie să lupţi din răsputeri pentru a te apropia de perfecţiune. Iar după lecturi temeinice din Darwin, Herbert Spencer şi Fr. Nietzsche, şi-a mai însuşit câteva idei, pe care din acel moment le-a aplicat necontenit în viaţă şi operă. Căci despre Jack London, cu îndreptăţire se poate spune că a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris! De la Darwin a împrumutat ideea selecţiei naturale; de la Spencer a preluat concepţia organicistă asupra societăţii, precum şi teoria inegalităţii raselor, respectiv teoria superiorităţii anglo-saxonilor; iar Nietzsche l-a cucerit prin cultul forţei şi al supraomului. 

Fidel acestor idei şi teorii – evident, extreme de tentante, dar şi amendabile în substanţa lor intimă! -, Jack London a trecut de îndată la aplicarea lor pe propria piele, iar în cărţile scrise la conturarea unor profiluri de supraoameni, ca de pildă chipul lui Martin Eden din romanul omonim. Jack London a recunoscut că Martin Eden este el însuşi, minus individualismul din pricina cãruia se sinucide. Dar a negat cu înverşunare influenţa lui Nietzsche în creionarea lui Martin Eden. Numai că după câtva timp însuşi autorul se sinucide – e drept, nu prin înecare, ci prin otrăvire cu pastile -, şi astfel contradicţiile dintre vorbe şi fapte se adâncesc, iar asemănarea dintre Jack London şi Martin Eden merge până la identitate.

Dar nu este singura contradicţie. De pildă, după copilăria lui plină de suferinţe, era de aşteptat ca odată ajuns celebru şi bogat, să nu-şi dea uitării cele două fiice din prima căsătorie. Totuşi, a uitat complet de ele, în timp ce adunătura de linguşitori care mişuna pe lângă el, se înfrupta din plin.

Acesta a fost omul, însã nu totdeauna omul şi opera formează o pilduitoare şi inseparabilă unitate. Iar opera lui Jack London, în pofida derapărilor datorate ambiţiei şi orgoliului său, a încântat şi continua să încânte generaţii de cititori de pretutindeni cu forţa evocatoare a povestirilor şi cu acţiunile palpitante, magistral conduse în opere precum Chemarea strãbunilor, Colþ alb sau Cãlcâiul de fier.

*

Pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului şi prezentului capitol ceea ce i se cuvine, voi aminti câteva nume de scriitori, de neadmis să lipsească dintr-o scriere ce aspiră la înţeleaptă temeinicie şi desfătătoare alcătuire.

De pildă, n-ar părea această scriere schiloadă dacă aş uita să pomenesc de plecările de-acasă ale nemuritorului Don Quijote în tovărăşia nepreţuitului său scutier Sancho Panza, atunci când prea bine se ştie că fiecare plecare, în pofida ingratitudinilor sau ciomăgelilor de care deseori eroii au avut parte, a însemnat o victorie de seamă pentru limba şi spiritualitatea spaniolă, implicit pentru cultura universală?!

Şi chiar dacă timpul şi vigoarea fizică nu i-au îngăduit lui Don Quijote să colinde întreg pământul pentru a-i pedepsi pe ticăloşi şi a îndrepta strâmbătăţile, nici contemporanii lui şi nici generaţiile următoare n-au avut motive să se plângă de dezinteres din partea cavalerului. Prin felul cum gândea şi acţiona, chiar dacă deseori o făcea într-un mod aparte, ce lesne friza nezdrăvenia, prin uluitorul amestec de eroism şi tragism, de măreţie şi bufonerie, de înţelepciune şi demenţă, Don Quijote a dovedit de-a lungul timpului că este întru totul uman şi că donquijotismul de-a pururi va rămâne o fascinantă ficţiune, împletită în chip magistral cu neliniştile şi aspiraţiile omului, cu sacrul şi profanul, cu frumosul şi adevãrul, nu mai puţin cu nedreptatea şi minciuna, cu lăcomia şi ticăloşia.

Portugalia n-are cum să lipsească din aceastã panoramă a cuvântului călător, fie şi pentru îndrăzneala navigatorilor portughezi, care prin curajul şi iscusinţa lor, au contribuit din plin la reuşita marilor descoperiri geografice, implicit la trasarea noilor frontiere ale lumii şi cunoaşterii.

Din interesanta literatură lusitană, mă voi apleca doar asupra a două cărţi: Călătorie prin ţara mea şi Relicva. Prima, semnatã de ilustrul scriitor romantic Almeida Garett, ni se prezintă ca o adevărată simfonie de culori – pagini de istorie şi tradiţii portugheze, pe canavaua cărora şerpuiesc opiniile şi impresiile scriitorului vizavi de cele constatate, dar se intercalează şi istorisirea unei taine de mare efect artistic, cu întreaga suită de conflicte, amoruri şi tragedii romantice puse de ea în mişcare.

Relicva este romanul de mare simţire artistică al scriitorului Eça de Queiroz, o creaţie ce-şi extrage valoarea din farmecul irezistibil al limbii, din echilibrul interior şi dozajul perfect al efectelor, din peripeţiile tragico-comice la care autorul îl supune pe Teodorico Raposo – eroul păcălitor, iar la urmă victima păcălelilor sale – şi din ironia mereu prezentă, fie atunci când scriitorul relatează ipocrizia şi falsa credinţă a lui Teodorico, fie atunci când redă fanatismul trufaş şi ameninţător al bogatei sale mătuşi.

Romanul îşi despică acţiunea pe două planuri. În planul real are loc călătoria lui Raposo la Ierusalim pentru a o reprezenta la locurile sfinte pe bigota lui mătuşă. Dar relicva pregătită în derâdere pentru bătrână, printr-o justă ironie a sorţii se constituie până la urmă în dovada incontestabilă a destrăbălărilor lui Teodorico. Demascat fără putinţă de tăgadă, ipocritul se vede alungat deîndată din casa mătuşii, şi astfel îşi vede năruite speranţele de-a pune mâna pe averea bătrânei.

În plan oniric, Eça de Queiroz relatează călătoria efectuată de Raposo la Ierusalim, exact în ziua crucificării Mântuitorului Iisus. Acţiunea este şi pe acest plan palpitantă, întrucât autorul se vădeşte un iscusit realizator al tablourilor de epocă. Iar Teodorico Raposo din vis ni se prezintă ca fiind animat de sincere şi puternice sentimente creştine, ceea ce dovedeşte că ipocrizia tânărului erou nu este altceva decât un palid reflex al ipocriziei cultivată de cler şi practicată cu zel de creştinii bogaţi şi trufaşi.

Jules Verne la rândul lui are locul bine statornicit în istorisiri de acest gen. Căci prin năzuinţa lui spre cunoaştere, prin avântu-i spre aventură şi prin fantezia scânteietoare cu care a construit intrigile şi şi-a plasat eroii în cele mai surprinzătoare ipostaze pe uscat, pe mare ori în aer, Jules Verne şi-a asigurat un loc de onoare în inimile cititorilor tineri şi mai puţin tineri.

În literatura americană a secolului 20, Ernest Hemingway a ocupat cu autoritate un binemeritat loc de frunte, dovada în acest sens fiind atribuirea prestigiosului Premiu Nobel, înaltă recunoaştere şi răsplată a valorii întregii sale creaţii, a strădaniilor depuse pentru îmbogăţirea culturii universale. Asemeni altor scriitori americani, Hemingway a fost un mare neliniştit şi peregrin (Spania, Africa, Cuba), un iubitor al neobişnuitului şi un pasionat de exotic, fapt pentru care a călătorit pretutindeni în lume, iar eroii şi cărţile sale de-un exemplar realism nu puteau să nu-i calce pe urme.

Ajuns la sfârşitul acestei călătorii lungi şi întortocheate, nu puteam să-mi doresc o încheiere mai fericită decât aceea în compania lui Panait Istrati. Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia Mică până în Franţa, dar şi un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil luptător (prin străduinţe supraomeneşti şi-a însuşit o franceză fără cusur), dar şi un învins în credinţă şi idealuri, dovada fãcând-o Spovedanie pentru învinşi, cartea despre brutala năruire a marilor sale prietenii şi a speranţelor legate de viitorul comunist al omenirii.

Dar cine îi poate contesta vraja limbii de povestitor înnăscut ori cea de evocator a suferinţelor românilor! Tocmai pentru a putea răzbuna nedreptăţile datorate potentaţilor vremii (cel mai adesea greci şi turci), Panait Istrati le-a conferit eroilor şi eroinelor sale (Cosma, Ilie, Floricica) staturi homerice. Iar aceştia, iubitori de libertate şi dreptate în mult mai mare măsură decât de huzur şi trai uşor, nu aveau altă cale decât să devină haiduci. Adică luptători aprigi şi neînfricaţi, şi în această calitate, duşmani ai potentaţilor vremii şi ai legilor nedrepte care-i apărau pe aceştia.

Prin viaţa lor slobodă şi aparent fără griji – o frumoasã reeditare a omului integrat în natură şi în comunităţile primordiale -, haiducii reprezentau pentru oprimaţi atât un exemplu cât şi o speranţă: pentru cei curajoşi exemplul că aceasta-i calea de urmat în lupta cu răul social, iar pentru fricoşi şi nehotărâţi, speranţa că acest firicel de bine se va întări şi va izbuti să doboare răul.

Iar haiducii hălăduiau prin codrii nepătrunşi şi aţineau calea poteraşilor şi îmbuibaţilor, ori îşi făceau apariţia la anumite cuiburi de jecmănitori pentru a-i pedepsi şi uşura de bogăţii. Se subînţelege că oropsiţii şi nevoiaşii îi ajutau pe haiduci ba cu mâncare, ba cu informaţii: în definitiv erau de-ai lor şi-şi puneau vieţile în primejdie pentru ei! Dar iarăşi este adevărat că nu există comunităţi umane fără cozi de topor şi trădători. Deseori haiducii vrednici de cea mai aleasă cinstire au sfârşit prin a fi trădaţi de propriii tovarăşi (să fi fost invidie, ori apucături de Iudă?!) sau de indivizi ticăloşiţi din satele pentru care-şi puneau pielea la bătaie. Alţi haiduci şi-au pierdut vieţile atunci când ei înşişi au devenit nişte potentaţi trufaşi şi cu apucături de tirani…

Citim în cărţile lui Panait Istrati despre isprăvile vitejeşti ale haiducilor şi ne bucurăm din toată inima că au izbândit în acţiunile lor îndrăzneţe; suferim alături de suferinţa autorului atunci când eroii sunt înfrânţi, dar nu simţim regret nici cât negru sub unghie atunci când împilatorii sunt pedepsiţi pe măsura faptelor săvârşite, chiar dacă deseori pedepsele aplicate mustesc de cruzime. Dimpotrivă, în acele clipe parcă simţim o satisfacţie rece şi nemiloasă, taman ca la auzul sentinţei pronunţate împotriva unui criminal deosebit de perfid şi periculos.

Stârnirea unor atari stări sufleteşti demonstrează cât se poate de limpede talentul descriptiv şi sugestiv al autorului. Dar mai demonstrează două lucruri: 1)Că sufletul nostru rãmâne mereu însetat după bine, adevăr, dreptate şi frumos, adică după esenţele de sorginte divină; 2)Că în orice colectivitate există strâmbătăţi, aşa că tare ne-am mai bucura să vină, dacă nu un domnitor ca Vlad Ţepeş, atunci ori un cavaler al dreptăţii precum Don Quijote, ori haiducii lui Istrati, care – prin mijloacele lor juste şi neiertătoare – să încerce a îndrepta lucrurile.

3.4.Cuvântul care uneşte

Aşa cu deja am precizat, Cuvântul are mai degrabă sensul de etern activ şi de principiu primordial, decât acela de rostire. Asta deoarece istoria celestă este istoria unei lumi a armoniei şi echilibrului, unde glăsuirea este neadmisă, întrucât glăsuirea înseamnă perturbaţie. Ori, într-o lume a armoniei desăvârşite, comunicarea verbală şi gestică se află la mare distanţă de adevăratele priorităţi. În lumea noastră sublunară şi imperfectă, comunicarea are un rol de prim rang. Aflat în imperiul necesităţii şi în necontenit conflict cu timpul său, omul se simte tot mai înstrăinat şi însingurat, motiv pentru care el caută cu disperare să iasă din carapacea izolării şi să fugă mâncând pământul de strigoii plictiselii.

Pentru a scăpa de agresiunea celor douã harpii, omul modern a investit enorm în tehnica deplasărilor şi a comunicaţiilor tot mai rapide. Dar nici în acest chip n-a reuşit să fugă de ceea ce el consideră că este cauza nefericirii sale tot mai accentuate, şi asta pentru că nimeni nu poate să fugă de el însuşi.

Căci prin preeminenţa acordată materialului în vederea consolidării şi perfecţionării celor trei “c”-uri: consum-comoditate-confort, omul modern nu face altceva decât să-şi sporească nefericirea. Cauzele nefericirii sale sunt cât se poate de evidente, dar hipercivilizaţia actuală ignoră cu desăvârşire cauza, în schimb luptă din răsputeri cu efectele: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, consum de droguri, accidente datorate circulaţiei îndrăcite, ucideri şi sinucideri, cei patru “p” (prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie) etc.

Principala cauză a nefericirii omului de azi, în pofida distracţiilor şi divertismentelor tot mai zgomotoase pe care le are la îndemână, consistă în discriminarea operată de civilizaţie. Deşi se ştie că civilizaţia nu trece dincolo de epiderma omului, totuşi eforturile dătătoare de aparenţă şi iluzii se înmulţesc, ceea ce se traduce printr-un spor de civilizaţie, în timp ce latura inefabilă a omului, adică cea neaducătoare de profit material, este din ce în ce mai neglijată. Ori nefericirea taman în această paragină moral-spirituală a prins rădăcini şi prosperă.

Dezrădăcinarea ei presupune un dublu efort: 1)Pe de o parte renunţarea la cea mai mare parte din “binefacerile” civilizaţiei: mâncăruri tentante, însă îndopate cu chimicale, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, maşini, automate etc.; 2)Atenţia omului să se îndrepte înspre eul său, înspre latura moral-spirituală, şi el să caute din toate puterile ca din bun să devină mai bun, din drept mai drept, generos din zgârcit, cult şi sensibil dintr-un automat de făcut şi tocat banii.

Dar cum cancerul civilizaţiei nu poate fi extirpat decât prin măsuri ferme şi radicale, e greu de crezut că oamenii tot mai efeminaţi ai secolului 21 vor găsi energia necesară ca să se poatã opune curentului vijelios stârnit de civilizaţie, care, după cum vedem, antreneazã întreaga omenire spre catastrofe, poate chiar spre noaptea nefiinţei…

Revenind la cele spuse mai sus, nici nu-i de mirare că în aceste condiţii omul modern caută cu înverşunare căldura semenilor (şi n-o află!), caută comunicarea, pe scurt, caută semenul adevărat cu care să dialogheze şi pe care să-l simtă aproape. Iată motivul real căruia i se datorează căutările febrile ale omului de azi, inclusiv în lumea virtuală a Internetului: Într-o lume îndesită cu automate, însuşi omul se transformă încet-încet într-un automat! (N.B. Un medic psihiatru cu o bogată experienţă, îmi mărturisea cândva că legăturile permanente cu bolnavii îl influenţează într-o asemenea măsură, încât simte cum alunecă încet-încet înspre starea lor…)

Pe scurt, în lumea noastră modernă, deplasările şi dialogurile se poartă cu tot mai mare viteză şi intensitate, însă rezultatele la care s-a ajuns sunt departe de-a fi mulţumitoare. Explicaţia acestui paradox – şi este doar unul din noianul de paradoxuri şi absurdităţi ale acestei lumi! – explicaţia, deci, trebuie căutată în însăşi condiţia omului după izgonirea lui din lumea celestă în cea terestră.

Lumea celestă este regatul libertăţii şi armoniei, unde – după cum spuneam – comunicarea verbală se dovedeşte de prisos. Căci ce să comunici din moment ce totu-i perfect, deci nu există nemulţumiri şi aspiraţii, nu există pasiuni şi dorinţi, nu există ură şi invidie! În lumea libertăţii depline, nimeni în afară de Sfânta Treime n-are habar că undeva în infinitatea Universului s-a cuibărit atâta durere, răutate şi ambiþie, atâta lăcomie, minciună şi nedreptate. Toate acestea ţin de lumea necesităţii şi de condiţia noastră efemeră de muritori cârtitori şi nesătui.

Totuşi, în acea lume negentropicã a eternului echilibru există o formă aparte de comunicare – cea generată de iubirea mereu vie şi activă. Dar acestă comunicare se realizeză gând la gând şi instantaneu, adică înainte de licărirea unui început de gând. Pentru că gândul şi gândirea sunt lovite de nulitate într-o lume perfectă unde nimic nu curge, toate fiind orânduite în chip sublim înafara timpului, odată pentru totdeauna.

N.B. Gândul oamenilor este de cele mai multe ori depozitarul unor taine înfricoşătoare. Iată de ce suntem avertizaţi să nu păcătuim nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta…

Într-o lume perfectă precum cea celestă, totul fiind perfect, înseamnă că şi oamenii ajunşi în ea vor avea parte de aceastã binefacere. În drumul anevoios spre regatul celest al luminii, adevărului şi libertăţii, dragostea şi credinţa nestrămutată sunt cele două faruri călăuzitoare ale oamenilor care urmează calea îngustă şi anevoioasă a izbăvirii…

Starea de perfecţiune pare un vis, o perpetuă aspiraţie, atâta timp cât omul îşi este sieşi o piedică prin slăbiciunile generate ba de îndoielile şi ezitările sufletului, ba de nevoile şi poftele trupului. Iată motivul pentru care ni se cere să fim cumpătaţi şi să renunţăm cu inima uşoară la toate bunurile acestei lumi, inclusiv la cunoştinţe. Pentru că numai astfel vom deveni neîntinaţi asemeni pruncilor, adică vom atinge starea de perfecţiune accesibilă omului din aceasă lume!

Deci dacă scara spre înalt este susţinută de virtuţi, atingerea virtuţilor nu este cu putinţă decât prin înaintarea spre începuturi, zonă spirituală în care omul devenit prunc la capitolul năravuri şi slăbiciuni, se va împărtăşi din izvorul nesecat al nevinovăţiei. Adică, aşa cum susþin taoiştii, el va redeveni asemeni lemnului neprelucrat.

Dar nici aşa omul nu va atinge starea de desăvârşire, de perfecţiune propriu-zisă. O asemenea stare este posibilă doar într-un mediu adecvat, respectiv într-un regat al desăvârşirii. Cum spuneam mai sus, omul ajuns în lumea celestă, nu va mai păstra nimic din ceea ce ne caracterizează pe noi oamenii din lumea sublunară. Prin urmare, cele mai alese însuşiri ale omului după opinia noastră, precum cunoştinţele acumulate, inteligenţa, memoria şi voinţa, în regatul libertăţii şi luminii vor fi în totalitate inutile.

Şi totuşi, după cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, oamenii aleşi vor pătrunde în această împărăţie. E greu să ne imaginăm care va fi noua lor înfăţişare. Dar dacă admitem câte ceva din spusele celor ce-au cunoscut moartea clinică, şi din ele facem o medie, atunci cel mai probabil că locatarii împărăţiei cerurilor vor fi nişte fiinţe de lumină imaterială, însă înzestrate cu harul iubirii, al comunicării gând la gând şi al desăvârşitei sensibilităţi. În consens cu mediul înconjurător, de-abia în aceste fiinţe de lumină imaterială se va realiza deplina unitate, adică se vor şterge actualele discrepanţe dintre trup şi suflet. Materia va fi cu totul decăzută din proprietăţile ei, drept urmare nici lumina pe care o cunoaştem – lumină alcătuită din particulele elementare numite fotoni -, nu va fi chemată să participe la procesul de replămădire a omului. Aceasta să fie antimateria?!…

*

Universul moral al începutului a cunoscut o perturbaţie atunci când perechea umană originară a făcut pasul de la curiozitate la neascultare, mai exact la ascultarea de îndemnurile Duhului Răului întruchipat în şarpe. Perechea neascultătoare a fost alungată din Paradis, şi tot atunci s-a refăcut armonia împărăţiei celeste. De subliniat că momentul izgonirii a fost prefaţat de dialogul Creatorului cu perechea păcătoasă, ceea ce ne îndreptăţeşte să admitem că Adam şi Eva erau în plin proces de degenerare, proces prin care ei şi-au pierdut unul din atributele esenţiale ale fiinţelor perfecte: Cei doi nu mai posedau facultatea de comunicare gând la gând!

Mai mult, comunicarea prin grai, metodă des întrebuinţată de Dumnezeu atunci când urmărea să-şi transmită vrerile prin Moise şi proroci, este un indiciu categoric că Adam şi Eva deja suferiseră procesul de separare al sufletului de trup.

Şi desigur, în aceastã stare ei au pătruns în lumea necesităţii. Iar blestemul divin de a-şi asigura existenţa cu sudoarea frunţii, este perfect valabil şi pentru capacitatea lor limitată de comunicare. Ca părinţi erau înzestraţi cu memorie, o memorie care păstra doar urmele nostalgice a ceea ce a fost cândva; aveau şi darul comunicării prin cuvinte şi semne, dar iată că n-au reuşit să le împărtăşească fiilor ceea ce inimile lor de părinţi doreau cu aprindere – dragoste şi curăţenie sufletească, iar Cain se ridică împotriva fratelui său Abel şi-l omoarã. Crudul Cain împotriva blândului Abel, plugarul împotriva păstorului, frate împotriva fratelui, adică fratricidul de-atâtea şi atâtea ori reluat în istorie sub chipul răzbunării ori sub cea a războaielor nimicitoare pentru putere, bogăţie şi glorie.

 Pesemne că dacă nu era fratricid, ar fi fost un paricid sau un matricid. După cum se vede, istoria omului a demarat cu o crimă şi, după cum arată semnele timpului, se va încheia cu un genocid, o catastrofă apocaliptică de tip nuclear…

Construirea Turnului Babel le-a arătat oamenilor că nu mai este posibilă nici înţelegerea, nici convieţuirea tuturor la un loc. Prin urmare, noi şi noi separări în triburi, rase şi popoare. Iar ura dintre popoare era atât de mare, încât nici măcar poporul ales al lui Israel n-ar fi reuşit să facă faţă numeroşilor săi vrăjmaşi fără intervenţia directă a Domnului. În pofida acestui fapt, neascultarea şi destrăbălarea s-au întins ca o molimă în sânul poporului ales. Să fi fost de vină vocea gângăvită a lui Moise, ori poruncile prea aspre pentru firea uşuratecă a evreilor scăpaţi din robie?! Oricare a fost cauza, sigur este că din nou a fost nevoie de braţul puternic al Domnului, dar de data asta îndreptat împotriva evreilor nărăviţi şi idolatri. Potopul lui Noe, la fel ca şi distrugerea Sodomei şi Gomorei au fost nişte avertismente foarte clare. Din păcate, atunci ca şi acum, prea puţin luate în seamă. Căci aşa este omul: trupul vrea într-o parte, sufletul în alta, şi sfârşesc prin a trage amândouă părţile spre păcat.

Cine luptă din răsputeri pentru reunificarea celor două părţi alcătuitoare ale fiinţei umane? Este dragostea mistică – fie ea creştină, mahomedană sau budistă, inspirată de Atotputernic, împletită cu teama de păcat şi serios susţinută de speranţa mântuirii.

Ajuns în acest punct, este cât se poate de potrivit să fac o precizare care-şi trage seva din Platon. Se credea în acele timpuri că la început bãrbatul şi femeia formau o unitate cu două perechi de sexe, cel mai probabil o sferă, aceasta având mare preţuire în Antichitate, întrucât era considerată forma geometric perfectă.

Dar zeii, sfidaţi fiind, i-au pedepsit pe oameni prin desfacerea unităţii în două jumătăţi distincte. De atunci fiecare jumătate tânjeşte după armonia şi echilibrul oferite de unitatea primordială, şi în vederea refacerii unităţii, fiecare jumătate se zbate din răsputeri să-şi găsească perechea potrivită. Însă zeii au hotărât că unitatea nu mai poate fi refăcută, de unde dezastrul din unele căsnicii, ori aleanul de nestins după ceva irealizabil la cuplurile ce şi-au convertit căsnicia în curajul obişnuinţei şi în puterea de-a se suporta.

Există şi cuplurile de acelaşi sex: homosexualii, respectiv lesbienele. Pentru homosexual se mai foloseşte termenul de uranist (nicidecum cel de uranian!), adică ceea ce se cheamă un eufemism. Legenda spune – şi ea dă apă la moară homosexualilor – că Uranus, atunci când a fost ucis de titanul Cronos, şi-a împrăştiat sămânţa în mare, inclusiv în spuma mării. Şi astfel, prin fecundarea spumei, s-a zămislit Afrodita, zeiţa frumuseţii, căci ea n-a avut mamă. Asta în situaţia în care nu admitem că însăşi marea a ţinut locul uterului matern…

Deci dragostea – fie că-i platonică, fie că-i dragoste jertfă ori dragoste desfătare – reprezintă însuşi motorul eternei năzuinţe spre reîntregire, constituie neostoitul îndemn al căutării jumătăţii care să permită refacerea unităţii. Dar dacă în viaţa laică şi particulară este posibil să nu-ţi găseşti jumătatea şi să ajungi să-ţi târăşti tristeţea singurătăţii tot mai apăsătoare înspre mormânt, la nivelul colectivităţilor de mari dimensiuni (popoare, naţiuni), dar mai ales în cel mai înalt plan moral – cel al credinţei mântuitoare, este de neconceput renunţarea la dragoste.

Pentru că renunţarea la dragoste într-un asemenea plan ar echivala cu renunţarea la luptă şi speranţă, la jertfă şi la liniştea interioară, la bucuria de a-i ajuta pe semeni şi de-a păşi împreunã cu ei pe calea spre izbăvire.

E drept că la acest nivel altul este registrul dragostei şi alta vocea ei. Căci ce reprezintă de fapt iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Este otrava delicioasă pe care Eros o strecoară în cele două inimi însufleţite de nădejdea îngemănării; este aritmetica lui unu plus unu, egal tot cu unu; este geografia unei lumi de necuprins, plăsmuită după chipul inimilor în necontenită creştere, şi care în scurt timp se dovedeşte neîncăpătoare pentru învolburarea pasiunii; este istoria promisiunilor şi jurămintelor, a eroismului de-o clipă şi a tragediilor de lungă durată, a armistiţiilor anapoda încheiate între două inimi ce-şi poartă în extaz dulcele jug al pasiunii. Şi ce mai este iubirea? Este înălţare şi cădere, zborul şoimului şi târâtul şarpelui, clocotul vulcanului şi eterna nelinişte a mării, dar este şi adâncul unei nopţi de mai, parfumul florilor şi ciripitul păsărelelor, este gelozie, suferinţă, speranţă, viaţă şi moarte, dar mai presus de toate este pârghia miraculoasă căutată de Arhimede, care, temeinic sprijinită pe inima Omului, poate urni lumea din înţepenirea păcatului şi o poate angaja pe drumul spre mântuire, spre Unitate.

Este cât se poate de adevărat că la nivelul popoarelor şi naţiunilor, dar uneori chiar la nivelul familiilor, suma iubirilor individuale nu duce la o iubire generalizată, la pace, armonie şi înţelegere, care – asemeni unei ploi calde – să cadă apoi asupra tuturor pentru a rodi prosperitatea, mulţumirea întreagă, bucuria sinceră şi fericirea deplină. Nu se întâmplă acest lucru, cu toate că oamenii n-au încetat să făurească utopii, cărora le-au dat ba chipul sfios al falansterelor, ba chipul fioros al bolşevismului. Dar tot atât de adevărat este că fundamentele comunităţilor rezultă prin tainica şi necontenita conlucrare dintre Eros şi Ethos. Din îmbrăţişarea celor două principii active rezultă trăiri de mare forţă moral-spirituală şi social-istorică, precum limba vorbită, tradiţiile şi obiceiurile, dar şi ataşamantul fierbinte faţă de aceste realităţi incontestabile, ca şi dragostea jertfă închinată memoriei străbunilor, compatrioţilor, valorilor culturale prezente şi aspiraţiilor spre viitor.

Toate popoarele statornice din istoria lumii au avut de biruit nenumărate încercări şi vitregii din partea agresorilor, în drumul lor spre câştigarea identităţii şi spre afirmarea voinţei de-a fi. Poporul român se numără printre popoarele martire ale istoriei. Din păcate, martirajul lui n-a încetat nici în clipa de faţă, acum când se utilizează diverşi lubrifianţi interni şi externi, pentru ca greoiul tren al tranziţiei româneşti să ruleze spre prosperitate şi progres pe liniile libertăţii şi democraţiei autentice. Dar cum să înaintezi pe aceste linii, atunci când ele sunt acoperite cu mâzga alunecoasă şi urât mirositoare a corupţiei şi birocraţiei, a lichelismului şi ticăloşiei!

Întrucât au fost prost înţelese de cei mai mulţi dintre români şi au fost catastrofal aplicate de către deţinătorii puterii, în România de azi libertatea a devenit o iluzie atrăgător ambalată, iar democraţia o capcanã ingenios manevratã. Indiscutabil că acesta-i unul din motivele pentru care tot mai mulţi şi mai mulţi români – uitând cu totul de ţară şi tradiţii, de românism şi valorile sale -, se avântă peste mări şi ţări, cavaleri ai norocului de-a-ndoaselea, şi-şi caută împlinirea în praful şi pulberea civilizaţiilor occidentale. Iată de ce se cuvine să ne întrebăm: Dar unde-i nobleţea sentimentelor româneşti?

Cât priveşte extazul şi fericirea sui-generis datorate credinţei, religiosului în general, dragostea jertfă din această sferă îmbibată cu cea mai fină, dar şi cea mai trainică spiritualitate, negreşit că înseamnă calea îngustă şi dificilă pe care omenirea trebuie să se angajeze din toată inima şi cu toate puterile sufletului, fără a mai persista în nehotărâre, întrucât numai astfel va scăpa de obsesiile datorate întunericului – fie că iadul zace în noi înşine, fie că se datorează celorlalţi -, în fine, numai astfel va avea parte de linişte, echilibru şi fericire. Merită să încercăm, chiar dacă asemeni lui Pascal, ne vom rumega în continuare îndoielile: “Dacă nu există Dumnezeu, n-am pierdut nimic; dar dacă există, am câştigat totul.”

Dar cine, mă rog, ar putea să nege uriaşa influenţă exercitată asupra spiritului uman şi asupra creaţiilor sale de către mitic, fabulos şi religios, de la legendele Antichităţii, până la providenţialul impuls creator datorat creştinismului?

Căci – lucru întru totul evident pentru oricine – întreaga cultură şi civilizaţie a Europei se datorează creştinismului! Cu uriaşa sa capacitate de dăruire, creştinismul a adunat în creuzetul său european tradiţii locale, dar mai ales culturi şi civilizaţii orientale trecute prin filtru iudaic şi greco-roman, pe care le-a tratat după o reţetă divină, şi astfel a rezultat marea şi clocotitoarea cultură europeană. E drept că, asemeni unei limbi în care se semnalează dialecte şi subdialecte, europenismul se prezintă ca o familie unită de culturi şi civilizaţii: latină, germană, anglo-saxonă, slavă şi – de ce nu? – iudaică.

Iar aceste culturi şi civilizaţii sau, mă rog, o parte din ele, după fecunde infuzii de la bizantini şi arabi, a străbătut mările şi oceanele pentru a nimici alte civilizaţii (aztecă, incaşă, diverse civilizaţii africane şi polineziene) şi pentru a le lua în stăpânire teritoriile, bogăţiile şi locuitorii, fireşte, după o necesară demonstraţie de forţă concretizată prin sarabanda crimelor şi atrocităţilor.

Dar oricât de dureros ar fi adevărul istoric, realitatea este că America, Australia, Noua Zeelandă şi întinse zone din Oceanul Pacific constituie creaţia europenilor exploratori (evident, animaţi în primul rând de intenţii colonialiste) şi a călugărilor misionari.

Fără fecunda influenţă creştină, cum ar fi arătat cultura şi arta de pe cea mai mare parte din întinsul lumii? Când ştiut este că iubirea – cel mai pur sentiment uman şi singura “forţă” utilizată de Mântuitor şi recomandată insistent adepţilor (“Iubiţi-vă între voi!”), a pătruns vijelios în literaturile tuturor veacurilor creştine şi a izvodit pagini de cea mai înaltă trăire artistică: de la cânturile şi literatura cavalerească a Evului Mediu, la poezia de dragoste din zilele noastre, de la Dante, Petrarca şi Villon, prin Shakespeare şi Cervantes, apoi prin Goethe, Schiller şi Lev Tolstoi până la Eminescu şi mai departe spre Orient până la Rabindranath Tagore.

Căci iubirea transfigurată artistic este cureaua de legătură dintre inimi, este o emoţionantă şi nesfârşită odă a păcii şi fraternităţii, este speranţa noastră a celor mulþi că planeta apărată cu scutul dragostei, frumosului şi adevărului nu va putea fi răpusă de ură şi cruzime, chiar atunci când manevranţii destinelor umane vor încerca să recurgă la înfricoşătoarele arme ale Apocalipsei.

Prezentul

(Ce facem cu viaţa noastră şi cu vieţile altora?)

 

1.Consideraţii preliminare

Trăim în prezent şi ne luptăm din răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.

Toţi oamenii luptă să dobândească binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia. După cum aflăm de la Epicur, cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei clase de trebuinţe omeneşti:

1)Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate, produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)

2)Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.

3)Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus, satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.

Cu toate că trăim într-o lume tot mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire, mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.

După Aristotel, bunurile vieţii omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară, bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.

După cum singur recunoaşte în cartea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei fundamente:

1)Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg, unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi inteligenţa;

2)Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;

3)Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi glorie.

Evident că aprecierea lui Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ceea ce reprezintă”.

Cât priveşte fericirea, pesimismul lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”

Nimic nou sub soare, pentru că asta s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur, nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…

Revenind la clasificarea lui Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile  suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.

Mai sunt apoi factorii conjuncturali de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu), despre care am amintit şi în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.

2.Trăsăturile definitorii ale lumii de azi

Mi-am propus pentru aceasta a doua parte a cărţii să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are rolul capului conducător.

a)Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se reflectă în legea celor trei „c”-uri: consum-comoditate-confort.

Indiscutabil că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală, bolile neiertătoare, prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de poluare se ţin lanţ.

b)În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri: prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.

c)Neliniştea omului modern

Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.

Cauzele acestor stări de lucruri sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne ( rodul necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când mai există niscaiva şanse de salvare, ori –dimpotrivă – cuprins de frenezia senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale, până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!

Din cauza nechibzuinţei şi necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa, această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre care omul ştie câte ceva.

Suntem pe culmile disperării, dar continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”

d)Dizarmonia lăuntrică

Neîndoios că printre alte nenumărate însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi incomensurabilitatea lui.

Dar omul modern, cu deosebire omul de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie, adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria de-a trăi.

Înţelepţii Orientului Îndepărtat (indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând. Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din aparenţă (maia la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.

Din cele spuse nu trebuie să se tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.

e)Impermanenţa în viaţa interioară şi exterioară

Rod al mobilităţii – coordonata înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?

f)Asimetria

Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău, sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi), pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea viitorului…

g)Absurdul din gândire şi acţiune

Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă. În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului ori înafara lui.

Cât priveşte planul practic, forma predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce înseamnă peste 60 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…

h)Violenţa şi intoleranţa

Istoria omului poate fi privită de un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni. Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă. Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin argumente imbatabile.

Alte exemple de intoleranţă asociată cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni, ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi de agresiunile supranumite „războaie sfinte”:  cruciadele, encomienda – războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni, şi, desigur, jihadul – războiul dus de musulmani împotriva „necredincioşilor”.

În zilele noastre, care cu adevărat ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc, intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele teroriste ale fanaticilor.

N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca de pildă corupţia şi birocraţia, adevărate plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi, escroci, hoţi şi borfaşi. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată, asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…

Creştinismul de-nceput,

sursă generoasă de inspiraţie pentru artişti

Pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, este cât se poate de nimerit să spun câteva cuvinte despre creştinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele creştinismului. Căci nu numai că nu trebuie respinsă părerea lui Clement Alexandrinul cum că religiile anterioare creştinismului au fost pregătitoare pentru venirea Mântuitorului Iisus şi că – potrivit lui Tertulian – sufletul “păgânilor” este “în chip natural creştin”, dar trebuie să avem în vedere opiniile de genul următor ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Stăniloaie: “Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului”, respectiv că “Logosul este pretutindeni în creaţie prin puterea Sa”.

Desigur, tema este în egală măsură tentantă şi stufoasă. Dar cum ea depăşeşte cu mult limitele unui eseu, voi prezenta în continuare doar câteva repere extrase din cartea mea Confesiuni esenţiale. Nu de alta dar se cunoaşte prea bine rolul ce-i revine creştinismului în formarea culturii şi civilizaţiei pe arii întinse ale globului. În paranteză fie spus, Europa de azi este produsul integral al creştinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…

Trei sunt elementele pregătitoare ale creştinismului:

1)Înţelepciunea Egiptului antic;

2)Filosofia greacă (îndeosebi stoicismul lui Epictet);

3)Cărţile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).

Principalele influenţe exercitate asupra creştinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeiţei egiptene Isis şi mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui şi fiul lui Zarathustra); b)Sectele şi partidele (fariseii, saducheii, ebioniţii – secta sărmanilor, terapeuţii – secta asceţilor iudei din Egipt, ioaniţii – adepţii lui Ioan Botezătorul, dar mai ales gnosticii şi esenienii, două secte pe care unii le afurisesc, pe când alţii le preamăresc).

Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului:

1)Dispariţia cetăţilor-state;

2)Apariţia comunităţilor (congregaţiilor) creştine.

La rândul său creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre splendidele lor mozaicuri care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori, îmbogăţite de strălucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migăloasă dantelă de piatră la care au trudit sute de ani nenumăraţi meşteri anonimi, se prezintă privitorului ca adevărate “Biblii de piatră” prin scenele din Scripturi pe care le desfăşoară.

Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii, capodopere care astăzi umplu muzeele lumii. Cum lista artiştilor renascentişti este aproape nesfârşită, căci – urmând exemplul dat de cetăţile italiene – Renaşterea şi-a urmat neabătut drumul său istoric în cam toate ţările europene, mă voi mărgini să numesc doar câţiva dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dând Cezarului ce-i al Cezarului, adică acordând atenţia cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

Michelangelo, de pildă, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), precum şi nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele monumentalitatea şi sublimul pe care autorul le-a găsit în izvorul său de inspiraţie. De altminteri, chiar Michelangelo mărturiseşte acest lucru în Rimele sale: “Din zi în zi, Tu, Doamne, toată viaţa/ Mi-ai fost şi ajutor şi călăuză”…

De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach închinate Patimilor Mântuitorului, Creaţiunea lui Haydn şi Missa solemnis a lui Beethoven.

Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso şi Milton când au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat şi Paradisul pierdut.

Cu toate că aparţin unui alt palier al culturii universale, totuşi trebuie amintite acele minuni de artă iconografică reprezentate de frescele bisericilor şi mănăstirilor româneşti, precum şi splendidele miniaturi care împodobesc manuscrisele cărţilor bisericeşti.

*

În cele ce urmează voi căuta să învederez prin patru romane inspiraţia exercitată de creştinismul de-nceput asupra scriitorilor situaţi foarte aproape de noi sau chiar în vremea noastră: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a născut în exil din creaţia lui Vintilă Horia şi Fata din Nazaret, carte scoasă în anul 2008 de către Petru Popescu, scriitor american de origine română.

Printr-o judicioasă îmbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informaţiei evanghelice şi a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuşeşte performanţa de-a scrie o carte în egală măsură mult gustată de cititori şi foarte apreciată, chiar insistent recomandată de factori cu greutate decizională din Biserica catolică a timpului.

Desigur, pentru aşa ceva nu ajunge să fii doar un american pur sânge, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reuşesc să-şi vândă ca pâinea caldă producţiile lor submediocre (Ben Hur la rândul său a înregistrat senzaţionale succese de public!), ci trebuie să fii înzestrat şi cu vână de artist. Iar Lew Wallace dovedeşte în acest roman că are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor şi meridianelor prin acea incontentestabilă măiestrie cu care el mânuieşte principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocaţie:

a)Uşurinţa narării;

b)Simplitatea şi fluenţa cuceritoatoare a limbajului;

c)Senzaţionalul cu care condimentează biografiile unora dintre personajele zămislite, dar un senzaţional magistral drămuit şi admirabil turnat în tiparele firescului, încât departe de-a şoca (precum Codul lui da Vinci) prin atenţia acordată aventurii ce avansează spre neverosimil, dimpotrivă, el are preţiosul dar de-a contribui la întărirea autenticului acelor vremuri de excepţie, când Mântuitorul Iisus s-a născut, a propovăduit şi a pătimit.

Căci, deşi la prima vedere personajul principal pare a fi tânărul şi bogatul evreu Iuda ben Hur (ben în ebraică, la fel ca bar în aramaică, se traduce prin “fiul lui”), cel care, după ruperea prieteniei cu trufaşul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viaţă, totuşi, personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune a romanului este Dumnezeul întrupat, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif.

De altminteri, acţiunea romanului începe în deşert, locul unde se întâlnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior şi Balthasar, care apoi călătoresc împreună spre Bethlehem pentru a se închina Pruncului, adevăratul Rege al iudeilor.

Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aură, nici coroană pe cap; nu deschise gura să vorbească şi nu dădu nici un semn că le auzea osanalele şi rugăciunile, ci, aşa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacăra felinarului decât la ei. După puţin timp, ei se ridicară şi întorcându-se la cămile, aduseră daruri de aur, smirnă şi mirt şi le aşezară înaintea Copilului cu vorbe de evlavie.

Acesta era Mântuitorul pe care veniseră de departe să-L găsească! Se închinau Lui fără nici o umbră de îndoială în inima lor”.

De menţionat că dacă în primele douăsprezece capitole ale cărţii, miraculosul şi senzaţionalul de-abia îşi fac intrarea în scenă (doar întâlnirea celor trei magi şi drumul pe care aceştia, călăuziţi de stea, îl fac fără poticneli până la Noul născut), începând cu capitolul 13, adică “la douăzeci şi unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele îşi fac simţită prezenţa tot mai des, dar – aşa cum deja am precizat – fără a fi câtuşi de puţin şocante sau obositoare…

Asupra tânărului Ben Hur, profund afectat de discuţia avută cu patricianul roman Messala, parcă planează o fatalitate: Acuzat că ar fi atentat la viaţa lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o cărămidă cade de pe parapetul care străjuia acoperişul, atunci când tânărul evreu se apleacă să vadă alaiul procuratorului), Ben Hur este de îndată condamnat la galere pe viaţă, mama şi sora sunt încarcerate, iar uriaşa avere a familiei este confiscată, devenind proprietatea împăratului. În realitate, presupusa fatalitate se vădeşte a fi rezultatul oribilei înţelegeri dintre procurator şi Messala, care – împinşi de lăcomie şi dispreţ faţă de evrei – fac să dispară toţi membrii familiei Hur, căci în acest mod ei înşişi pun mâna pe o bună parte din respectiva avere.

Tot atunci, la o fântână din deşert, are loc memorabila întâlnire a arestatului trudit şi însetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai înainte ca garda să-l poată opri, se apropie de prizonier, se aplecă cu duioşie asupra lui  şi “îi dădu să bea”.

Printr-un concurs formidabil de împrejurări, înlănţuitul Ben Hur pe galeră izbuteşte să atragă asupra sa atenţia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar după ce-l salvează pe roman de la înec, acesta îl infiază şi-l desemnează moştenitorul uriaşei sale averi.

La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se întoarce în patria natală, îndemnat de gândul răzbunării, dar şi de speranţa regăsirii mamei şi surorii. Aici îl cunoaşte de îndată pe faimosul îmbogăţit Simonide, omul de încredere în afaceri al tatălui său (“omul care a renunţat la viaţă, dar niciodată la un scop”), precum şi pe Esther, fiica lui.

Călăuzit de sfaturile şi convingerile de neclintit ale infirmului Simonide şi ale bătrânului mag Balthasar, Ben Hur ajunge să-l cunoască pe Mântuitor, Îi recunoaşte divinitatea şi trece hotărât de partea Lui, ba chiar se străduieşte să organizeze pe banii săi un detaşament de luptători, care să-L scape din mâinile duşmanilor tot mai înverşunaţi.

Dar cum Scripturile trebuie să se împlinească, tot planul ticluit de Ben Hur cade baltă, iar el asistă îndurerat şi neputincios la schingiuirea şi apoi la crucificarea adevăratului Domn şi Rege.

Toate acestea se întâmplă după ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului său stăpân, ocazie cu care îi restituie întreaga avere, nu doar păstrată cu preţul vieţii lui, ci mult-mult sporită, şi mai ales după ce tânărul evreu îşi regăseşte mama şi sora scăpate de carceră printr-o adevărată minune şi tot printr-o minune izbăvite de lepră cu evanghelicele vorbe rostite de Mântuitor: “Femeie, mare e credinţa ta; facă-se precum vroieşti”…

Iar finalul romanului ni-l înfăţişează pe familistul Ben Hur (căsătorit cu Esther, tată a doi copii), în continuare atât de devotat cauzei creştinilor tot mai persecutaţi, încât el decide ca averea să şi-o folosească pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atâta vreme cât construirea bisericilor la suprafaţa pământului era de neimaginat.

Mult mai realizat în plan artistic decât Ben Hur este romanul Maestrul şi Margareta, creaţia de excepţie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte în care fantasticul coabitează cu realitatea şi amândouă se simt în ea ca-n sânul lui Avram.

Datele biografice sunt grăitoare în ceea ce priveşte interesul constant arătat de Bulgakov creştinismului în general, demonologiei şi vrăjitoriei în special: Tatăl său era profesor de dogmatică la Academia Teologică din Kiev, oraşul în care viitorul scriitor a văzut lumina zilei în anul 1891!

Neîndoios că romanul în cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim că la sărbătoarea sabatului unde Mefisto îl conduce pe Faust, diavolul îşi spune Woland, ceea ce de fapt înseamnă preluarea deformată a cuvântului valant, nume sub care e desemnat prinţul întunericului într-unul din dialectele germane.

O altă analogie între Faust şi romanul Maestrul şi Margareta vizează perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toată viaţa de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat îndelung la cartea lui de căpătâi, lucrând efectiv la scrierea ei între anii 1929-1940. Chiar şi în 1940, ultimul an de viaţă al scriitorului şi anul în care el şi-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.

Numele scriitorului devine celebru de-abia după anul 1960, adică atunci când romanul Maestrul şi Margareta, apărut mai întâi în limba rusă, cunoaşte o adevărată frenezie editorială în Anglia, Italia, Franţa, SUA şi Germania.

Se subînţelege cărui fapt se datorează tipărirea cărţii la mai bine de două decenii de la moartea autorului: Urmaşii lui Bulgakov nu s-au grăbit în plină epocă stalinistă să-şi rişte capetele odată cu manuscrisul, ci au aşteptat o relativă relaxare ideologică şi politică. Ceea ce s-a şi întâmplat după moartea tătucului Stalin, în urma rechizitorului lui Hruşciov îndreptat împotriva mitului stalinist. Căci – nu-i aşa? – perioada comunistă într-un fel, cea postcomunistă în alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenţa şi persistenţa tabu-urilor totemice şi a miturilor nereligioase (extrasacrale)…

Romanul Maestrul şi Margareta îşi derulează acţiunea pe două planuri, din care primul este plasat în Moscova secolului 20. Numai că din chiar debutul romanului, dracul îşi vâră coada la propriu, ceea ce duce la o suită de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celălalt pentru ateii temeinic educaţi să nege şi să ia în derâdere atât lucrurile sfinte, cât şi pe cele diavoleşti: Unuia dintre activiştii culturali tramvaiul îi taie capul taman în locul şi la momentul cum Woland îi prezisese doar cu câteva minute mai înainte, tânărul poet care asistase la discuţie şi tragedie îşi pierde minţile, un alt activist cultural este expediat în pijama şi papuci tocmai în Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de îndată este luat în primire de Woland şi ajutoarele sale: fonfăitul Koroviev-Fagot, poznaşul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. În momentele cruciale îşi face apariţia şi Abaddona, însă acesta poartă ochelari negri, căci privirea lui ucide.

Dar ce caută banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul în apartamentul în care şi-au instalat statul major. Întrucât se cam plictisesc, îndeosebi după ce Margareta, iubita maestrului, le-a căzut în mreje şi a fost desemnată regina balului, iată-i pe demoni că se dedau la năzbâtii şi acţiuni justiţiare în rândul nenumăraţilor pungaşi şi potlogari ai Moscovei bolşevice.

Este şi acesta un mod subtil al autorului de-a arăta pe de-o parte eşecul lamentabil al eticii bolşevismului, pe de altă parte de-a ilustra harababura din minţile cetăţenilor şi din instituţiile statului. De parcă Bulgakov ar fi gata-gata s-o spună pe şleau: “Doar dracu se mai poate descurca în acest talmeş-balmeş”…Ironia doar întrezărită a scriitorului la adresa rânduielilor şi mentalităţilor bolşevice, împreună cu hazul stârnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, conferă cărţii farmec şi vervă scânteietoare, iar cititorului îi garantează o lectură antrenantă şi instructivă.

Pe celălalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, în Ierusalimul atât de urât de procuratorul Pilat din Pont se derulează procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua să fie răstignit. Dimpotrivă, dacă ar putea l-ar face scăpat de pedeapsă, fie şi pentru a le face în ciudă nesuferiţilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui că în timpul discuţiei cu seninul şi jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a dispărut insuportabila hemicranie ce-l încearcă atât de des.

Neputând să-L salveze pe acuzat, cu toată autoritatea sa de care face uz, Pilat îşi oferă anumite compensaţii secrete, pentru ca în acest mod să mai îndulcească niţel gustul amar al înfrângerii suferite în faţa fanatismului rabinic, care mai degrabă încuviinţează nedreptatea decât dezordinea: Pune la cale uciderea trădătorului Iuda şi are o discuţie particulară cu Levi Matei, ucenicul şi adoratorul Crucificatului.

Aşezând cele două planuri faţă în faţă în aceeaşi carte, Mihail Bulgakov reuşeşte să creeze un simbol de mare efect artistic şi cu extraordinare implicaţii conceptual-educaţionale: Osânda şi supliciul Mântuitorului, în fond un nevinovat, nu conţine doar conotaţii creştine, ci ele se constituie într-un protest deghizat împotriva unei lumi nedrepte şi absurde, în care este nevoie de intervenţia demonilor pentru a se face niscaiva ordine şi dreptate.

Şi culmea culmilor! Însuşi Woland, suprema negaţie a divinului, ajunge să-L mărturisească activiştilor burduşiţi cu ateism: Da, El există şi El a fost crucificat în vremea procuratorului Pilat din Pont! În zadar, însă, căci îndoctrinaţii au ajuns mai neîncrezători ca păgânii şi mai negativişti ca Satana…

Înainte de-a intra în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre viaţa religioasă a geto-dacilor, adică să fixăm cadrul spiritual în care se desfăşoară acţiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintilă Horia.

Religia geto-dacilor n-a fost nicicât monoteistă, ci henoteistă, întrucât panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde şi alţi zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) înafara celor două zeităţi principale – Zalmoxis şi Gebeleizis (îndeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informează Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, “a putut înlesni pătrunderea creştinismului în spaţiul carpato-danubian”.

Tot Emilian Vasilescu emite următoarele două opinii în lucrarea mai sus amintită:

1)Având la început un caracter htonian, este de presupus că Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o înfăţişare uraniană, până la sincretizarea sa cu Gebeleizis în perioada romană;

2)Cât priveşte spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pildă credinţa lor puternică în nemurire), este posibil ca acesta să fi depăşit “formele de viaţă religioasă ale popoarelor antice aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, dar nu putea depăşi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adaugă E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica până la înălţimea spiritualismului întâlnit în monoteismul evreu şi în cel creştin”.

Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal ţinut de marele poet după exilarea sa la Tomis de către împăratul Octavian Augustus.

Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi, se pare că poetul făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată şi de Vintilă Horia – împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi cititoarea fidelă a lui Ovidiu.

Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind câte un an din viaţa ilustrului surghiunit în această garnizoană romană din lumea getică. Astfel, la un înalt nivel artistic, avem posibilitatea să ne familiarizăm cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile lui Ovidiu din ultimii săi opt ani de viaţă.

Poetul are prima “întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al exilului său, adică atunci când el urcă în Poiana Mărului de pe Cogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de călugări. Aici, în acest spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi un atribut al lui Dumnezeu…

Vestirile poetului dac se dovedesc cu atât mai impresionante cu cât ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre naşterea lui Iisus şi sosirea celor trei crai de la Răsărit, precum şi despre persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de altă parte ele îl ajută pe Ovidiu să înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de el cu un an în urmă, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.

“Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.

Romanul Fata din Nazaret doar tangentează cu creştinismul de-nceput, întrucât elementele sale alcătuitoare (personalitatea încărcată de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustană în legătură cu iminenta venire a lui Mesia, atrocităţile la care se dedă Irod cel Mare pentru a-şi menţine şubreda poziţie de rege-client al romanilor) sunt admirabil îmbinate de Petru Popescu într-o acţiune captivantă, care-şi poartă apele tulburi şi vijelioase ale timpurilor evocate înspre punctul de cotitură din istoria omenirii: căsătoria Fecioarei cu Iosif şi zămislirea adevăratului Rege al iudeilor!

Este adevărat că Petru Popescu urmează firul evenimentelor biblice, ba chiar citează copios din Genesa şi pe ici-pe colo şi din scrierile profeţilor iudei. Dar respectivele citate, îndeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobândesc o atare notă acuzatoare în cugetările pe care Mariamne le îndreaptă spre Creator, încât dacă n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglăsuieşte (ba chiar i se arată pe muntele Barak sub chipul lui Şadai – Dumnezeul de pe munte), imputările ei curajoase în legătură cu soarta nedreaptă a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai făcut aşa lipsite de apărare şi de neputincioase, chiar dacă ne-ai dat putere prin frumuseţea noastră, fiindcă uite că bărbaţii ne pot învinge fără nici un efort, numai trântindu-ne la pământ”.

Conştientă de înalta misiune cu care a fost binecuvântată de Creator (“Dar vreau să fiu eu aceea care-i va da naştere celui ce ne va mântui pe toţi. Celui ce va veni într-o bună zi şi ne va lua suferinţele asupra lui!”), Mariamne se vădeşte nu doar o inspirată, ci şi o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului: Este profund revoltată de cruzimea de care dau dovadă coreligionarii ei atunci când, apăraţi de inumanele legi şi tradiţii mozaice, ei îşi permit nu numai să terfelească o mireasă considerată nevirgină în ziua căsătoriei, ci realmente să o ucidă cu pietre, fapt pe care ea i-l reproşează atât lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorită din punct de vedere politic, cât şi lui Adonai însuşi; luptă din răsputeri pentru supravieţuirea tribului lui Ioachim, tribul făgăduielii, după ce acesta – sub acuzaţia că a încercat să-l ajute pe Aristobol să ocupe tronul – a fost alungat de Irod în deşert, unde după trei ani de vieţuire miraculoasă, este aflat de Apella (trimisul special în Orient al împăratului Augustus) şi readus la Nazaret; luptă cu toate forţele pentru împlinirea dragostei sale, adică pentru căsătoria ei cu Iosif, dar o căsătorie făcută mai degrabă cu mintea decât cu inima, conştientă fiind de existenţa acelui teribil înscris de despărţire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, în faţa căruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, dacă nu mai este pe placul bărbatului”…

Dar Petru Popescu îşi permite pe parcursul romanului şi anumite libertăţi de reinterpretare a informaţiilor evanghelice, poate condus de intenţia ca, după modelul lui Dan Brown, să-şi şocheze niţel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul bătrân pe care ni-l prezintă Scripturile, ci un tânăr zdravăn şi chipeş. Mai exact, în momentul căsătoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!

Deşi este bănuit de neputinţă la femei după ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit şi salvat providenţial de însuşi rabbi Ioachim, tatăl Mariamnei!), totuşi, căsătoria celor doi protagonişti se consumă cât de poate de natural, chiar întrucâtva romantic într-o cocioabă de păstori de pe acelaşi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar îndată după aceea, Mariamne nu numai că simte sămânţa în pântecul său (deci nici vorbă de Duhul Sfânt!), dar ştie prea bine ce rod va ieşi din ea, căci i se adresează cu cuvintele: “Te port în mine, sunt mama ta, nu te poţi descurca fără mine, aşa că fă bine şi stăvileşte moartea şi durerea, opreşte-le…imediat!”

Dar cum poate fi stăvilită moartea şi durerea într-o lume guvernată de ambiţie şi cruzime, o lume în care “Nu poţi avea încredere în nimeni, fiindcă puterea şi încrederea se exclud reciproc”, o lume în care Irod îşi ucide cu sânge rece soţia şi pe toţi fiii ei, iar împăratul Augustus scapă ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul său vitreg Tiberius, după ce el însuşi ordonase azvârlirea de pe Stâncă a tuturor duşmanilor reali ori bănuiţi, inclusiv părinţii lui Apella, astfel încât “Stratul alburiu de oase sfărâmate, care se formase la poalele Stâncii, avea o grosime de câţiva coţi”, în sfârşit, o lume care câţiva ani mai târziu îl va crucifica pe Însuşi Acela ce aducea cu El pacea şi iubirea?!

Ce interes aveau romanii, îndeosebi Apella, să apere tribul ioachimiţilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-şi reînnoi religia prin ridicarea împăratului la rangul de zeu, căci în concepţia lui Augustus, politeismul avea iz de republică, pe când un singur Dumnezeu, aşa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur împărat”.

Iată de ce Apella, numele de împrumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis în Iudeea în calitate de spion al împăratului pe lângă regele Irod, dar şi cu misiunea secretă şi precisă de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizată şi interpretată la Roma, în văzul şi auzul a mii de cetăţeni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibilă de zeu.

Teofania sau gestul divinităţii este descoperită de Apella la Mariamne, îndeosebi atunci când un groaznic cutremur de pământ pornit de pe Barak o salvează pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul şef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.

Având ca model cutremurul real şi după indicaţiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificială (prăbuşirea unor catacombe) este provocată de ingineri şi artificieri la Roma, împăratul este coborât cu frânghii la momentul potrivit şi aidoma unui zeu binevoitor opreşte catastrofa, fapt care lui îi asigură de îndată aura divină, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii şi promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai împlinit, căci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a văzut, că doar în vremea lui a fost crucificat Mântuitorul…)

Sighetul Marmaţiei,                                                                                George PETROVAI

     18 iulie 2010

La fântâna dorului de mai bine

 

Trăim într-o lume dinamică şi instabilă, în care sunt cu desăvârşire excluse orgoliile de abstragere din fluxul general şi/sau regional al interdependenţelor. Concepţiile voluntar izolaţioniste (gen shogunatul nipon) sunt perimate până la rizibil, astfel că în zilele noastre, un stat – oricât ar fi de mare şi puternic – nu şi-ar demonstra decât slăbiciunea prin trufia închiderii între frontierele sale şi prin renunţarea la semeţia duelului internaţional. Dimpotrivă, statele mari ale lumii, pentru a deveni tot mai puternice, caută cu frenezie să fie permanent în miezul evenimentelor, obiectiv pe care-l pot atinge numai prin înjghebarea de alianţe economico-financiare şi politico-militare. Care uniuni şi alianţe sunt minuţios şlefuite şi adaptate cerinţelor vremii, deoarece numai într-un asemenea chip ele devin trainice şi competitive într-o lume a competiţiei dusă până dincolo de zonele raţionalului.

Deja în lumea contemporană s-au constituit trei poli, ce caută să menţină cumpăna politico-economică şi strategico-militară într-o poziţie de echilibru stabil : S.U.A cu aliaţii săi din America de Nord, Comunitatea Europeană sau Statele Unite ale Europei (S.U.E.), iar în Orientul Îndepărtat, enormul conglomerat uman, material şi financiar constituit în jurul Chinei şi al Japoniei – Statele Unite ale Orientului (S.U.O.). Prin urmare două uniuni eminamente creştine şi una preponderent budistă.

În actuala configuraţie politico-economică a lumii, Federaţia Rusă – redutabilă forţă slavo-ortodoxă, este serios periferizată. Eventualii săi aliaţi nu pot fi recrutaţi decât din fostul spaţiu sovietic, mai puţin din zona Mării Baltice. Dar Rusia nu poate să se bizuie nici măcar pe unele ţări consângene, ca de pildă Ucraina, după atâtea declaraţii prooccidentale ale fostului preşedinte ucrainean. În schimb poate să conteze pe unele ţări islamice din Transcaucazia, care oricum se văd condamnate la uitare (de alte puteri) şi subdezvoltare prin aşezarea lor la periferia unui mahomedanism neunit. În paranteză fie spus, la densitatea fanatismului lor dus până la absurd, lipsa de unitate a mahomedanilor este o binefacere divină, căci ea contribuie nemijlocit la menţinerea păcii pe planeta noastră, aşa şchioapă şi fragilă cum se prezintă această biată pace.

…România este o ţară europeană, deci mai repede sau mai târziu ea va trebui să-şi tureze motoarele la maximum în marea familie a popoarelor europene unite. Aceasta nu înseamnă că investitori din afara Europei nu vor fi tentaţi să facă afaceri într-o ţară precum România, ţară dăruită din plin de Dumnezeu cu relief armonios, sol mănos, bogăţii nenumărate şi locuitori harnici, ţară ce stăpâneşte gurile Dunării şi care este aşezată la întretăierea marilor drumuri comerciale dinspre Apus spre Orientul Mijlociu şi mai departe.

Iată de ce cred şi sper că americanii, cu pragmatismul ce-i caracterizează, nu vor da pasărea din mână pentru cioara de pe gard, adică vor contribui din plin – prin investiţii aducătoare de mari profituri! – la radicala schimbare la faţă a României de azi, cam aşa cum altădată dorea cu ardoare Emil Cioran.

Prin modernizarea reţelei de drumuri, prin construirea unei reţele adecvate de moteluri şi hoteluri (proces deja demarat de autohtoni) şi prin dezvoltarea serviciilor conexe, România poate deveni în scurt timp o ţară la fel de căutată de turişti precum Elveţia. Dar spre deosebire de ţările apusene, România se poate impune rapid şi autoritar în circuitul turistic internaţional prin produsele sale ecologice (legume, fructe, lapte, carne), prin flora sa spontană dătătoare de sănătate (medicina naturistă) şi prin tradiţiile sale uimitor de bine conservate.

Iată, bunăoară, Maramureşul Istoric, ţara voievodală a omeniei şi hărniciei, a ţesutului şi cioplitului în lemn, a dorului de libertate şi de mai bine. Agroturismul înfiripat în zonă este mult departe de exploatarea maximă şi eficientă a imensului potenţial productiv şi recreativ cu care a fost dăruit de Atotputernic acest bazin : tradiţii şi obiceiuri, produse ecologice, staţiuni mai vechi şi mai noi pentru tratament şi refacere, din păcate unele dintre ele complet ruinate şi abandonate. Chiar plecarea maramureşenilor la muncă în străinătate (cu deosebire în Europa apuseană), este haotică, la voia întâmplării. Şi, slavă Domnului, forţă de muncă dornică de câştig în străinătate se găseşte din belşug în zonă, ca de altminteri în toate zonele României.

Prin oficii specializate în recrutarea forţei de muncă (necalificată, cu medie şi cu înaltă calificare), românii doritori să lucreze în S.U.A. şi Canada ar putea fi îndrumaţi şi sprijiniţi într-un mod mult mai eficient decât în momentul de faţă, când la drept vorbind întregul proces este alandala, imposibil de controlat, şi când munca acestor refugiaţi se desfăşoară de regulă la negru.

Dar iată alte două domenii unde investitorii americani ar putea realiza însemnate profituri : a) fabrici pentru procesarea laptelui, legumelor, fructelor şi cărnii (produse integral ecologice) ; b) clinici pentru tratament şi înfrumuseţare naturistă cu ajutorul apelor, nămolurilor, produşilor apicoli, plantelor şi extractelor din plante specifice diverselor zone ale României.

                                                                                                                             George Petrovai

 

 

Despre Kafka şi kafkianism

(Intenţiuni monografice)

 

1.A doua scrisoare către tata

 

Dragă tată,

Îţi trimit şi aceasta a doua scrisoare, deşi nu sper să-ţi parvină, aşa cum de altminteri nu ţi-a parvenit nici prima. Cu toate astea ţin să fie cât mai bine întocmită, căci ea se vrea mărturisirea mea sinceră în legătură cu raporturile statornicite între noi din copilărie şi până în clipa de faţă.

Să nu-ţi fie cu supărare, dar amintirile mele din cea mai fragedă pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfăcut de sine, care cu regularitate îşi pendula rigorismul între o severitate suportabilă şi un autoritarism de factură tiranică.

Cu siguranţă că nu-ţi mai aminteşti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare dată mă marcau în chip dureros: când strigai la mine şi mă certai, când îmi interziceai cu trufie să te contrazic, ori când îţi înfigeai săgeţile sarcasmului tău răutăcios în sensibilitatea mea de copil. Aşa că, dragă tată, dacă lăsăm la o parte influenţele exercitate de viaţă asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educaţiei tale. E drept, un surprinzător produs à rebours, dacă avem în vedere faptul că tu vroiai să faci din mine un adevărat Kafka – voinic, îndrăzneţ şi răzbătător, adică asemeni ţie, pe când firea mea de Löwy, fire moştenită de la mama, mă împingea irezistibil spre studiu, cugetare şi visare. Şi astfel, sub pecetea grea a personalităţii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prăpastia dintre noi, dintre năzuinţele tale legate de mine şi realitatea oglindită în bicisnica mea persoană.

Însă cu toate excesele tale ce mă băgau în sperieţi, fii convins că te iubeam şi că-mi regretam amarnic acele încăpăţânări şi nereuşite care ţie-ţi provocau frecvente accese de furie. După cum sunt convins că şi tu mă iubeai, dar – ca şi cum te-ai fi jenat de însăşi posibilitatea exprimării tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii şi duioşiei paterne, şi care în inima mea înfricoşată deveniseră inseparabile de fiinţa ta puternică: uneori strigăte şi ameninţări, alteori reproşuri şi insulte. În schimb nu sunt atât de convins că în ceea ce te priveşte ai regretat vreodată metodele aspre de educaţie cu care invariabil mă reduceai la tăcere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care şi-au avut partea lor de contribuţie la ulterioara mea însingurare, nu aş fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei să-ţi judece aroganţa şi metodele traumatizante utilizate. Dimpotrivă, mă ungea la inimă când auzeam că eşti lăudat pentru îndemânarea şi perseverenţa dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de şcoală sunt convins că n-aş fi ezitat nici o clipă să-ţi apăr onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu preţul sângelui meu. Din fericire pentru mine şi puţintica mea voinicie, niciodată nu s-a atins acest punct de criză în discuţiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea puţin propice unei dezvoltări normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui şi răului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o părere într-o anumită chestiune, dar cu toate astea părerile celorlalţi în respectiva chestiune erau după tine profund eronate, şi când furios pe această jenantă sterilitate în materie de idei, te porneai să-i înjuri de-a valma pe toţi.

După ani şi ani am început să ţin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilărie şi adolescenţă, iată ce notez în legătură cu binele şi răul:

Există un rău absolut?

Întreaga existenţă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima pereche umană şi-a pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a-nceputului omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui corupător a aflat că-i stă în putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel, odată cu acel nenorocit de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subînţelege că după ce-au pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Că ce şi-au zis sărmanii de ei? Împotriva sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nu-şi intraseră în pită), capul şarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Şi iac-aşa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers târâş-grăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esenţe suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a decretat că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: “Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil şi pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi înţelepciunii universale cunoaşte perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie farmecului lor inalterabil.

*

Şi atunci, noi ce de azi, ce trebuie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate s-au străduit să descojească noţiunea şi s-o desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uriaşele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor seceraţi de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri sunt înghiţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv de cel al urii şi cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie să înţelegem nu doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la om.

Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mijloacele morale adecvate, judecăţile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale, căci binele moral este funcţia socialului.

În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:

1)Asemenea binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2)Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele.

*

Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei…

La fel de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas dAquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.

Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.

Putem spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice.

Însă noţiunile de normal şi normalitate necesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili, care se văd la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică şi la apoi la o penibilă încercare de reaşezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

 

Revenind la firul epistolei noastre după acest intermezzo, fac următoarele precizări:

a)Cu toate că întreaga ta viaţă te-ai dovedit un bun şi pios evreu, totuşi coreligionarii noştri n-au scăpat de înjurăturile tale;

b)A fost o perioadă din viaţa mea când m-am considerat ateu şi socialist. Apoi o altă perioadă când am citit nu doar cu entuziasm, ci şi consistent din Spinoza, Darwin şi Nietzsche. Iată de ce actuala perioadă, în care mă simt irezistibil atras de ştiinţă (în mod deosebit de teoria relativităţii) şi de problemele iudaismului, nu face decât să-mi întărească convingerea cum că fundamentele moralei sunt aceleaşi în toate timpurile şi pentru toţi oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Dragă tată,

Merită să-ţi reamintesc că ţi-ai impus voinţa şi în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizează atât de bine, adică fără a te sinchisi câtuşi de puţin de dorinţele şi pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistică), tu ai tăiat nodul gordian scurt şi categoric: “Ai să faci dreptul”! Şi aşa a rămas, căci eu cu firea mea blajină şi sperioasă, m-am grăbit să-ţi fac pe voie. Adevărul e că am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci şi mai târziu a fost definitiv exclusă problema alegerii, că doar nu erai tu omul să stai la târguială cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau să aibă pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, să nu crezi că-ţi fac vreun reproş pentru profesiunea impusă! Întâi de toate pentru faptul că alegerea n-ai făcut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasă cumpănire între caracterul ei profitabil şi setul de însuşiri cu ajutorul cărora urma să o exercit în viitor fără a mă face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simţul practic al rasei mele în general, al tău în particular. Privind în jurul meu, am constatat că cei mai mulţi dintre coreligionarii noştri optau pentru meserii bănoase, care totodată le confereau o poziţie solidă în clasa de mijloc: medici, avocaţi, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul căruia mi-am făcut practica după absolvirea facultăţii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama că banul şi poziţia în societate sunt inseparabil legate, dar că ele – în general vorbind – nu au acţionat ca nişte scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul cărora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare şi s-au salvat ca popor.

Este adevărat că din rândul evreilor s-au ridicat şi acele vârfuri aducătoare mai degrabă de faimă decât de bani, aşa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud şi Albert Einstein, pentru a numi doar câţiva dintre acei celebri gânditori, scriitori şi savanţi, în care rasa noastră s-a dovedit extrem de prolifică. Iar ei, în virtutea solidarităţii impusă de perioada catedocraţiei (perioada resemnării) şi a religiei noastre congregaţionaliste, şi-au avut partea lor însemnată la apărarea neamului şi credinţei.

Chiar dacă nu-mi face plăcere, adevărul – al cărui umil slujitor, după modelul lui Spinoza, mă declar – mă obligă să menţionez două categorii aparte de evrei faimoşi: unii, aşa ca Heinrich Heine şi Karl Marx, care nu-şi mai recunoşteau după botez originea şi neamul, ba chiar dobândeau apucături antisemite (Marx, bunăoară, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Iţic” şi “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea că sunt “cea mai scârboasă dintre toate seminţiile”); alţii, aşa ca Roza Luxemburg, Leon Troţki (născut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natură ideologico-morală s-au transformat în evrei neeevrei, adică au devenit nişte automate nesimţitoare la tot ce ţinea de omenesc, de ei servindu-se copios revoluţia socialistă.

Aşa cum deja am lăsat să se întrevadă din însemnările despre bine şi rău, opinia mea – fireşte, diametral opusă de cea a evreilor fundamentalişti – este că în fiecare dintre noi trăieşte şi acţionează Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Căruia i se datorează singura şi adevărata revoluţie săvârşită în istoria umană, graţie adâncimilor sufleteşti şi întinderilor în timp şi spaţiu unde continuă să lucreze până la atingerea scopului divin anunţat în urmă cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, dragă tată, pentru care nu-ţi fac imputări în legătură cu profesiunea, decurge de-acolo că facultatea urmată la porunca ta nu m-a îndepărtat nicicât de literatură şi filosofie. La vremea respectivă gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretenţios, ci spre tot ce e mare, sănătos şi solid construit.

Astfel, deşi Oscar Wilde era pe-atunci în mare vogă atât în Anglia cât şi pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos şi decadentismul primejdios pe care le înfăţişează cu binecunoscuta-i vervă, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumuseţii estetice care ia locul desăvârşirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, căci el cuprinde binele” – celebra afirmaţie a tânărului Goethe, şi pe care autorul a pus-o să slujească principiul parnasian al impersonalităţii artei.

Ceea ce, pe de altă parte, nu m-a împiedicat să-i apreciez în acelaşi roman subtilitatea şi justeţea unei judecaţi ca: “În ziua de astăzi oamenii cunosc preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia”, afirmaţie corectă la adresa găunoşeniei aristocraţiei engleze din timpul său, precum şi splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfăţişează radicala transformare morală a autorului după scurgerea celor doi ani de muncă silnică, pedeapsă primită pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatură rusă: Puşkin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Deşi sunt convins că prea puţin te interesează opiniile mele despre autori şi cărţi (niciodată nu te-ai omorât cu cititul), totuşi, dragă tată, întrucât am rămas profund impresionat de frumuseţea şi eficacitatea artistică a spovedaniei – modalitate narativă în care excelează Dostoievski, îmi voi continua această spovedanie sui-generis, mărturisindu-ţi că în marea literatură rusă din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântătorul G.P.Danilevski, din opera căruia am citit pe nerăsuflate romanele Mirovici şi Prinţesa Tarakanova.

Impresiile cu care am rămas după citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu mă pot înfrâna să nu ţi le împărtăşesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe două episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman tratează încercarea temerară a ofiţerului Vasili Mirovici de a-l elibera din detenţie pe prinţul Ioan Antonovici, cel care în copilărie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din raţiuni politice este închis, singur ori împreună cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vină, pentru care nu găseşte înţelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – ţarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitură de palat, este aceea că s-a născut într-o ramură împărătească colaterală (este strănepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) şi că prezenţa lui în ţară ori în străinătate ar putea crea tulburări politice cu mult mai grave ca răscoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile şi oamenii, lui Mirovici nu-i este dat să-şi ducă la bun sfârşit misiunea asumată: potrivit ucazului împărătesc, tânărul prinţ este asasinat de paznicii săi înainte de apariţia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însuşi destin, se predă, este arestat, întemniţat şi în final decapitat.

Prinţesa Tarakanova descrie o altă pagină tenebroasă şi însângerată din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitimă a ţarinei Elisabeta – fiica naturală a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretenţii la tronul Rusiei. Dar amintirile şi dovezile ei scrise în legătură cu descendenţa sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina şi anturajul ei consideră că pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsă, dacă ar fi să ne gândim doar la Grişka Otrepiev, celebrul călugăr care la fel a emis pretenţii la tron după ce s-a dat drept ţareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-şi spune prinţesa Tarakanova este marea asemănare la chip cu defuncta ţarină. Dar Ecaterina nu se lasă impresionată de acest argument, ci porunceşte să fie capturată în Italia, unde ea-şi afişa pretenţiile. Ceea ce se şi întâmplă printr-un şiretlic nedemn al contelui Orlov, după care prizoniera este transportată în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemniţată în Fortul lui Aleksei.

Aici, fără a se ţine cont de faptul că este însărcinată şi că suferă de tuberculoză galopantă, încăpăţânata pretendentă este supusă la un regim de detenţie din ce în ce mai sever, doar-doar se va căi pentru înşelăciune şi-şi va divulga complicii. Nu se întâmplă nici una nici alta, căci îndată după naşterea unui băieţel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în faţa preotului pe patul de moarte că este îndreptăţită la tronul Rusiei.

Două cărţi tulburătoare care ilustrează atât jocurile derutante ale hazardului, cât şi amestecul dintre măreţie, cruzime şi ticăloşie…

Revenind după această digresiune la firul scrisorii noastre, te înştiinţez, dragă tată, că în calitate de angajat m-am străduit din răsputeri să-mi fac datoria, chiar dacă rapoartele conştiincios întocmite îmi răpeau timpul pe care aş fi fost atât de fericit să-l dedic scrisului. Şi cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare că pe lângă celelalte angarale sâcâitoare, mă interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câţiva ani mai târziu, mai precis după înfăptuirea revoluţiei bolşevice din Rusia, informându-mă în legătură cu evoluţia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam să aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o bună parte din notiţele mele de-atunci şi de mai târziu le-am rătăcit, ori cu bună ştiinţă le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmează să reconstitui esenţa concepţiilor mele cu privire la marxism şi bolşevism:

În anul 1917, în toiul primului război mondial se dezlănţuia în Rusia ţaristă revoluţia bolşevică. Se poate spune că pe fondul crizei generale a capitalismului, a apărut şi s-a acutizat criza politico-ideologică din imperiul ţarist, lucru de care au profitat Lenin şi ciracii săi pentru triumful ideilor bolşevice, în prima instanţă o mişcare gândită în străinătate ca o forţă de şoc pornită din interior în vederea demoralizării armatelor ruseşti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor săi, mai apoi înţeleasă ca un instrument eficace în lupta pentru putere şi ca rampă de lansare a revoluţiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolşevism.

Fără a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuinţate împotriva adversarilor de idei (eseri, menşevici, burghezi etc.), la vremea respectivă se considera că victoria bolşevicilor în cea mai întinsă ţară de pe planetă, constituie o încurajatoare împlinire a profeţiilor lui Karl Marx în legătură cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar că Marx şi-a elaborat profeţiile şi teoriile politico-ideologice fără a se gândi măcar o clipă la Rusia ţaristă, căci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului părea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudală (iobăgia, învăţământul, administraţia ş.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun şi profund cunoscător al economiilor din Germania şi Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins că – potrivit legităţilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din ţările puternic industrializate, unde atât nivelul general al conştiinţei sociale, cât şi formele concrete de organizare şi protest ale proletariatului se constituiau în convingătoare argumente ale acestei predicţii.

N-a fost să fie aşa, bolşevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv şi-a făcut de cap sub bagheta lui Lenin şi apoi la comanda autocratică a lui Stalin, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că istoria, înţeleasă ca suma faptelor umane remarcabile şi memorabile, nu consimte să se orânduiască după vrerea şi previziunile oamenilor, oricât ar fi aceştia de mintoşi sau firoscoşi. Istoria este expresia vie şi deseori încifrată a voinţei divine, care acţionează cu forţa exemplelor asupra tuturor oamenilor înţelepţi, dar îşi arată favoarea în sensul redempţiunii doar în cazul câtorva aleşi…

*

Dragă tată,

Am lăsat la urmă două dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corectă a artistului, respectiv a gânditorului:

a)Căutarea binelui, frumosului şi adevărului în viaţă şi în producţiile artistice;

b)Căutarea Absolutului printr-o neobosită alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce ştii tu despre activitatea mea literară, cu toate că volumul Un medic de ţară ţi l-am dedicat ţie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispreţului cu care tu de regulă cinsteşti atari preocupări, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a făcut ca ele să circule într-un cerc restrâns de prieteni şi de, hai să le zicem, iniţiaţi în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergenţei a doi factori: pe de o parte concepţia mea despre lume, ridicată la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de altă parte neîncrederea mea persistentă în valoarea propriilor creaţii literare.

Aproape tot ce am scris şi publicat până în prezent se datorează încurajărilor insistente ale nepreţuitului meu prieten Max Brod, care se lăsa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarbă în harul meu literar, încât ajungea să-mi smulgă manuscrisele din mână, nu care cumva să le distrug…

În semn de mare preţuire pentru tine, dragă tată, îţi voi face o destăinuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod şi nici suita mea de logodnice, cu toate că aceştia trăiau cu convingerea că m-au pătruns până în rărunchi şi că deci îmi cunosc la centimă tribulaţiile literare.

Iată despre ce este vorba. Pentru toţi acei care mi-au citit producţiile literare, eu sunt receptat prin excelenţă ca prozator – autor de romane, povestiri şi scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa, întrucât aidoma celor mai mulţi dintre tinerii care se avântă pe tărâm literar, eu am început cu felurite însăilări şi versificaţii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele şi le-am aruncat pe toate în foc, după ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui să-mi măsor sărmanele mele forţe. Că doar nu-i de ici de colea să te iei la întrecere cu acei poetaşi vanitoşi, care – după modelul broaştei din fabulă – îşi umflă piepţii cu speranţa nemuririi şi care după primul volumaş publicat se îmbolnăvesc fără şanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele producţii adolescentine mi-a rămas întipărită în minte una botezată Inimă rătăcitoare, nu pentru că, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistică deosebită, ci pentru acel grăunte profetic al nevoii resolidarizării umane prin iubire şi trecere hotărâtă la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ şi i-am făcut vânt în lumea largă;/ mă săturasem să-i tot port de grijă,/ iar să-mi doară prea plăcutul/ taman când viaţa mi-i mai dragă./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ şi-am tot zăcut/ ani după ani,/ fără dorinţi/ şi fără căinţi,/ până-ntr-o zi/ când din trecut/ a apărut şi-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, măre Doamne,/ cum aş putea să topesc/ gheaţa termonucleară/ dintre oameni şi popoare,/ când propria-mi inimă/ departe de mine se zbuciumă?/ Aşa că mi-am luat traista-n băţ/ şi-am purces în căutarea dânsei./ Dar cum era să-mi recunosc/ după ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai anţărţ?/ Şi, totuşi, ea există/ printre maldărele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insistă/ să se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-vă să m-ajutaţi/ inima să-mi regăsesc/ altfel simt că-nebunesc!/ Împreună alte şanse-avem/ ştiut fiind că ea/ şopteşte-ntruna numele de Om.

…Aşa şi eu. Mi-am azvârlit inima în lumea largă în căutarea perechii potrivite. Şi chiar am găsit-o: de două ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urmă pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare dată relaţiile s-au oprit la jumătate, fiindu-mi sortit să mă aleg cu cognomenul de etern logodnic. Şi, Doamne! Câtă nevoie aş fi avut de-o inimă caldă şi iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul şi preamuncitul de demonii singurătăţii…

Atunci mi-am căutat alinarea în călătorii, scris şi cugetare. Călătoriile la mare şi munte m-au ajutat să înţeleg că frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desăvârşirea sa se revelează omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simţurilor sale): de la gingaşul tremur al unei frunze, pînă la veşnica nelinişte a mării şi la monumentalitatea cocoaşelor încărunţite de zăpezi ale culmilor ameţitoare. Iată, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o preţuire de prim rang, astfel că uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Şi atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existenţei: Pe bună dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adică cu Dumnezeu!

Pătruns de fiorul dorului după desăvârşit, am încercat eu însumi să definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocaţia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinţa, definiţa nu vroia în ruptul capului să se lege după canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit până la urmă să mă declar mulţumit cu următoarea descriere: Frumosul este graţia divinului, ce-şi pune amprenta eternităţii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumină, deasupra abisurilor şi tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâşiate de iubire; este vioara nevinovăţiei, pe care alunecă arcuşul plăsmuit din lumina începutului; este eterna odă a bucuriei că trăim şi că nu vom lăsa să se stingă torţa vieţii pe această planetă spălată cu lacrimile suferinţelor şi căinţelor, dar şi cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta şi izbândi.

Scrisul m-a ajutat să făuresc frumosul artistic după slabele mele puteri şi să caut binele, scotocind după el atât prin minţile şi sufletele personajelor zămislite de mine, cât şi prin hăţişul relaţiilor statornicite între ele.

Cât priveşte adevărul, la începutul căutărilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, că doar el spunea că “scopul vieţii nu constă în putere, bogăţie sau voluptate, ci în căutarea dezinteresată a adevărului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevărul tot n-am aflat”.

Aşa că trecând peste explicaţia reducţionistă (deci total nesatisfăcătoare): Adevărul rezidă în acordul dintre teorie şi realitate după unii, dintre idee şi utilitate după pragmatişti, am mers mai departe cu căutările, şi iată-mă ajuns la memorabilă scenă cu Iisus adus în faţa lui Pilat (Evanghelia după Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, căci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevărul?”, el nu primeşte nici un răspuns de la Iisus, ba mai mult, însuşi capitolul respectiv se încheie cu această întrebare capcană, aparent fără răspuns.

Însă răspunsul ne este oferit de aceeaşi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirmă cât se poate de tranşant: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, apostolului Ioan rămânându-i să pună punctul pe “i” cu precizarea: “Adevărul vă va face liberi”!

“Iată”, mi-am spus, “temeiul tăcerii lui Iisus. Doar afirmase cu altă ocazie că numai prin El oamenii ajung să cunoască adevărul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i şi singura cale care duce la adevărata libertate, căci în vecinătatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism şi creştinism m-au ajutat să-mi formez despre Absolut următoarea concepţie: Dumnezeu este totuna cu absolutul şi veşnicia. El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, ca atare se poate defini clar şi concis doar prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază de la El şi trebuie să-L privească pe El, ba mai mult: să conveargă înspre El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde şi circumferinţa niciunde”, după cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca să rezolve problema raportului dintre trup şi suflet, să ştii, dragă tată, că teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situaţia noastră, ea ne oferă o explicaţie pe cât de simplă, pe atât de exactă a tensiunilor dintre noi: tu toată viaţa te-ai luptat să ai, deci eşti trupul (materia), în vreme ce eu vreu să ştiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori concepţia ocazionistă susţine că acordul dintre trup şi suflet se realizează doar prin intervenţia lui Dumnezeu. Înseamnă că şi nouă ne-a rămas o singură şansă: să implorăm ajutorul divin!…

Exerciţiile mele conceptuale şi stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat  în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori să nu fie de acord cu tema sintetizată în acest titlu, care-şi ascunde seriozitatea sub aparenţa sa jucăuşă. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din următoarele două motive:

1)Trăim într-un stat cu o democraţie cel puţin curioasă dacă nu chiar originală, unde opiniile nu au fermitate şi atitudinile nu urmează calea regală a angajamentelor asumate, ci ele basculează cu lejeritate între o tiranie, e drept că  doar vag resimţită, şi o anarhie fără jenă afişată pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjează faptul că tirania este anarhia ingenios camuflată a canaliei de sus, iar anarhia este respingătoarea tiranie a canaliei de jos?!…Şi fiindcă mai sus aminteam de democraţie, ţin să precizez că în această chestiune am părerile mele pe care voi căuta să le detaliez cu altă ocazie. Iată de ce nu pot să nu fiu de acord cu Georges Bernanos, după care democraţia modernă este invenţia intelectualilor, respectiv cu cea exprimată de Julien Benda: “Democraţia este accesul maselor la susceptibilitatea naţională”;

2)Bolşevismul a decretat unanimitatea obligatorie, şi în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii să spună că la alcătuirea titlului m-am pretat la un simplu şi gratuit joc de cuvinte. Căci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viaţă fiind să tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degrabă se ascunde îndemnul la necontenita pregătire pentru moarte, pentru acel înfricoşător pas prin care se face trecerea de la fiinţă la nefiinţă?

Nu pot decât să-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se ştie prea bine că a trăi înseamnă a muri niţel în fiecare clipă. Ori tocmai aici omul înzestrat cu raţiune şi conştiinţă se deosebeşte de celelalte vieţuitoare: El există, adică are conştiinţa finitudinii sale în această lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama că este un nevrednic călător!

Astfel stând lucrurile, merită să ne întrebăm care călător s-ar dovedi atât de neghiob încât să-şi împovăreze vreuna din călătoriile sale minuţios pregătite, cu fel de fel de fleacuri şi hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul şi atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, dacă ar fi vorba de o călătorie de afaceri ori de un de plăcere, se subînţelege că omul nostru şi-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (călătoria) să nu se transforme într-un calvar al hămălelii, şi pentru ca el – surâzător şi destins – să poată aspira prin toţi porii senzaţiile după care aleargă cu limba scoasă şi care-i crează iluzia că-şi trăieşte din plin viaţa. Iar această iluzie este întreţinută de întregul şir la generaţiilor anterioare, căci aceştia prin întreaga lor contribuţie la sporirea prosperităţii (a se citi aberanta triadă: consum-comoditate-confort), n-au făcut decât să o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grăbit şi mai blazat al actualei civilizaţii.

Însă comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât să scoată în evidenţă surprinzătoarea contradicţie după tiparul căreia se străduieşte cu tot dinadinsul să-şi toarne istoria năzuinţelor şi a înfăptuirilor sale. Căci deşi până la urmă ajunge să se convingă de găunoşenia şi efemeritatea întristătoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (că doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât şi de marii înţelepţi ai lumii, totuşi omul continuă să se conducă cu precădere după legea trupului şi să acorde legii spiritului o îngrijorător de mică atenţie. Faptul acesta devine în egală măsură dezgustător şi alarmant pentru morala în rapidă disoluţie (minciună la tot pasul, hoţie la toate nivelele, sex, violenţă, droguri etc.), dacă luăm aminte la tertipurile unor pretinşi păstori de suflete, care una spun în teorie, însă în realitate aleargă mai dihai ca cei mai hrăpăreţi dintre enoriaşi după bunuri pământeşti şi plăceri trupeşti.

Cu toate că sunt arhicunoscute, explicaţiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesară să o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul şi prea plictisitul om modern va continua să gonească pe cărarea lată înspre pieire şi spre ratarea definitivă a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece că a cam sosit timpul să se oprească din această cursă sinucigaşă, să coboare din maşina de care este atât de satisfăcut, apoi să-şi ia crucea în spinare şi să o apuce pe cărarea îngustă şi bolovănoasă înspre crucea călăuzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului că istoria omenirii ne oferă pilde memorabile în acest sens, totuşi trebuie să fim înţelegători că nu-i la îndemâna oricui să renunţe la plăcerile de-o clipă, pentru ca prin lepădarea de sine şi de bunurile pământeşti, să poată cunoaşte dulceaţa inepuizabilă a dragostei (darului) lui Dumnezeu şi prin ea a tuturor semenilor. De regulă, o asemenea schimbare esenţială are loc într-un moment de răscruce al vieţii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauză scapă cu viaţă numai fiindcă a fost ocrotit de vrerea divină, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înţeles că nu de la oameni trebuie să aştepte liniştea şi fericirea, fie în urma unei impresionante hotărâri, rezultat firesc al dizolvării propriei voinţe în imensitatea voinţei divine.

Este adevărat că şi cărturarii se leapădă în parte de lumea asta pentru a-şi împlini menirea. Dar una este lepădarea în vederea desăvârşirii morale şi a mântuirii şi cu totul alta lepădarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii cărturăreşti. Iar acei cărturari care urmează legea spiritului după capul lor, nu cred că pot emite pretenţii la suprema izbăvire, şi asta deoarece în ciuda eforturilor depuse şi a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe rămân numai trup şi numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar mă opresc aici: astăzi mă simt stors de vlagă, de ceva timp comunic cu cei din jur prin bileţele, durerile din gât sunt atroce, sfârşitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu mă sperie. Dimpotrivă, am speranţa reîntâlnirii noastre într-o lume mai bună ca asta , căci – nu-i aşa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscările şi traumele de care am avut parte în copilărie, durerile şi decepţiile ce mi-au fost servite mai târziu de viaţă, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat să o duc, toate astea mi-au favorizat predispoziţia spre meditaţii sumbre în legătură cu fericirea umană. Nu ascund faptul că mânat de imboldul descifrării măcar în parte a tainelor înfricoşătoare în care este drapată existenţa omenească, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar concepţiile acestui mare şi viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor şi firilor nevolnice, căci gândirea lui aprigă îi preamăreşte pe supraoameni şi-i dispreţuieşte pe cei slabi, ba chiar se răfuieşte amarnic cu mila propovăduită de creştinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor două mari şi tonifiante religii înfrăţite – iudaismul şi creştinismul, cu sentimentul nou şi înviorător că în acest chip poate că şi eu voi contribui cu o câtime la înfăptuirea ecumenismului atotcuprinzător…

(În acele incomparabile momente de elan şi speranţă, dat mi-a fost de la Dumnezeu să citesc Imitatio Christi, una dintre cărţile fundamentale ale omenirii, care cu toată încrederea pot fi aşezate în imediata vecinătate a Bibliei. Influenţa binefăcătoare a acestei superbe cărţi asupra mea s-a vădit de îndată în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare aşa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns să fii sincer şi bine intenţionat, nu-i de-ajuns deasemenea să fii tobă de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esenţial şi înălţat până la transuman, care poartă numele de inspiraţie! Sub fiorul inspiraţiei şi atinşi de harul revelaţiei, aleşii întotdeauna vor săvârşi fapte ieşite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuală este departe de-a oferi explicaţii satisfăcătoare…Şi mai departe: Imitatio Christi este o carte senzaţională, rezultă şi de acolo că oriunde a-i deschide-o, de îndată eşti cucerit de adevărul şi frumuseţea inegalabilă a celor descriseDe altminteri, toate cele patru cărţi (părţi) alcătuitoare sunt înţesate cu fermecătoare cugetări, indestructibil articulate pe coloanele de marmură ale textelor biblice judicios selectate. De reţinut că cea de-a treia carte diferă de primele două atât în ceea ce priveşte întinderea (cuprinde 59 de capitole, adică mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât şi în ceea ce priveşte maniera de conglăsuire cu cititorul: Iisus Însuşi se adresează acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creşte cota ei de interes.)

Însă cu toate că în desele mele ceasuri de restrişte, fericirile evanghelice au avut puterea să mă consoleze, totuşi ele n-au izbutit să mă convingă deplin şi pentru totdeauna. Ceea ce se cheamă că încă n-am ajuns la tăria adevăratei credinţe. Dar, mă rog, câţi dintre oamenii pe care-i cunosc pot mărturisi cu mâna pe inimă că şi-au crucificat îndoielile şi că au ajuns la înălţimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei şovăitori)?

Cu atari îndoieli şi poticneli, iată cum arată nucleul cugetărilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevărată Fata Morgana. Poate din pricina nenumăratelor decepţii suportate în viaţă. De aici graba periculoasă din partea celor mulţi de a-i inhala fericirii parfumul îmbătător, atunci când năzdrăvana de ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri uşoare se tupilează după justificări de genul: “Avem o singură viaţă şi aceea scurtă”, prin urmare “Să ne bucurăm de clipa ce-o trăim”.)

Dar dacă bucuria şi fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea şi tristeţea manifestă apetit spre contagiune. De unde şi rigiditatea prost mascată, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Căci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlată, totuşi devine jenantă şi dizgraţioasă pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viaţă. Evident că lucrurile iau o turnură perfect suportabilă, atunci când cele două chipuri – al bucuriei şi al durerii, se află la distanţa minimă prescrisă de reţetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, şi asta pentru că – o ştim cu toţii – poţi foarte bine să iubeşti întreaga omenire dintr-o atare poziţie strategică şi în acelaşi timp să urăşti de moarte omul care te calcă pe nervi cu negul lui de pe nas…

Dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, de cele mai multe ori suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, ceea ce dovedeşte în ce grad alarmant ne-am obişnuit cu ideea că ea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lângă ea, aproape fără să o băgăm în seamă?!

Fireşte că mi se poate replica: Fericirea se câştigă prin voinţă şi străduinţă necurmată! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinţa este consecinţa logică a abandonării luptei cu vicisitudinile vieţii. Iar de-aici, din această poziţie conceptuală confortabilă, n-a mai rămas decât un pas mic până la a-l face vinovat de stare lui nenorocită pe însuşi nefericit. Căci ce-şi spun cei căptuşiţi cu bani, pentru a-şi adormi resturile de conştiinţă îngropate în osînză: “Cine ştie, poate că nefericitul x are vocaţia perversă a cultivării nefericirii”…

Mă rog, s-ar putea foarte bine să fie şi din ăştia. Cu toate astea, morala sănătoasă contrazice categoric o asemenea aserţiune inspirată de egoism. De ce? Din simplul motiv că ea este teoria cinică şi grozav de comodă a parveniţilor şi ciocoilor, ale căror bogăţii sunt mai mult sau mai puţin suspecte. Şi mai este modalitatea lor greţoasă de a-şi propti fericirea strâmbă cu nefericirea celor mulţi.

Păi cum altfel? Că doar numai o minte bolnavă s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge să-şi piardă slujba (astfel condamnându-şi familia la mizerie şi nefericire), întrucât se dovedeşte mai deştept decât şeful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îşi pierde întreaga familie şi agoniseală în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al cărui unic fiu suferă de ani şi ani de-o boală incurabilă, iar el sărmanul a cheltuit tot ce-a avut şi-şi sparge în continuare capul să găsească alţi bani pentru medici şi leacuri, căci tot mai speră că Dumnezeu în marea lui milă i-l va face odată şi odată bine…

De aia zic eu că adevărata fericire, în egală măsură trainică şi viguroasă, provine din interiorul omului, iar seminţele ei dătătoare de rod bogat se numesc credinţă, milă, genenerozitate, precum şi iubirea neprefăcută a tuturor nefericiţilor. Căci Dumnezeu nu caută la averea ori la poziţia socială a omului, ci El se uită în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul cărpănos este mai prejos ca săracul, iar geniul este egalul săracului cu duhul, ambii fiind făpturile Sale.

Adio, tată, şi fii binecuvântat! Nu ştiu cine a spus: “Din veac în slujbă viermii sunt,/ Sub glie-i văd rozând, rozând…” Eu îi văd şi-i aud de ceva vreme, dar nici vorbă să mă sperie. Mă întăreşte convingerea că sunt pregătit sufleteşte să mă prezint în faţa eternităţii…

2.A fi sau a nu fi kafkian

 

Kafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.

Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka  începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar.

Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, el trebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptual şi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înţelegerii şi a trăirilor autorului.

În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie. Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilăriei şi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinele bucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şi iubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie), precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiar atunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci, ne încredinţează Kafka, “arta este pentru artist suferinţă, de care se eliberează pentru o nouă suferinţă”.

Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care în ceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate de viaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkieni decât însuşi Kafka.

Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privim fenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuia singur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabil nivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanul Procesul, “Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat din perspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, ale căror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”.

Fără discuţie că analiza unei opere, oricât ar fi aceasta de accesibilă, implică anumite riscuri: fie că vei insista asupra unor elemente considerate de maximă importanţă şi atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat în mai mică măsură, fie că vei proceda altminteri (desigur, cu tact şi responsabilitate intelectuală), oricum o atare iniţiativă va genera discuţii şi va crea nemulţumiri în rândul comentatorilor de profesie. Că, adică, vor spune ei, se putea altfel şi atunci lucrurile ar fi ieşit mult mai bine…

Cu atât mai mult în cazul operei lui Kafka, unde surprizele se iţesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile împodobite cu delicioase capcane stilistice. Se ştie doar că opera acestui scriitor este inseparabilă de strania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M.Albérès, el “a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”.

*

Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţia divină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei.

Primul dintre aceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care – după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acest pământ, anume aceea de a reda “universul prodigios pe care-l am în cap”.

Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume s-a cristalizat în decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şi atâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia cei doi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi.

Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doar impresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţiale dintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirile native ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii.

Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţa lecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă. Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imaginea autoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi ani în două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şi Verdictul.

Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el…

Aşadar, putem spune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cu Frieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosc o creştere însemnată, cu toate că “tatăl său îl împiedicase de la adevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decât doar concepţiile sale personale”.

Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenului său dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea în buzunar, el se îndreaptă spre camera tatălui său pentru a-l înştiinţa de cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană, va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge că fericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poate de bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţa prietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric că Georg ar putea avea un asemenea prieten (“N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: “De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa a profanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul lui tată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele: “Te osândesc la moarte prin înec!”

De îndată ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod. Ajuns aici, el se avântă peste parapet  “ca un gimnast perfect”, iar în timpul căderii mai apucă să rostească încetişor: “Dragi părinţi, totuşi v-am iubit mereu”…

Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi absolute şi de neînţeles.

Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e “mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Fără a diminua cîtuşi de puţin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche.

Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa la romanul Castelul: “Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele de mai târziu”.

Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante:

a)Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger;

b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au apărut deasemenea după moartea lui Kafka;

c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier atins de schizofrenie.

Lumea în care se mişcă eroii kafkieni corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote.

Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil.

Aceste particule de realitate transpuse în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor – sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga. Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) şi ziarista cehă Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena…

Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin îmbinarea dintre “concreteţea descrierii şi straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi fantastic.

Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: “Am încercat întotdeauna să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor” -, el caută să unească contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celălalt drum pe care se poate ajunge în vecinătatea absolutului, bunăoară aşa ca în Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizează mai degrabă absolutizarea căutării decât căutarea absolutului. Şi pentru moment el chiar izbuteşte să unească antinomiile în surprinzătoare fabulă Puntea, scrisă la persoana întâi, în care personajul central este puntea animizată. Iar ea ne anunţă că face legătura peste un abis, cu mîinile înfipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să aibă o perspectivă universală.

De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, dar că “fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”.

Ce să ne mai mire în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri.

Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul să-l ajute în această direcţie.

Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea parabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul Munteanu, simbolurile kafkiene “plutesc parcă într-o voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că simbolurile kafkiene “nu sunt niciodată simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din romanul Procesul simbolizează judecata divină, iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea cu căile ei necunoscute.

Pornind de la aceste proiecţii ale lui Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă alegorie, cu câte o “cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori – ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească cu cea catolică.

În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale într-un dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist…

Este de la sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi nimic cert, sau altfel spus că “întâmplările şi situaţiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice implacabilă.

Odată construită, lumea kafkiană trebuie admisă aşa cum a conceput-o demiurgul ei, adică o lume absurdă, în care după desacralizare, ordinea transcendentă şi raţiunea nu mai au ce căuta. Într-o astfel de lume este un nonsens total să ne întrebăm în ce măsură este adevărată aserţiunea hegeliană care susţine că tot ce-i real este şi raţional. Cel mult putem răspunde în maniera lui Vasili Grossman, atunci când el, în celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordează problema statului întemeiat de Lenin şi apoi construit de Stalin – problema statului opresor şi fără libertate, sau altfel spus problema statului în care tragicul se dizolvă, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirmă categoric Grossman, nu tot ce e real este şi raţional. Dimpotrivă, continuă el, “tot ce este inuman e absurd şi inutil”, căci “a trăi înseamnă pentru om a fi liber”! Avem astfel încă o dată dovada că nu doar în lumea kafkiană, ci şi în lumea noastră cea de toate zilele, iraţionalul cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa raţionalului prin războaie, acte de terorism, intoleranţă, minciună sau avariţie, şi că el îşi are corespondenţele sale tot mai alarmante cu realitatea…

Aceasta fiind lumea plăsmuită de Kafka, se subînţelege de ce absurdul – uneori mai şters, alteori agresiv până la halucinant, îşi iţeşte capul cam peste tot în scrierile sale. Iată, bunăoară, senzaţionala parabolă În faţa legii, inclusă şi în finalul romanului Procesul, şi care este analizată de preotul închisorii cu atâta subtilitate şi măiestrie, încât după parcurgerea argumentaţiei sale, nu mai poţi spune cu tărie cât din ea este absurd şi cât raţional (sau, mă rog, conform Scripturilor), după cum iarăşi nu poţi să-ţi dai seama care dintre cei doi este înşelatul: paznicul sau omul de la ţară! Căci – nu-i aşa? – este relativ normal ca omul să vină de la ţară, iar păzitorul cu “barba lui tătărească şi neagră” să nu-l lase să intre în lege.Dar pe urmă începe să-şi facă mendrele absurdul. Omul nu se alarmează pentru atâta lucru, ci se pune pe aşteptat, sperând că va putea intra mai târziu. De altminteri, însuşi păzitorul îi întreţine această speranţă când îi spune: “Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece în aceeaşi notă de aşteptare răbdătoare, şi iată că omul nostru, de-acuma bătrân, se îmbolnăveşte şi trage să moară. Cu ultimele sale puteri, el îi face semn păzitorului să se apropie pentru a-i putea şopti: “Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Atunci păzitorul îi răcneşte la ureche: “Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”…

Dacă nu luăm aminte la faptul că evenimentele din Verdictul nu sunt decât simptomele unei realităţi tragice mult mai adânci, atunci spiritul justiţiar al tatălui nemulţumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atât mai mult.

În aceeaşi categorie, să-i spunem şocantă, intră şi povestea tânărului Karl Rossmannn din romanul America. E drept că tânărul Karl aspiră la independenţă, însă primeşte de la unchiul său – senatorul şi omul de afaceri american, o pedeapsă disproporţionat de mare în comparaţie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru că fără consimţământul acestuia, se hotărăşte să-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri şi prieten cu senatorul) în vila sa de la ţară. Încălcarea de către Karl a autorităţii unchiului, chiar dacă dorinţa acestuia nu ne apare clar formulată, duce automat la schimbarea modului de existenţă, lucru ce-i va fi comunicat tânărului printr-o scrisoare ce-i va fi înmânată exact la miezul nopţii: “Te-ai hotărât în această seară să pleci împotriva voinţei mele. Rămâi la această hotărâre întreaga ta viaţă”.

Dar absurdul năucitor cu care se confruntă procuristul de bancă Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur şi simplu într-o bună dimineaţa el este anunţat că-i arestat, fără ca inspectorul care răspunde de cazul lui să-i poată spune de ce anume este acuzat: “N-aş putea spune că eşti acuzat”, îl anunţă acesta cu seninătate, “sau mai bine zis nu ştiu dacă eşti. Adevărul este că eşti, mai mult nu ştiu”. Astfel începe romanul şi totodată calvarul comodului procurist. Din acest moment demarează goana lui în dreapta şi stânga, mai întâi pentru a afla conţinutul acuzaţiei ce i se aduce, mai exact în temeiul căreia a fost arestat, apoi – după ce o va cunoaşte – pentru a-şi pregăti apărarea. Dar zadarnic se prezintă în faţa unor instanţe stranii şi a unor judecători mai mult decât dubioşi, ce-şi au birourile în podurile unor imobile sumbre, cu scări interminabile (“Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului”, se amuză scriitorul în capitolul şapte), zadarnic apelează la avocat şi la ajutorul unor cunoştinţe, culpa el tot nu şi-o cunoaşte, la judecătorii şi funcţionarii influenţi n-are şanse să ajungă vreodată (ca peste tot în scrierile kafkiene, aceştia sunt inabordabili până la inexistenţă), iar lui i se prelungeşte starea bizar-echivocă instalată în clipa arestării, cînd inspectorul îi adusese la cunoştinţă următoarele: “Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. Deasemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de traiul dumitale obişnuit”.

Dar exact la un an de la începerea procesului, Josef K. ajunge la conştiinţa culpabilităţii sale, tot de-atunci rezistenţa lui slăbeşte, ca atare el se lasă condus la marginea oraşului de către cei doi călăi tăcuţi, care în final îl ucid cu un uriaş cuţit de bucătărie: “Ca un cîine”, spune el, “şi era ca şi cum ruşinea ar trebuit să-i supravieţuiască”. De altminteri, cu aceste cuvinte se încheie romanul.

Fantasticul este o altă componentă de bază care contribuie la însufleţirea lumii kafkiene şi la spectaculoasa împlinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corectă apreciere a operei kafkiene, trebuie să facem distincţie între fantasticul preeminent din Un medic de ţară sau din Metamorfoza şi cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriaşe, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevăraţi gimnaşti, ba – atunci când strada este prea aglomerată – preferă “să deschidă portiera câte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo, ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public…”

La drept vorbind, fantasticul nu are aceeaşi greutate în povestirile Un medic de ţară şi Metamorfoza. De ce? Pentru că dacă în prima povestire, fantasticul cu nedezminţite arome de basm este întâmplător şi benefic (medicul loveşte cu piciorul în cocina porcilor şi de acolo ies de îndată caii cu care într-o clipă ajunge la bolnavul aflat la o depărtare de peste zece mile!), în cea de-a doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar ştiinţific) şi cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care într-o dimineaţă s-a pomenit metamorfozat într-o gînganie scârboasă. Căci chiar asta-i semnificaţia miriapodului: existenţa parazitară! Ori din povestire aflăm, că dacă Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent şi un comod.

Într-un autentic stil kafkian, povestirea demarează cu această transformare (cititorul este pus în faţa faptului împlinit, fără preparative şi fără explicaţii), după care acţiunea se centrează pe încercările repetate ale lui Gregor de a-şi asigura părinţii şi sora de bunele lui intenţii şi pe repulsia crescândă a acestora faţă de miriapodul ce nu mai are nimic în comun cu Gregor de altădată. Dincolo de absurdul întâmplării, incredibila metamorfoză ne prezintă înstrăinarea dusă până la coşmar şi halucinant. Într-adevăr, situaţia reintră pe făgaşul normal de-abia după ce servitoarea îl descoperă pe Gregor mort din cauza inaniţiei, căci pentru a-şi grăbi sfârşitul, el refuză cu obstinaţie să mănânce în ultimele zile ale vieţii sale larvare. Fără a se mai gândi la cel plecat din această lume, ba chiar cu un sentiment de uşurare că în sfârşit au scăpat de pacoste, părinţii şi fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observă că fata este numai bună de măritat, prin urmare trebuie să-i găsească un soţ bun. Deci viaţa merge mai departe…

*

Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să sugereze condiţia umană în general.

Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka recunoaşte că pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că “Georg are acelaşi număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că totuşi “e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”.

Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit solitudinea ce-i marchează pe toţi.

Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează câteva idei cu un mare impact psihologic şi social:

a)Tragedia singularizării şi alienării;

b)Imposibilitatea comunicării;

c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său;

d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe.

Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, căci adevărul întreg se cmpune din adevăruri parţiale, iar cel mai adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul!

Cu toate că ne apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka  – care după părerea lui Albert Camus “trăiesc într-o lume în care totul este dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea după lumea concepută de el…

Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, tragicul cu comicul.

*

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, clară şi epurată de preţiozitătăţi sau ornamente inutile, care te duce de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la obsesie de puritatea expresiei.

Franz Kafka este prin excelenţă un scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de natură, stilul lui precis şi lapidar (deseori aidoma unei dări de seamă) remarcându-se mai degrabă prin  disecţii psihologice şi subtile comentarii logice.

  Poate tocmai datorită acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se încheie romanul America iese de îndată în evidenţă, ca cea mai detaliată dacă nu chiar cea mai frumoasă descriere a unui colţ de natură din întreaga sa operă: “În prima zi trecură printre munţi înalţi. Pereţii de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.”

Se menţionăm deasemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, unde aflăm că “există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”.

Concluzii

De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie: Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare şi profund.

Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu diferite stări emoţionale.

Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile scriitorului praghez…

Am căutat în cele două capitole închinate lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei, ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse.

În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa, călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi.

E clar că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce mi-am zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât, peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice căruia, prin simetrie cu partea a II-a a cărţii, să-i spun tot Concluzii.

Ei da, acuma pot să fac precizarea că romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu este piramidală, ci circulară.

Aşa cum deja am arătat, a fost o vreme când Kafka s-a arătat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflectă pe de o parte în critica vehementă adusă de scriitor mecanizării şi muncii neîntrerupte, iar pe de altă parte în compasiunea lui faţă de cei obidiţi. Romanul America se impune la acest capitol, îndeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria cruntă îndurată împreună cu mama ei, după ce tata le părăsise pe amândouă, apoi despre cumplita disperare a mamei, încheiată cu sinuciderea ei sub ochii îngroziţi ai fetiţei.

Citind paginile respective, gîndul te poartă de îndată la suferinţele micuţelor personaje ale lui Charles Dickens, la umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski şi – de ce nu? – la teribila foame îndurată de tânărul Knut Hamsun, ce ne este înfăţişată cutremurător de precis în romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autorităţilor şi a potentaţilor vremii.

Sau poate că profetismul de care aminteam a funcţionat atât de bine şi de astă dată, încât aproape că suntem tentaţi să credem că Franz Kafka şi-a prevăzut enormele privaţiuni din anii 1923-1924 – ultimii săi doi ani de viaţă, când diminuarea drastică a pensiei din cauza devalorizării monedei, l-a obligat să ceară ajutorul familiei. Iar ajutorul nu întârzie să sosească: unchiul său ce era medic, se grăbeşte să vină la Berlin, pentru a-şi îngriji nepotul grav bolnav.

Din această întâmplare deducem că, în pofida relaţiilor încordate dintre tată şi fiu, familia nu i-a întors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corecţie administrată lui Baruch Spinoza de către familia acestuia şi coreligionari, deopotrivă indignaţi că el se încăpăţâna să caute cu dezinteresare adevărul, deşi fusese avertizat în chip ultimativ că printr-o asemenea alegere, riscă nici mai mult nici mai puţin decât excomunicarea din comunitatea evreiască şi din congregaţia oraşului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a întâmplatnu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind văzut şi tratat ca un adevărat paria de către foştii săi coreligionari…

Ei bine, chiar dacă distanţa în timp dintre cei doi iudei înzestraţi este de două secole şi jumătate (Spinoza s-a născut la Amsterdam în 1632, iar Kafka la Praga în 1883), prin urmare am fi ispitiţi să credem că moravurile  (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe în aceste fel când avem în vedere lumea închisă a congregaţiilor evreieşti, “o lume adâncită în superstiţia, fanatismul şi ignoranţa cele mai detestabile”, după cum se exprimă contemporanul nostru Israël Shahak în uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică.

În paranteză fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atât de tranşant şi vehemet în denunţarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci când condamna metodele israeliene de supunere şi oprimare a palestinienilor), încât ziarul Washington Post i-a anunţat moartea, şi nu s-a mai dat niciodată vreo dezminţire în legătură cu falsul intenţionat publicat, nici măcar după ce “mortul” a mers la redacţie pentru a dovedi contrariul…

Dacă Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datorează în mai mică măsură timpului scurs (timpul se vădeşte neputincios în societăţile fanatice şi închise), decât gradului diferit de înzestrare al celor doi pentru înţelegerea şi argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur şi simplu îi uimea pe rabini cu subtilitatea dovedită la discutarea celor mai gingaşe probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe când Kafka a început să se intereseze relativ târziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componentă a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativităţii, freudism, filosofie clasică germană (Kant, Fichte, Hegel), spiritism şi chiar teozofia lui Rudolf Steiner.

De reţinut că Franz Kafka , deşi cu sănătatea la pământ, a înregistrat întoarcerea în familie ca pe o înfrângere…

Poezia – componentă esenţială a culturii universale

Este de presupus că prima fază a creaţiei literare, apărută încă din stadiul comunei primitive, revine literaturii orale, însumând producţii ca: mituri, legende, proverbe, ghicitori, cântece de muncă, de luptă, de vânătoare sau de înmormântare. Şi iarăşi este de presupus că poezia nu putea să lipsească din formele de redare ale acestor producţii, chiar dacă ea avea chipul neatrăgător al versificaţiei brute şi stângace, ce însoţea de regulă dansul, muzica şi incantaţiile magilor vrăjitori.

Odată cu apariţia societăţilor împărţite în clase şi a scrisului, producţiile literare încep să fie fixate în scris (pe tăbliţe de argilă, papirus, tăbliţe cerate etc.), transmiţându-se astfel posterităţii. Vechea literatură orală se continuă în noile condiţii. Însă în ea se asimilează şi ecouri din scrierile culte, şi astfel se naşte literatura orală populară, deosebită de vechea literatură orală primitivă sau a comunei primitive.

Primele literaturi scrise s-au constituit în ariile de cultură ale celor mai vechi civilizaţii cunoscute până în prezent, şi anume în ariile orientale: egipteană, sumero-babiloneană, ebraică, indiană şi chineză. Acest fapt nu este deloc întâmplător, întrucât cultura în general, literatura în special, din totdeauna a avut rolul unei semnificative căi de rulare a istoriei unui popor, precum şi a civilizaţiei sale însoţitoare.

Problema care se pune în perspectiva unei juste şi lesnicioase abordări a poeziei ca parte componentă a literaturii universale, este aceea a periodizării. Căci se ştie că împărţirea istoriei în perioadele prea bine cunoscute, este pur arbitrară, dictată de nevoile didactice de studiu, clasificare şi cercetare.

Cum Renaşterea a efectuat o adevărată tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al omenirii, iată de ce filosoful român Nae Ionescu vedea în Renaştere singurul şi adevăratul moment de referinţă din istorie, prin urmare, opta pentru împărţirea istoriei în două mari perioade: prerenascentistă şi postrenascentistă.

Deoarece Renaşterea a acţionat în domeniul artelor chiar mai tranşant şi mai distinct decât în alte sfere de activitate umană, nu văd nici un impediment ca literatura în general, poezia universală în particular, să fie împărţită în trei mari grupe:

A. Prerenascentistă;

B. Renascentistă;

C. Postrenascentistă.

Păstrând această clasificare, poezia prerenascentistă va cuprinde:

A1. Literatura antică orientală;

A2. Poezia antică greacă;

A3. Poezia latină;

A4. Poezia Evului Mediu.

Renaşterea la rândul ei va trata curentul cultural numit umanism şi poezia aferentă din Italia, Franţa şi alte ţări, inclusiv din Principatele române.

Cât priveşte poezia postrenascentistă, ea va îmbrăţişa o multitudine de mari şi fecunde curente europene şi universale, prin care va ajunge până în zilele noastre:

C1. Clasicismul;

C2. Iluminismul;

C3. Neoumanismul german;

C4. Romantismul;

C5. Realismul;

C6. Parnasianismul şi simbolismul;

C7. Futurismul, expresionismul şi suprarealismul;

C8. Poezia secolului XX.

A. Prerenascentismul

A1. Literatura antică orientală

a) Literatura egipteană, cu o vechime ce urcă până aproape de anul 3000 î.e.n., are o mare varietate de producţii care, cu o reală valoare artistică, reflectă realităţi istorice, concepţii şi stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene.

Dintre aceste producţii literare, cea mai mare valoare artistică o au imnurile şi povestirile. O adevărată capodoperă este celebrul Imn al lui Eknaton (sec XIV î.e.n.), compus de Amenofis al IV-lea, faraonul care a încercat să limiteze puterea clerului printr-o reformă curajoasă. În acest imn, Soarele devine zeul iubirii dintre oameni şi popoare, al fertilităţii şi al păcii. Merită deasemenea subliniată iradierea culturii faraonice în tot bazinul mediteranean.

b) Literatura sumero-babiloneană cuprinde producţii literare create încă de la începutul mileniului al III-lea î.e.n.: imnuri, rugăciuni, mituri şi eposuri. Dintre aceste producţii, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic din mileniul al III-lea, înscris pe 12 tăbliţe de argilă arsă, ce au fost descoperite în biblioteca regelui Assurbanipal al Asiriei. El a fost transmis fragmentar în mai multe versiuni redactate în diferite limbi din Asia Mică.

Epopeea lui Ghilgameş ne apare ca un poem al prieteniei, al ataşamentului faţă de viaţa pământească şi al întrebărilor neliniştitoare despre “viaţa de după moarte”.

c) Literatura ebraică antică este aproape în întregime cuprinsă în Vechiul Testament, carte care însumează scrieri cu un caracter extrem de variat, datând din epoci foarte diferite. Dintre scrierile cu caracter literar se remarcă operele lirice (Psalmii, Cântarea cântărilor) şi Cărţile profeţilor.

Psalmii (Cântecele de laudă) este partea cea mai întinsă a Bibliei. Cei 150 de Psalmi au fost scrişi într-o perioadă de aproape 1000 de ani, începând cu vremea lui Moise, până după revenirea din robia babiloniană. Cea mai mare parte a Psalmilor (circa un sfert) îl au ca autor pe regele David, dar printre autori se mai numără: Moise (Psalmii 90 şi 91), Etan (Psalmul 89) etc.

Psalmii sunt adevărate culmi de lirism, cu o mare intensitate sentimentală şi emoţională, cu metafore foarte sugestive.

Cântarea cântărilor, atribuită lui Solomon (Eclesiastul), este un poem de dragoste, la a cărui formă definitivă s-a ajuns în ultimele veacuri ale erei vechi. Tensiunea sentimentelor din acest frumos poem se transmite fie direct, fie prin intermediul unor sugestive comparaţii şi metafore, încărcate de un îmbătător parfum exotic.

d) Poezia antică indiană a sporit tezaurul literaturii universale prin cele peste o mie de imnuri închinate elementelor naturii şi mitologiei, care alcătuiesc Rig-Veda, prin cele două colosale poeme: Mahabharata şi Ramayana (Mahabharata este considerată cea mai amplă operă de imaginaţie a Asiei) şi prin opera lui Kalidasa (sec. V e.n.), apreciat ca fiind cel mai mare poet indian din toate timpurile. Din creaţiile lirice, epice şi dramatice ale lui Kalidasa, celebră în toată lumea a devenit Sakuntala, drama mult admirată de Goethe şi Schiller şi atât de frumos tradusă de George Coşbuc.

e) Poezia antică chineză a intrat în literatura universală prin Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare, şi prin doi mari poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi prin Tu Fu (sec. VIII e.n.), considerat a fi cel mai mare poet chinez din toate timpurile prin forţa expresiei, profunzimea sentimentelor artistice şi realismul viziunii (nedreptăţi sociale, ororile războiului).

 

A2. Poezia antică greacă

Literatura greacă pe ansamblul ei este una dintre cele mai strălucite literaturi a tuturor timpurilor, care continuă să farmece prin generalul uman exprimat în forme de înaltă valoare artistică şi care a exercitat o influenţă decisivă nu doar asupra literaturii latine, ci şi asupra întregii literaturi renascentiste.

Poezia antică greacă poate fi grupată astfel:

a) Poemele homerice;

b) Poezia lirică;

c) Comedia;

d) Tragedia;

e) Fabula.

a) Iliada şi Odiseea, cele două faimoase poeme homerice ce au fost plămădite în forma actuală cel mai târziu în secolul al IX-lea, sunt de fapt operele unor poeţi de geniu, dar care – graţie unităţii lor excepţionale de compoziţie – au fost asamblate fără cusur şi au sfârşit prin a fi atribuite legendarului Homer.

Se ştie, însă, că evenimentele care s-au petrecut în timpul războiului troian, subiectul central al poemelor, au fost cântate de aezi, poeţi care se însoţeau cu lira atunci când la ospeţe, povesteau în versuri multe episoade din războiul dus de greci împotriva Troiei pe la anul 1210 î.e.n.

Dar oricare ar fi autorul sau autorii, cele două poeme există aidoma unor falnice coloane printre care omul avid de cultură pătrunde în imensul templu al literaturii universale. Nararea impresionează nu numai prin expunerea clară a faptelor, ci şi prin mijloacele principale de plasticizare poetică: epitetul, comparaţia, discursul în cazul Iliadei, iar în cazul Odiseei – poemul care relatează extraordinarele peripeţii ale lui Ulise pe mare, în drumul spre casă de după război –  se mai învederează superba îmbinare dintre real şi fantastic.

b) Lirica greacă

Cu toate că elementele de poezie lirică se fac simţite în Iliada şi Odiseea, cu adevărat poezia lirică greacă se dezvoltă în secolele VII-VI î.e.n. Principalele specii ale liricii greceşti sunt: elegia, iambul şi oda, iar cei mai de seamă reprezentanţi ai ei au fost Sappho, Anacreon şi Pindar.

Sappho (sec. VII) a fost înainte de toate o poetă a iubirii, aşa cum rezultă din ode. S-a născut pe insula Lesbos, a fost exilată în Sicilia, iar iubirea a fost pentru ea unicul ideal şi unicul sens al vieţii.

Anacreon cântă în versurile sale (a compus elegii, epigrame şi imnuri) plăcerea şi vinul: “Eu beau în cinstea voastră, ce paşnic beau./Adu-mi la pat clondirul, băiete, iar!/ mai bine beat şi-ntins pe pături,/ Decât cadavru-ntins în moarte.”

Pindar (521-441 î.e.n.) este cel mai strălucit reprezentatnt al liricii ocaziilor solemne. El caută peste tot sublimul şi elevaţia. Bunurile pe care le celebrează sunt bogăţia, puterea, gloria, tinereţea însoţită de frumuseţe şi dragoste. În concepţia lui, condiţia fericirii este virtutea, văzută ca totalitatea însuşirilor morale, intelectuale şi fizice: “Căci şi suferinţa amară se stinge/ Şi-i domesticită în dulci bucurii,/ Atunci când o soartă slăvită ridică/ În sus fericirea, mereu spre zenit”.

Dacă lirica la Sappho şi Anacreon este simplă şi aproape familiară, Pindar face ca în lirica lui, ideile abstracte să se amestece cu imaginile concrete.

De menţionat că prin poezia lirică, literatura greacă a făcut un pas mare înspre analiza propriilor gânduri şi sentimente ale poetului, şi prin aceasta ea a exercitat o fecundă influenţă asupra poeţilor ce i-au urmat peste veacuri.

c) Comedia greacă îl are ca ilustru reprezentant pe Aristofan. În piesele sale, poetul satirizează oameni şi stări de lucruri contemporane cu el. Astfel, în Norii Aristofan îi satirizează pe sofişti şi educaţia amorală pe aceştia o dădeau elevilor lor, în Viespile ţinteşte mania judecăţilor de care erau cuprinşi atenienii, pe când în Pacea este vorba de pacea încheiată între atenieni şi peloponezieni, cunoscută sub numele de pacea lui Nicias.

d) Marea tragedie greacă este reprezentată de triada de aur: Eschil, Sofocle şi Euripide.

e) Dintre fabulişti, o menţiune specială merită Esop şi Fedru, modelele literare ale marelui fabulist francez Jean de La Fontaine.

A3. Poezia latină

În dezvoltarea poeziei latine, în general a literaturii latine, se disting trei mari perioade:

a) Prima perioadă, care începe după cucerirea sudului Italiei, când romanii au venit în contact cu literatura greacă şi au început să cultive epopeea, poezia lirică, poezia dramatică, elocinţa, istoriografia, căci pînă atunci (aprox. 270 î.e.n.), ei aveau o poezie religioasă şi profană, în care – într-un vers simplu şi cu ritm nedefinit – exprimau sentimente colective, invocau zeii sau făceau urări la naşterea unui copil.

Dacă în unele genuri literare, precum: epopeea, tragedia, drama ori istoriografia, literatura latină a fost copios influenţată de literatura greacă, genurile literare de felul satirei şi epigramei sunt specific latine.

Acestei prime perioade îi aparţine Plaut (254-184 î.e.n.), fără îndoială cel mai mare poet comic latin. Printre cele 21 de piese autentice (tradiţia antică îi atribuie 130 de piese!), se numără Aulularia (Ulcica), cea din care s-a inspirat Molière în piesa sa Avarul.

b) A doua perioadă corespunde răboaielor civile: 133-44 î.e.n. Este perioada clasică în care au trăit şi scris Cicero şi Caesar, perioada în care poetul Catul a cîntat în nemuritoare versuri pe Lesbia, iar poetul Lucreţiu (99-55 î.e.n.) a scris poemul filosofic în şase părţi De rerum natura (Despre natura lucrurilor).

c) În fine, cea de-a treia perioadă (43 î.e.n.-14 e.n.) este epoca principatului lui Augustus, cînd literatura latină cunoaşte “epoca sa de aur”. Acum trăiesc şi scriu cei mai mari poeţi ai Romei: Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu; acum îşi scriu versurile Tibul şi Properţiu şi tot acum se înfiinţează celebrul cerc literar al lui Maecenas, prietenul lui Augustus şi marele protector al literelor.

A4. Poezia Evului Mediu

Evul Mediu a durat aproximativ 1000 de ani. Este perioada în care au loc însemnate acumulări spirituale sub stricta supraveghere a clerului, care monopolizează învăţământul, studiul filosofiei (transformată în slujnica teologiei) şi cercetarea ştiinţifică.

Invazia arabilor în Peninsula Iberică (sec. al VIII-lea), înseamnă o benefică influenţă din partea oamenilor de ştiinţă, filosofilor şi poeţilor asupra culturii europene. Căci arabii cunoşteau în mod direct gândirea ştiinţifică şi filosofică a antichităţii greco-latine, pe care au difuzat-o prin traduceri şi comentarii.

Cele mai reprezentative genuri din literatura Evului Mediu au fost: poezia epică, poezia lirică, literatura satirică şi dramaturgia.

Poezia Evului Mediu cunoaşte următoarele patru direcţii:

a) Poemele eroice;

b) Poezia lirică;

c) Poezia lui François Villon;

d) Poezia persană.

Să le luăm pe rând şi să vedem prin ce se remarcă fiecare dintre ele.

a) Epoca migraţiei popoarelor se caracterizează prin războaie sângeroase şi expediţii de jaf. Evenimentele acestei perioade au fost evocate prin scurte compoziţii versificate, recitate de cântăreţi ambulanţi cu diverse ocazii ce adunau un auditoriu numeros: târguri, sărbători, nunţi, pelerinaje etc.

Faptele şi figurile evocate aveau în ele un sâmbure de adevăr istoric, alterat însă fie de fantezia cântăreţului popular, fie de necesităţile compoziţiei sale, dictate de efectul scontat asupra ascultătorilor. Cu timpul, aceste cântece scurte au fost contopite în compuneri ample şi unitare, centrate pe un eveniment sau un personaj. În felul acesta au apărut cântecele de vitejie sau poemele eroice, cele mai cunoscute fiind Cântecul lui Roland în Franţa, Cântecul Nibelungilor în Germania, Cântecul Cidului în Spania şi Cântecul despre oastea lui Igor în Rusia.

b) Poezia lirică medievală apare mai târziu (aprox. sec. al XII-lea) la curţile senioriale, la o dată când moravurile se mai rafinaseră după ce cruciadele îi puseseră pe europeni în contact cu forme avansate de cultură, ca de pildă cea bizantină. Centrul de dezvoltare al acestei poezii a fost sudul Franţei (regiunea Provencei), de unde apoi s-a răspândit în nordul ţării, în Germania, Spania şi Sicilia.

Această poezie a fost cultivată de trubaduri, care în nord erau numiţi truveri, iar în Germania Minnesängeri. Trubadurii erau poeţi de origine nobilă sau modestă, stabiliţi pe la curţile marilor seniori. Lirica lor este în esenţă o poezie de dragoste, adesea convenţională şi cu o formă de exprimare îngrijită, manierată şi ornamentală.

Cu toate neîmplinirile sale, totuşi poezia trubadurilor a reprezentat o etapă deloc neglijabilă în evoluţia liricii universale, prin interesul arătat de ei pentru natură, pentru exprimarea îngrijită şi pentru cultivarea unor specii ale liricii de dragoste, aşa ca rondelul sau alba.

c) François Villon (1431-?1463), considerat cel mai mare poet francez medieval şi unul dintre marii poeţi ai tuturor timpurilor, a avut o viaţă aventuroasă şi dezordonată, care l-a dus nu numai la cunoaşterea lumii săracilor, ci şi a celor decăzuţi din punct de vedere moral: hoţi, tăinuitori, puşcăriaşi, prostituate.

Poetul porneşte de la faptele trăite de el însuşi, iar exprimarea sa este frustă, deseori în jargon, şi de-o sinceritate de-a dreptul brutală, îndeosebi atunci când se uită la comportarea sa nedemnă: “Eu sunt François – şi d-aia-s breaz,/ făt din Paris lângă Pontoise./ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage curul la necaz” (Patruversul pe care l-a făcut Villon când a fost osândit la moarte).

N.B. În Evul Mediu au apărut trei mari scriitori, ale căror opere au deschis drumul spre Renaştere: François Villon, Geoffrey Chaucer (c.1340-1400), cel mai mare scriitor medieval englez, şi Dante Alighieri..

d) Cronologic vorbind, tot în acest capitol intră catrenele persane (robaiurile) scrise de poeţii: Omar Khayyam (1022-1122), Saadi (1213-1292) şi Hafez (1326-1396). Iată spre exemplificare un admirabil robai din creaţia lui Omar Khayyam, om de ştiinţă şi autor al unor importante tratate de matematică şi astronomie: “Cine-n rai şi iad a fost anume/ şi se-ntoarse din cealaltă lume?/ Teama şi speranţa noastră izvorăsc/ din ceva ce-l ştim doar după nume”.

După cum se ştie, spre sfârşitul vieţii Goethe a alcătuit culegerea lirică Divanul occidental-oriental, marcată de influenţa marilor poeţi persani…

*

În procesul cultural-istoric al trecerii de la Evul Mediu către epoca modernă, Italia a avut un rol de frunte. Patru sunt cauzele care i-au conferit această poziţie de lider mondial:

1) Poporul italian s-a dezvoltat pe spaţiul istoric al vechii Rome, şi astfel el a beneficiat mai direct ca alte popoare de moştenirea ei culturală;

2) Aşezarea geografică a Italiei îi creează o admirabilă poziţie economică, graţie căreia porturile sale vor fi primele centre din Evul Mediu unde apare marele capital, iar comerţul cunoaşte un deosebit avânt. De unde va decurge în chip logic gradul lor de prosperitate şi rolul important ce le revenea în politica timpului;

3) Chiar dacă uneori papa nu era de origine italiană, totuşi, întrucât Scaunul papal se afla pe teritoriul Italiei (însă fără acel scurt şi nostim interludiu de pe vremea lui Filip cel Frumos, când au existat doi papi!) şi întrucât papii pretindeau să fie nu doar capii bisericii universale, ci şi ai politicii mondiale, faptul acesta – în pofida războaielor pentru putere pe care le-au generat – a dus totodată la apariţia unor formidabile fluxuri diplomatice orientate din toate părţile lumii de-atunci înspre cetăţile-state italiene, ceea ce deasemenea a contribuit la sporirea prestigiului lor internaţional;

4) Italia a fost prima ţară europeană în care s-a desfiinţat iobăgia.

Ajungând cele mai înaintate centre politice şi economice din Europa, cetăţile-state italiene vor câştiga de îndată aceeaşi poziţie şi în cultură. Iar din rândul lor, la cel mai mare prestigiu va ajunge Florenţa. La fel ca în celelalte cetăţi italiene, luptele de partide din Florenţa au loc între ghibelini sau partizanii împăratului şi guelfi sau partizanii papei.

În aceste împrejurări, într-o ţară şi o cetate (Florenţa aflate pe cele mai înaintate poziţii politice, economice şi culturale de la sfârşitul Evului Mediu, apare Dante Alighieri (1265-1321), cel mai de seamă poet medieval şi totodată primul mare geniu poetic modern.

Incontestabil, capodopera lui Dante, alcătuită în timpul exilului, este Divina Comedie. Ea reprezintă o sinteză a întregului Ev Mediu şi deasemenea prima operă modernă, care anunţă epoca de mai târziu a Renaşterii. Divina Comedie apare medievală prin caracterul alegoric al celor trei părţi ale sale: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Însă prin felul cum este înfăţişat acest imens material medieval, cartea este surprinzător de modernă. De unde şi interesul viu de care ea se bucură în rândul cititorilor, în pofida atâtor veacuri scurse de la apariţia ei.

Fiecare din cele trei părţi ale poemului cuprinde cîte 33 de cânturi, înafară de Infern – de altminteri, cartea cea mai bine realizată – unde se mai adaugă unul în plus, ca introducere. Deci întreaga poemă numără 100 de cânturi. Ea este scrisă în strofe de câte trei versuri, numite terţine, în care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul vers din terţina următoare. În felul acesta se creează o legătură solidă şi neîntreruptă, ce străbate întregul cânt.

Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care a spart platoşa feudală şi a azvârlit punţi trainice peste hăurile din istoria medievală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor de necesar şi actual, iar Divina Comedie ne apare ca o carte mereu tânără, asemeni sufletului şi aspiraţiilor umane.

Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul înfrăţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută, care în pelerinajul său imaginar prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură – Virgiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirată de întreaga umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.

B. Renaşterea

Tot în cetăţile italiene , şi mai cu seamă în Florenţa, apar primii fiori ai libertăţii la popoarele moderne, creându-se astfel şi condiţiile unui mare avânt al culturii.

Ansamblul acestei înfloriri culturale ce-şi are originea în cetăţile libere italiene din secolul al XIV-lea, care se dezvoltă în veacul al XV-lea şi apoi, în veacul al XVI-lea, se extinde şi în alte ţări, poartă numele de Renaştere. Pe atunci termenul nu era utilizat. Pentru prima dată el a fost întrebuinţat de Giorgio Vasari, celebrul biograf al pictorilor italieni din acea vreme, fiind reluat şi definitiv impus în veacul al XIX-lea.

Faptul că oamenii timpului ignorau acest termen de rinascita, nu înseamnă că ei nu erau conştienţi de acea mare prefacere , care a fost desemnată mai târziu prin Renaştere şi care se va înfăptui prin intermediul curentului cultural numit umanism.

Umanismului i se datorează concepţia de stat naţional şi aceea de limbă naţională, care va lua locul latinei, în calitatea ei de limbă universală a Evului Mediu. Căci tendinţele medievale aspirau către o unitate politică universală, fie sub coroana imperiului, fie sub cea a papalităţii. Tot umanismul inaugurează contactul direct cu textul original, ceea ce contribuie la dezvoltarea exactităţii şi conştiinciozităţii, condiţiile prime ale ştiinţei moderne.

       B1. Renaşterea în Italia

Spiritul Renaşterii se reflectă de-abia în operele marilor scriitori italieni de la mijlocul secolului al XIV-lea. Ei nu ating valoarea poetică a lui Dante, însă din scrierile lor răzbate un spirit mai nou decât la el: se apropie direct de natură, se interesează de originile şi cauzele lucrurilor, privesc în mod liber realitatea şi, în general, se arată intens preocupaţi de progresul cunoaşterii.

Cei mai importanţi scriitori renascentişti italieni, care au apărut tot la Florenţa, sunt Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.

Petrarca se impune ca una din marile personalităţi ale Renaşterii prin două genuri de activitate culturală: El este primul cercetător umanist şi primul mare liric modern.

Vechile manuscrise din scriitorii latini îl pasionează atât de mult, încât el vizitează bibliotecile diferitelor mănăstiri, unde caută dovezile directe ale culturii antice. Procedând astfel, el descoperă unele scrieri necunoscute ale unor scriitori din vechime. Întrucât pe cele cunoscute le cercetează şi le confruntă, Petrarca stabileşte pentru prima dată critica de texte.

Dragostea pentru Antichitate l-a îndemnat să-şi scrie o parte din operă în limba latină, între altele câteva dialoguri cu caracter moral, precum şi poemul epic Africa, în care evocă faptele de arme ale lui Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal în lupta de la Zama. Dar ca şi în cazul lui Dante, operele lui cele mai importante au fost scrise în limba italiană.

Culegerea de poezii intitulată Rime a făcut din el un poet imitat secole la rând în toate ţările Apusului, şi asta pentru că adusese la perfecţiune forma poetică a sonetului. Pe lângă sonet s-a mai ocupat şi de canţona, o poezie mai lungă, ale cărei strofe ajung uneori până la 20 de versuri. O parte însemnată din poezia sa este de factură patriotică. Vestita canţonă intitulată Italia mea, reprezintă primul mare imbold către unitatea Italiei, ideal care nu se va înfăptui decât în secolul al XIX-lea.

Giovanni Boccaccio la rândul lui a manifestat o adevărată pasiune pentru vechii autori latini, a scris în limba latină şi italiană, dar opera sa principală: Decameronul, Viaţa lui Dante, Comentar la Divina Comedie (până la Cântul al XIV-lea din Infern) a fost elaborată în limba italiană, contribuind astfel la cultivarea limbii naţionale.

Decameronul, realizarea sa cea mai prestigioasă, este totodată prima operă artistică în proză a literaturii moderne, în care Boccaccio imită stilul lui Cicero, cu admirabila sa limbă de-o neîntrecută puritate, dar folosindu-se pe alocuri şi de vorbirea populară.

În secolul al XV-lea şi prima jumătate a secolului următor, umanismul înfloreşte prin Academia platonică din Florenţa, condusă de filosoful Marsilio Ficino, şi prin creaţiile a doi remarcabili poeţi: Ludovico Ariosto (1474-1533), autorul lui Orlando furioso, primul poem eroi-comic din literatura universală, celălalt poet nefiind altul decât marele artist Michelangelo Buonarotti (1475-1564), autorul volumului de sonete intitulat Rime.

Tot acum se afirmă ca prozator Niccolo Machiavelli (1469-1527), în principal prin Principele, celebrul său tratat de doctrină politică, care face din autor întemeietorul politicii ca ştiinţă şi primul teoretician al absolutismului de mai târziu.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea începe decadenţa umanismului şi a Renaşterii italiene, la aceasta contribuind atât cauzele de natură economică (scăderea importanţei Mediteranei după descoperirea căilor de navigaţie pe Atlantic), cât şi de ordin politic: instaurarea dominaţiei spaniole asupra unei mari părţi din Italia. În aceste vremuri de tristeţe trăieşte marele poet Torquato Tasso (1544-1595), autorul poemei eroice Ierusalimul eliberat, din care chiar răzbat urmele decadenţei. După Tasso, literatura italiană cunoaşte o decadenţă tot mai accentuată, din care îşi va reveni de-abia în secolul al XVIII-lea.

        B2.Renaşterea în Franţa

Cel mai mare scriitor al Renaşterii franceze a fost François Rabelais (1495-1553), autorul capodoperei Gargantua şi Pantagruel, de altminteri singura sa operă literară.

Dar cum scopul mărturisit al acestui studiu priveşte poezia, ne vom îndrepta atenţia spre cea mai importantă mişcare poetică din Franţa acelor timpuri, şi anume spre cercul Pleiadei. Această mişcare reunea şapte scriitori, şi pe la mijlocul secolului al XVI-lea, ea a pornit la drum cu un manifest-program, în care pleda pentru utilizarea limbii franceze în locul celei latine, pentru îmbogăţirea ei lexicală şi pentru o poezie sinceră, pătrunsă de emoţii intense şi exprimată într-o formă cât mai îngrijită.

Cel mai valoros reprezentant şi totodată cel mai de seamă poet renascentist francez este Pierre de Ronsard (1524-1585). Sub influenţa lui Petrarca, el scrie sonete dedicate Casandrei, apoi – îndrăgostindu-se de o femeie cu o condiţie socială mai modestă – concepe Sonetele către Maria. Însă cele mai frumoase sunt Sonetele către Elena, în care poetul îşi exprimă tristeţea iubirii venită prea târziu. Dar sonetele lui Ronsard nu exprimă numai iubirea şi bucuriile vieţii, ci şi durerea: “Deschide-te, pământ, şi fă ca să-mi recapăt/ comoara care-n tine zace îngropată;/ şi dacă nu poţi – fă ca sub acelaşi lacăt,/ cenuşa ei cu-a mea să fie-amestecată.”

Tot aici trebuie menţionat Michel de Montaigne (1533-1592), autorul Eseurilor, în dubla sa calitate: cel mai prestigios filosof francez renascentist şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze.

       

         B3.Renaşterea în Spania

Renaşterea spaniolă purcede la drum de la romanul picaresc şi atinge maximum de înflorire artistică în timpul Secolului de aur, când au trăit şi creat cei mai iluştri reprezentanţi ai acestei literaturi: Miguel de Cervantes (1547-1616), autorul Nuvelelor exemplare şi al capodoperei Don Quijote (roman neîntrecut până în ziua de azi), Lope de Vega – cel mai mare dramaturg spaniol (a scris 2200 de piese, din care ni s-au păstrat doar 480!) şi Calderon de la Barca (1600-1681), continuatorul lui Lope de Vega.

După Calderon, literatura spaniolă cunoaşte o lungă perioadă de amorţire, din care se va trezi doar în veacul al XIX-lea.

        

         B4. Renaşterea în Anglia

Din cauza rivalităţii economice şi politice dintre Anglia şi Spania, care culminează cu războiul din 1588 şi distrugerea flotei spaniole, literatura renascentistă engleză se va orienta spre evocarea şi glorificarea trecutului acestei ţări, a legendelor şi tradiţiilor naţionale, aşa cum lesne se poate deduce din dramele istorice ale lui Shakespeare.

Când vorbim de Renaşterea engleză, trebuie să avem în vedere cele două componente ale sale: Thomas Morus şi teatrul elisabetan.

Thomas Morus (1478-1535), cel mai mare umanist englez şi autorul Utopiei, a fost totodată om politic, ajungând să deţină cea mai înaltă demnitate, anume pe cea de cancelar. Deoarece a criticat abuzurile absolutismului şi s-a împotrivit politicii lui Henric al VIII-lea, el a fost decapitat.

Adevăratul titlu de glorie al literaturii engleze din această perioadă îl constituie dramaturgia. A primit numele de teatru elisabetan, deoarece perioada sa de înflorire coincide cu domnia reginei Elisabeta I, adică cu jumătatea a doua a secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor.

Şi pentru că în Renaşterea spaniolă am amintit de triada  de excepţie a Secolului său de aur, în literatura renascentistă engleză întâlnim o altă redutabilă triadă, formată din scriitori excepţionali: Cristopher Marlowe (1564-1593), William Shakespeare (1564-1616) şi Ben Jonson (1573-1637). Marlowe a introdus versul alb în drama engleză şi trebuie considerat cel mai important precursor al lui Shakespeare. Ben Jonson la rândul lui este creatorul comediei satirice şi moralizatoare, fondată pe teoria umorilor, potrivit căreia fiecare om este supus unei umori sau pasiuni dominante.

Însă dramaturgia engleză a fost şi continuă să fie dominată de monumentalitatea lui Shakespeare, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii din toate timpurile. Toată literatura anterioară converge spre Shakespeare şi din el iradiază tot ce s-a zămislit de preţ (nu doar în Anglia!), căci Shakespeare este unic şi irepetabil, un adevărat părinte al titanilor, care primiseră misiunea divină de-a zgudui cultura lumii şi de-a o aşeza pe coordonatele umanităţii şi universalităţii.

Activitatea de dramaturg a lui W. Shakespeare s-a desfăşurat de-a lungul a 22 de ani. Cele 37 de piese shakespeareene pot fi grupate astfel:

a) Dramele istorice: Richard III, Henric IV (are două părţi), Henric V – acestea fiind cele mai realizate din punct de vedere artistic. Tot aici intră seria celor şapte drame istorice, cu subiecte luate din Antichitate: Iulius Cesar, Coriolan, Antoniu şi Cleopatra etc.

b) Comediile: Nevestele vesele din Windsor, Neguţătorul din Veneţia, Furtuna etc.

c) Marile tragedii (în total cinci): Romeo şi Julieta, cu o factură mai mult poetică, Hamlet, Othello, Macbeth, Regele Lear.

Shakespeare a mai compus pe lângă cele 37 de piese şi un splendid grup de 154 de sonete, în care iubirea este tema cea mai frecventă: “Iubirea mea! Fii cămătar cu tine/ Precum şi eu, de dragul tău, m-aş vrea,/ Şi nu-ţi prăda un suflet ce l-aş ţine/ Ca doica pruncul dat spre-a-l alăpta.”

Se poate spune că pentru profunzimea ideilor umaniste şi forma lor desăvârşită, sonetele lui Shakespeare constituie cea mai izbutită operă lirică a întregii Renaşteri.

         B5. Renaşterea în Germania

În Germania, ideile umaniste au căpătat un caracter restrâns, fără să se închege în înfăptuiri mari. Statul a rămas pe mai departe fărâmiţat, iar Renaşterea a fost devansată de Reforma lui Martin Luther (1483-1546), care va avea un larg răsunet şi uriaşe urmări în toată Europa apuseană.

Cu toată firea lui dezechilibrată şi ura nutrită împotriva ţăranilor, Martin Luther a pledat pentru limba naţională, ba chiar a dat un strălucit exemplu în acest sens prin traducerea Bibliei, primul monument de limbă al Germaniei moderne.

Acest fapt va avea consecinţe notabile nu numai pentru limba germană, ci şi pentru alte ţări, unde prin traduceri de felul celei făcute de Luther, se vor pune bazele diferitelor limbi şi culturi naţionale.

Literatura germană din această perioadă nu cunoaşte alte realizări artistice de seamă, însă înregistrează câteva producţii notabile pentru spiritul care le animă. O primă categorie este a aşa-numiţilor poeţi meşteşugari (meistersingeri), între care se detaşează numele poetului Hans Sachs (1494-1576), cismar de meserie. Cea de-a doua categorie este compusă din două cărţi populare, scrise de autori anonimi: Till Eulenspiegel şi Faust, care vor deveni mai târziu izvoarele unor opere celebre în literatura germană şi în alte literaturi.

                     B6. Renaşterea în alte ţări

În Ţările de Jos şi-a desfăşurat activitatea unul dintre cei mai însemnaţi umanişti ai Renaşterii, Erasmus din Rotterdam (1466-1536), autorul lucrării Lauda nebuniei. Cu toate că nu ilustrează limba naţională, deoarece toate scrierile sale apar în latineşte, totuşi, alături de Rabelais şi de Montaigne, Erasmus se situează printre cei mai mari pedagogi ai Renaşterii.

În Polonia se afirmă marele astronom Nicolae Copernic şi Jan Kochanowski, cel care va rămâne până în veacul al XIX-lea marele model liric al literaturii polone.

Principatele române îl dau pe transilvăneanul Nicolae Olahus, umanist mult apreciat de Erasmus din Rotterdam, pe spătarul Nicolae Milescu, cel care ne-a lăsat un frumos monument de limbă românească în Biblia de la Bucureşti (manuscris publicat în 1688 de fraţii Şerban şi Radu Greceanu), deasemenea îi dau pe cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, dar mai ales îl dau pe Dimitrie Cantemir, produsul cel mai preţios al umanismului românesc.

C. Postrenascentismul

C1. Clasicismul

Întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului pe plan european, practic acest curent se confundă cu clasicismul francez.

Clasicismul este un curent intelectualist prin excelenţă. Tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, ceea ce imprimă personajelor un puternic voluntarism.

Pentru autorii clasici, natura este doar un element decorativ, căci sursele lor de inspiraţie sunt Antichităţile greacă şi latină, şi uneori Orientul. Arta clasică se conformează unor norme estetice stabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, de loc şi de acţiune), conform căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

Genul prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea a fost teatrul. Tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia clasică dobândeşte un mare prestigiu prin Molière, care – pornind de la comedia antică latină şi de la teatrul comic spaniol din Renaştere – realizează o operă profund originală (Avarul, Tartuffe, Femeile savante etc.) şi cu o largă paletă a comicului: de la comicul de situaţie şi limbaj până la comicul de caracter.

Şi astfel, în timp ce tragicii francezi se îndreaptă spre trecut, Molière se apropie prin arta comicului de contemporaneitate, realizând o vastă Comedie umană a vremurilor sale.

Mai amintim la acest capitol de fabulele lui Jean de La Fontaine şi de literatura moraliştilor: La Rochefoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind prin mijloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronici de moravuri.

 

         C2. Iluminismul

Iluminismul este în esenţă concepţia despre lume a burgheziei în ascensiune, clasă care la început aducea cu sine progresul în lupta dusă împotriva formelor anchilozate ale feudalismului. Emanciparea burgheziei fiind inseparabil legată de evoluţia capitalismului, este limpede de ce în Anglia şi Franţa se conturează primele forme ale iluminismului pe plan european, în timp ce în ţara noastră iluminismul se impune de-abia prin Şcoala ardeleană, adică aproape un secol mai târziu.

Deoarece iluminismul englez şi-a manifestat predilecţia literară înspre proză, mă voi opri strict la menţionarea corifeilor săi: Daniel Defoe, romancierul care prin Robinson Crusoe (1719) semnează actul de naştere al romanului englez modern, Henry Fielding cu faimosul roman Tom Jones, unde scriitorul apare ca un moralist lucid şi optimist, şi Jonathan Swift cu Călătoriile lui Gulliver, cea mai sumbră utopie negativă din acea vreme. Iluminismul francez se dovedeşte mult mai nuanţat ca cel englez, pentru că el preia ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile burgheze ale lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), prin care se face trecerea spre preromantism.

Dacă iluminismul englez şi mai ales cel francez ţinteşte permanent revoluţia, iluminismul german, reprezentat în principal prin Gotthold Ephraim Lessing, şi cel italian (Giambattista Vico, Carlo Goldoni) se remarcă prin spiritul său moderat.

 

C3. Neoumanismul german

Principalii reprezentanţi ai neoumanismului german sunt Johann Wolfgang Goethe şi Friedrich Schiller, iar operele lor vor avea ca scop prioritar formarea omului înţelept şi armonios. Importanţa lui Goethe şi Schiller în cultura germană este atât de mare, încât putem să spunem că pentru a intra în templul literaturii acestui popor, mai întâi trebuie să trecem pe sub arcul de triumf înălţat la cote ameţitoare de către titanismul celor doi…

Opera lui Goethe este imensă şi extrem de diversificată. A abordat toate genurile literare (epic, liric, dramatic) şi în toate a realizat capodopere.

Activitatea sa literară cunoaşte trei faze principale. În prima fază el se lasă influenţat de ideile preromantice ale curentului Sturm und Drang (Furtună şi avânt). În urma unei călătorii în Italia şi a unei iniţieri serioase în ştiinţele naturii, Goethe inaugurează perioada sa clasică, de echilibru. Acum scrie Egmont (drama libertăţii), Elegiile romane, rodul şederii sale la Roma, dar şi delicatele poezii dedicate naturii, precum Cântec de mai: “Ce plin natura/ Străluce-n jur!/ Cum râde câmpul!/ Ce-aprins azur!”

Mai târziu depăşeşte faza închinării în faţa Antichităţii clasice şi el se adresează poeziei populare. Este perioada în care Goethe scrie, de altminteri, cele mai frumoase balade ale literaturii germane.

Dar marea sa capodoperă la care a lucrat aproape în toţi anii de maturitate este drama filosofică Faust, al cărei motiv ştim că a apărut în Renaştere, constituind sursă de inspiraţie şi pentru alţi poeţi: Marlowe în Anglia şi Lessing în Germania. La această colosală operă, Goethe a lucrat aproape 60 de ani! Dar ce a rezultat este fără cusur pentru idealul umanitar ce o străbate, un ideal al muncii asociată cu libertatea, din care rezultă scopul cel mai înalt al vieţii: supunerea naturii prin osteneală, în folosul omului harnic şi înţelept!

Celălalt mare clasic al literaturii germane este Schiller, prietenul mai tânăr al lui Goethe. Scrierile sale urmăresc două ţeluri: formarea omului în sensul neoumanist şi lupta pentru libertate.

Prima tendinţă este urmărită în unele din poeziile lui filosofice, dar mai ales în esurile pedagogice şi estetice: Despre poezia naivă şi sentimentală, Despre graţie şi demnitate, Despre sublim, Scrisori despre educaţia estetică a omenirii.

Cea de-a doua tendinţă apare în drame, partea cea mai importantă a operei lui Schiller. Genul în care poetul a excelat este drama libertăţii. Activitatea dramatică a lui Schiller cunoaşte două perioade. Dramele scrise în perioada tinereţii: Hoţii, Conspiraţia lui Fiesco, Intrigă şi iubire şi Don Carlos, se caracterizează prin aceea că năzuinţa către libertate are un caracter de revoltă individuală. Eroii plăsmuiţi în această primă perioadă nu se sprijină decât pe propriile avânturi, drept urmare sunt cu toţii înfrânţi. În cea de-a doua perioadă, căreia îi aparţin celebrele drame Fecioara din Orleans şi Wilhelm Tell, ultima fiind cu siguranţă capodopera schilleriană, revolta nu mai are caracter individual, ci ea se sprijină pe adeziunea maselor, chiar a unui popor întreg, şi de aceea eroii ies învingători, sau măcar cauza pentru care se angajează în luptă iese triumfătoare, aşa ca în cazul Fecioarei din Orleans (faimoasa Ioana d’Arc), cea care prin luptă şi jertfă a salvat poporul francez în timpul războiului de 100 de ani.

Meditaţia lirică se manifestă cu intermitenţe în creaţia lui Schiller, şi ea parcurge drumul artistic de la poezia tinereţii, când sub evidenta influenţă a lui Petrarca, el închină poeme unei oarecare Laura, până la celebrul imn Către bucurie, pe cuvintele căruia compozitorul Beethoven, un alt mare iubitor al libertăţii, a alcătuit măreţul cor din Simfonia a IX-a.

Tot în curentul neoumanist poate fi încadrat şi Friedrich Hölderlin, poetul care a descoperit fondul tragic al grecului antic şi a cărui poezie se caracterizează printr-o nespusă muzicalitate.

C4. Romantismul

Apărut ca o reacţie împotriva clasicismului, cu toate că Lamartine era de părere că “poetul trebuie să fie clasic în expresie şi romantic în gândire”, romantismul este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru. Pe de altă parte, romantismul este un curent general, care nu cuprinde doar literatura şi artele plastice, ci în unele ţări el s-a extins şi în domeniul filosofiei, esteticii şi al istoriei.

După cum deja am amintit, romantismul a fost precedat de preromantism, înţeles ca o literatură de tranziţie. În Germania, care la acea dată era doar o noţiune geografică cu cele peste 200 de stătuleţe, preromantismul îşi afirmă prezenţa prin mişcarea Sturm und Drang (Furtună şi avânt). După cum spuneam, prin operele lor de tinereţe: Werther, respectiv drama Hoţii, chiar Goethe şi Schiller se înscriu în sfera acestei literaturi de tranziţie.

În Franţa, preromantismul se află sub tutela lui Jean-Jacques Rousseau, Chateaubriand şi a Doamnei de Staël, în Italia, poezia mormintelor şi a ruinelor capătă un caracter civic şi naţional, iar în Anglia, preromantismul este promovat de Edward Young, James Thomson şi Thomas Gray, care cultivă o poezie pesimistă, cu peisaje nocturne, ruine şi cimitire.

Prin intermediul diverselor traduceri, literatura preromantică pătrunde şi în literatura română, mai exact în poeziile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Cîrlova, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşanu, unde se constituie într-o adevărată poezie de redeşteptare naţională.

Romantismul se distinge prin următoarele trăsături de ordin general, care, de altfel, au constituit temele predilecte ale scriitorilor romantici: natura, patria, iubirea, moartea, trecutul istoric, interesul pentru poezia populară şi tradiţiile naţionale, geniul, titanul, profetul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, melancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de contraste.

a) Romantismul german

Trecerea de la iluminism la romantism s-a făcut cu ajutorul neoumanismului. Romantismul german s-a dovedit a fi o mişcare vastă, din care făceau parte o multitudine de scriitori. Totuşi, din ea se desprind trei şcoli mai importante: Şcoala din Jena, Şcoala din Heidelberg şi Şcoala din Berlin.

Şcoala din Jena numără printre membrii săi marcanţi pe fraţii August Wilhelm Schlegel şi Friedrich Schlegel, primii teoreticieni ai romantismului german. Străduinţele lor vizau două direcţii: difuzarea operelor de referinţă din literatura universală (Dante, Shakespeare, Calderon etc.) şi punerea în lumină a comorilor literare ale trecutului, ca de pildă poeziile romantice din Evul Mediu. Cel mai mare poet al acestei grupări este Novalis, printre altele autorul volumului intitulat Imnuri către noapte.

Şcoala din Heidelberg, reprezentată prin Clemens Brentano şi Achim von Arnim, şi-a fixat ca ţel promovarea literaturii populare.

În fine, Şcoala din Berlin, care a influenţat şi pe scriitorii realişti de mai târziu, îl avea ca principal reprezentant pe însemnatul prozator Ernest Theodor Amadeus Hoffmann.

Ultimul mare romantic german este Heinrich Heine, autor al unor tulburătoare balade germane, cuprinse în volumul Cartea cântecelor. Heine face tranziţia între romantism şi realism.

 

 

 

b) Romantismul austriac

Cel mai mare romantic austriac, Nikolaus Lenau, pe numele său adevărat Nikolaus Neimbsch, baron von Strehlenau, este pentru noi românii de două ori important: o dată pentru că s-a născut în Banat, apoi pentru că opera lui a influenţat în parte poezia lui Eminescu.

Deşi romantic tenebros, totuşi lirismul lui Lenau este fluid, muzical, elegiac. Nu este un original al formelor, întrucât reia metrul elegiac al lui Goethe. Însă în Cântecele trestiei, el se arată un mare evocator al naturii.

c) Romantismul englez

Activitatea primei generaţii de romantici englezi se desfăşoară între anii 1798 şi 1815. Principalii exponenţi ai acestei prime generaţii de romantici englezi sunt William Wordsworth şi Samuel Taylor Coleridge, numiţi încă din timpul vieţii lachiştii sau poeţii lacurilor, pentru faptul că au trăit un timp în regiunea lacurilor din nord-vest.

Wordsworth publică în anul 1798, în colaborare cu Coleridge, culegerea de poeme intitulată Balade lirice.

Noua generaţie de romantici englezi îi are în prim plan pe lordul Byron, Shelley şi John Keats. George Gordon Byron reprezintă în cel mai înalt grad tipul european al artistului romantic, a cărui artă se hrăneşte cu răul din interiorul său, pe care-l etalează, apoi se acuză cu voluptate şi creează valori artistice din remuşcările sale. Opera lui majoră este alcătuită din cele 16 poeme, opt narative şi opt dramatice: Childe Harold, Don Juan, Corsarul, Ghiaurul etc. Cu satanismul din Childe Harold şi cu ironia din Don Juan, Byron s-a infiltrat în sensibilitatea literară din întreaga Europă. A fost admirat de Goethe şi i-a influenţat printre alţii pe Musset, Lenau şi Puşkin.

Percy Bysshe Shelley este poetul revoltei şi al izolării romantice. O parte a operei, aşa ca poemul Unei ciocârlii, este pătrunsă de sentimente de preamărire a frumosului şi a încrederii în viaţă. Opera care exprimă în cel mai înalt grad aspiraţia omului spre libertate şi lupta necurmată împotriva tiraniei este Prometeu descătuşat.

La John Keats, la fel ca la Hölderlin, găsim aspiraţia spre idealul de artă al Antichităţii clasice. Cultul său pentru frumos rezultă din următorul vers: “Un lucru frumos e o bucurie pentru totdeauna”. Lirismul romantic al poetului atinge culmea în Ode (1820), unde întâlnim aspiraţia spre absolut, dar şi decepţia şi o tristă contemplare a morţii.

Formula romanului istoric este pentru prima dată ilustrată de Walter Scott în cele 27 de romane ale sale, care au fost larg receptate de romantismul european.

d) Romantismul francez

Prima mare voce a lirismului romantic european este Alphonse de Lamartine, care aduce în Meditaţii poetice (1820), primul său volum, un registru tematic, reluat pe urmă în mai multe din ulterioarele sale volume de versuri.

Alfred de Vigny acordă prioritate ideii, motiv pentru care el poate fi considerat părintele modern al poemului filosofic. În schimb pentru Alfred de Musset, prioritar este fondul emoţional.

Să-i mai menţionăm pe Gérard de Nerval şi Téophile Gautier, fie şi pentru aceea că ei sunt incontestabili deschizători de drumuri: Primul trebuie considerat ca precursor al simbolismului, în timp ce cel de-al doilea se numără printre promotorii şi ctitorii parnasianismului.

Însă Victor Hugo (1802-1885) este scriitorul care prin activitatea sa multilaterală de poet, prozator, dramaturg, istoric şi gânditor politic domină aproape tot secolul al XIX-lea şi ridică romantismul francez pe cele mai înalte culmi. În acelaşi timp, Victor Hugo s-a impus şi ca teoretician al romantismului, prin ideile exprimate în prefaţa dramei Cromwell.

Începuturile poetice ale lui Hugo sunt ale unui clasic, căci în volumul Ode şi balade (1828), el se află sub influenţa anticilor, iar forma prozodică o împrumută de la Lamartine. Culegerile ulterioare (Foi de toamnă, Voci interioare etc.) sunt prin excelenţă lirice.

Legenda secolelor marchează momentul de apogeu al carierei poetului. Eroul principal al acestei epopeii este omul, surprins în ascensiunea lui spre progres şi libertate.

e) Romantismul în alte ţări

Romantismul italian atinge cele mai înalte culmi prin proza lui Alessandro Manzoni, autorul romanului Logodnicii, dar mai ales prin poezia lui Giacomo Leopardi. Poet patriot, al peisajului sudic şi al marilor drame interioare, Leopardi ridică din nou lirica italiană în sfera celor mai înalte valori morale şi estetice, unde fusese aşezată de Dante şi Petrarca.

Romantismul rusesc cunoaşte apogeul său prin poezia lui Alexandr Puşkin (1799-1837), cel pe care critica rusească nu ezită să-l numească “un soare al poeziei naţionale”, şi prin poezia lui Mihail Lermontov, mai tânărul său compatriot.

Cele două opere fundamentale ale lui Puşkin sunt romanul în versuri Evgheni Oneghin şi drama Boris Godunov. O menţiune specială se cuvine poemei lermontoviene Demonul, asemănătoare întrucâtva cu Luceafărul eminescian, şi care la fel ca şi capodopera poetului nostru, prezintă drama geniului singuratic şi neînţeles, personificat de data asta în îngerul căzut.

Între marii romantici ai lumii îşi au locul lor de cinste şi preţuire americanul Edgar Allan Poe, precursor al simbolismului modern, Adam Mickiewicz, cel mai mare poet al Poloniei, Sándor Petöfi, cel mai însemnat poet al Ungariei, Jan Neruda, scriitorul ceh care face tranziţia între romantism şi realism, pentru ca seria lor să fie superb încheiată de Mihai Eminescu, poetul nostru naţional şi ultimul mare romantic din grandioasa constelaţie de genii a acestui amplu curent.

Ajunşi la finalul acestui stufos capitol, se impun două constatări:

1) Romantismul a ridicat pretutindeni în literaturile naţionale genii şi a impus poeţi naţionali, bunăoară aşa ca Puşkin în Rusia, A.Mickiewicz în Polonia, Petöfi în Ungaria şi Eminescu în limba română;

2) Constatăm deasemenea că din diverse motive (boală sau accidente, inclusiv jertfirea pe câmpul de luptă), cei mai mulţi dintre poeţii romantici au murit tineri: Byron, Shelley, Keats, Leopardi, Puşkin, Lermontov, Petöfi, Eminescu.

C5. Realismul

Nu voi insista asupra acestui curent din simplul motiv că în realism prioritatea trece asupra romanului. Şi încă ceva. Dacă romantismul cu predilecţia sa pentru poezie apare în alte părţi ale Europei, realismul s-a născut în Franţa. Marele roman realist francez este reprezentat de redutabila triadă: Stendhal, Balzac, Flaubert. La rândul lui, romanul realist englez are doi corifei: Charles Dickens şi William Thackeray.

Dar marele câştig pentru literatura universală vine dinspre realismul rusesc, unde Nikolai Gogol scoate din Mantaua lui o formidabilă serie de mari romancieri: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp de geniul dramaturgic şi nuvelistic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin, ultimul clasic al ruşilor, de Maxim Gorki şi Mihail Şolohov.

C6. Parnasianismul. Baudelaire. Simbolismul

Curentul parnasian s-a constituit în deceniul al şaptelea din secolul 19, ca o reacţie atât împotriva naturalismului, cât şi împotriva romantismului.

Poeţii parnasieni vor opta pentru o pezie impersonală, adică obiectivă şi reţinută, iar în locul sentimentelor, ei vor prefera inspiraţia intelectuală.

Leconte de Lisle a fost şeful recunoscut al curentului parnasian. Este tipul poetului erudit, ce se întoarce spre trecut ca spre un refugiu din faţa realităţilor cotidiene, pe care nu le acceptă, dar nici nu le combate. La noi parnasianismul a fost difuzat de Alexandru Macedonski, în cadrul cercului Literatorul.

*

Charles Baudelaire (1821-1867), unul dintre marii poeţi ai secolului 19, asemenea suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un anumit curent, cu toate că a fost salutut de simbolişti ca un maestru venerat.

Baudelaire nu împărtăşeşte ideile despre frumos ale romanticilor, în schimb, la fel ca parnasienii, el aderă la doctrina artei pentru artă. Semnificativă în acest sens apare dedicaţia volumului Florile răului către Téophile Gautier, ctitor al parnasianismului şi promotor al doctrinei arta pentru artă.

Florile răului, acest unic volum al său, reia teme ale romantismului (setea de absolut, evaziunea, satanismul, moartea etc.), dându-le o aprofundare originală. Cele 157 de poeme din ediţia definitivă sunt grupate în şase cicluri: Spleeen şi ideal, Tablouri pariziene, Vinul, Florile răului, Revolta, Moartea.

Baudelaire s-a dovedit a fi poetul mizeriei morale şi a mizeriei materiale. Ca Villon, el zugrăveşte descompunerea fizică a corpului, iar alteori se complace în a descrie forţa destructivă a răului.

*

Simbolismul este curentul literar apărut în Franţa pe la 1880, ca o reacţie împotriva romanticilor şi a impersonalităţii reci promovate de poeţii parnasieni. Poezia simbolistă vizează sensibilitatea pură. Obiectul poeziei simboliste îl formează stările sufleteşti confuze, care nu pot fi formulate clar, drept urmare nu vor putea fi transmise decât pe calea sugestiei.

Sugestiile se realizează fie prin corespondenţa dintre senzaţii, fie prin căutarea muzicalităţii exterioare, fie prin utilizarea versului alb.

Simbolismul se mândreşte cu poeţi de mare anvergură, precum: Paul Verlaine, considerat un şef al simboliştilor, Stéphane Mallarmé, un alt maestru recunoscut al şcolii simboliste, şi Arthur Rimbaud.

C7. Futurismul. Expresionismul. Suprarealismul

Deoarece tema acestui studiu vizează poezia, voi trece în grabă peste proza lui Anatole France, Ernst Hemingway şi Liviu Rebreanu, deasemenea voi trece peste romanul familiilor realizat de Thomas Mann şi John Galsworthy, precum şi peste romanul de analiză psihologică (Marcel Proust, James Joyce) şi cel existenţialist (Franz Kafka, Albert Camus). Şi astfel voi ajunge la ceea ce mi-am propus, adică la curentele artistice de la începutul secolului 20 şi la poezia sa.

Futurismul a apărut în teoretizarea poetului italian Marinetti în primul deceniu al secolului 20, şi prin el se urmărea punerea bazelor unei poezii a viitorului (futuro în italiană înseamnă viitor), pe de o parte prin exaltarea epocii maşinismului, pe de altă parte prin ruperea totală de orice tradiţie, abrogarea totală a sintaxei şi întrebuinţarea verbelor numai la infinitiv. Altfel spus printr-un protest violent împotriva romantismului, academismului şi inerţie, care însă preconiza forme anarhice.

Expresionismul, apărut în Germania prusacă a lui Wilhelm al II-lea un deceniu mai târziu ca futurismul, exprimă în esenţă revolta contra formelor de viaţă politico-burgheze din această ţară. De unde atenţia acordată problemelor sociale şi tendinţelor democratice. Reprezentantul principal al acestui curent a fost Georg Trakl, un poet nefericit şi cu un sfârşit tragic. Afinităţi structurale cu expresionismul au avut şi simboliştii epocii, printre care R.M.Rilke.

Suprarealismul este un curent mai echilibrat şi mai metodic. A apărut în Franţa deceniului al treilea, fiind teoretizat în manifestul poetului André Breton. Suprarealismul urmărea lărgirea domeniului de inspiraţie, îndreptând atenţia spre acea suprarealitate care se consideră a fi lumea subconştientului.

C8. Poezia secolului XX

Cu toate că apăruseră curentele literare despre care aminteam mai sus, totuşi, extrem de diversificata poezie a secolului 20 refuză o clasificare categorică după asemenea criterii de încadrare, de cele mai multe ori ea mulţumindu-se cu o etichetă de genul: poezie personală, poezie intelectuală etc.

Dintre marii poeţi ai secolului trecut merită menţionaţi următorii: Serghei Esenin, prin excelenţă un poet al satului, Guillaume Apollinaire, poet al oraşului, Rainer Maria Rilke, un mare neliniştit sub faldurile simbolismului şi expresionismului, Paul Valéry, tipul poetului intelectual care în poezia sa nu face loc afectivităţii, Giuseppe Ungaretti, tot un reprezentant al poeziei intelectualiste, T.S.Eliot cu meditaţiile sale asupra destinului omului devastat de sentimentul golului şi anxietăţii, Rabindranath Tagore, celebrul “grădinar” al dragostei indiene (şi nu numai), Federico Garcia Lorca, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei spaniole din veacul trecut, Pablo Neruda, corifeul poeziei contemporane din America Latină.

Poezia română a secolului 20 este la loc de cinste în literatura universală prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu, iar mai aproape de vremea noastră prin Marin Sorescu şi Nichita Stănescu.

Concluzii

Am tot vorbit de literatura universală şi poezie. Cred că a cam venit vremea să vedem ce-i cu ele, adică ce semnifică ele.

Deci, ce trebuie să înţelegem prin sintagma literatura universală? Goethe, creatorul acestui concept, era de părere că literatura universală este aceea care, mijlocind între diferitele literaturi naţionale şi – prin aceasta – între diferite naţiuni, produce schimbul dintre bunurile sale ideale. Ea cuprinde tot ce ajută popoarele să se cunoască reciproc pe cale literară, să se judece, să se preţuiască şi să se tolereze, tot ceea ce prin literatură le apropie şi le leagă.

Şi încă ceva. Literatura universală nu cuprinde totalitatea producţiilor literare ale tuturor popoarelor din toate timpurile. Tudor Vianu preciza că obiectul disciplinei Istoria literaturii universale îl formează numai acele opere literare “care prin însemnătatea lor în dezvoltarea socială a omenirii, prin perfecţiunea lor artistică, prin larga lor difuziune, şi – când este vorba de opere scrise în epoci anterioare – prin lunga durată a influenţei şi reputaţiei lor, au ajuns să fie considerate un bun comun al tuturor popoarelor şi deţin un loc în formula de cultură generală a tuturor oamenilor cultivaţi de astăzi”.

Dar poezia? Parte esenţială a literaturii şi culturii, poezia a căutat şi în continuare caută ca prin varietatea mijloacelor artistice întrebuinţate, să-şi atingă cele două obiective prioritare:

1)Redarea cât mai profundă şi mai nuanţată a trăirilor poetului, şi prin aceasta stabilirea unui răscolitor canal de legătură între sufletul artistului emiţător şi cel al cititorului receptor;

2)Stârnirea şi întreţinerea emoţiilor artistice la cele două capete ale canalului de legătură, fapt din care rezultă angajarea şi mai hotărâtă pe calea Binelui, Frumosului şi Adevărului.

Iar acum, după această încercare temerară de trecere în revistă a poeziei lumii sub multiplele ei înfăţişări şi cu misiunea-i îndreptată spre cele două obiective, merită să ne întrebăm: Totuşi, ce este poezia?

Dacă avem în vedere capriciile inspiraţiei şi chinurile zămislirii, ni se impune următorul răspuns: Poezia este produsul graţiei şi al favorii divine!

S-ar putea ca acest răspuns să nu-i mulţumească în totalitate pe unii cusurgii, ei considerându-l nu doar evaziv, ci şi cam nebulos. Ei bine, pentru unii ca aceştia nu este leac mai bun decât opiniile formulate în legătură cu poezia de înşişi marii poeţi. Astfel, pentru Alfred de Musset, secretul poeziei stă în simţirea inimii, punct de vedere explicitat în Poetica: “Aflaţi, inima este aceea care vorbeşte şi suspină,/ Când mâna scrie, inima este aceea care capătă contur”.

Opiniile lui Edgar Allan Poe la acest capitol sunt mai elaborate decât cele ale lui Musset, întrucât eseurile: Principiul practic, Raţiunea versului şi Filosofia compoziţiei, expun pe larg părerile unui artist care merge mai departe de viziunea romanticului, dornic să sondeze în interioritatea sa. Şi astfel aflăm că poezia dă senzaţii nedefinite şi că scopul ei fiind plăcerea, “ea nu trebuie să fie utilă, didactică”.

“Frumosul constituie sfera unei poezii”, precizează Poe în Principiul poetic.

Pentru a scoate în evidenţă frumosul etern, poetul trebuie să trezească indirect acest sentiment, adoptând o expresie sugestivă şi simbolică. Cuvintele şi sunetele trebuie îmbinate în aşa fel încât să dea sensuri noi. Este o idee esenţială a lui Poe, care prefigurează direcţiile ulterioare ale poeziei. Adică o poezie a expresiei indirecte, bazată pe sugestie, aşa cum va fi reprezentată în Franţa de Baudelaire, Mallarmé şi simbolişti.

Tocmai de aceea, la moartea lui Poe, Mallarmé i-a dedicat un poem, iar Baudelaire a celebrat în Poe un spirit frate: l-a tradus şi s-a inspirat din estetica sa!

Ştefane,

Îţi retrimit şi câteva poeme din volumul recent apărut – Iubiri discrete (Cruciada inimilor).

 

 

Meditaţie

Priveam o frunză pală în legănarea ei de vis

şi gândul mă ducea l-al omului destin:

cum frunzele din ram sunt smulse de abis,

tot astfel pomul vieţii îşi pierde din preaplin.

Nu ştim de fi-va mâine, căci clipei aparţinem,

şi nici cum ne-om preface în lumea nefiinţei;

dar trebuie să credem, cât oameni vii noi suntem,

că este-o altă viaţă şi-om fi aleşii ei.

Aceleaşi întrebări ne torturează fără milă,

ce n-au aflat răspuns în mii şi mii de ani:

de ce suntem noi singuri, de ţi se face silă,

şi unde-s cei ce nu-s, toţi scumpii noşti sărmani?

E drept că nu-i permis ca-n taine să pătrundem –

dar mulţi trăiesc în lume de parcă nici n-ar fi;

ba cei ce nu se-ntreabă de-aici unde ajungem,

sunt fericiţi la gândul că-i tabu a gândi.

Alb şi negru

 

Alb, alb

cododalb,

tu coboară

ca pe scară

din înaltul cerului

în inima omului

şi-ndoiala-i lecuieşte

cu Cuvântul ce vesteşte

negrului de hac să-i vină

şi să scoată la lumină

doar grăuntele de aur

şlefuit de meşter Faur,

ce pe om ales îl face

pentru-acea lume de pace,

unde răul fi-va fost

şi bălţatu-i fără rost

când albul se-nstăpâneşte

şi din alb tot alb va creşte.

Căci din alb şi din lumină,

n-are alta ce să vină,

decât dragoste şi vrere

de unire într-un lot,

pentru-a face ce ne cere

Cel ce-n toate este Tot.

Doamne, cu puterea Ta,

fă cu noi ce-ai vrut mereu:

fă-ne din lumini de stea,

iar din lut fă cerul meu!

Viaţa ca un vis

 

Ne străduim ca-n viaţă să fim oameni

şi să trăim cum scris ne-a fost în soartă:

mai liniştit, ori mai pe plac la semeni,

mai trepidant, ori cum neşansele ne poartă.

Dar oricât viaţa ne-ar fi de-mplinită,

acelaşi sfat o să-l repete ea mereu,

că fără crez şi dragoste-i sfârşită

şi că-n belşug nu scapi de-al tău teribil eu.

Şi totuşi, cum prea bine ni se spune,

de vrednici scriitori precum Malraux,

chiar de viaţa-i un nimic în lume,

nimic nu valorează cât o viaţă-n duo.

Când anii grei în spate se adună,

de-abia atunci pe Solomon cităm,

cum c-amăgire-i viaţa şi minciună –

un vis ce ne-ncetat îl tot visăm…

Zidul dragostei

 

Din suferinţi, ce ca-n fântâni secrete

de timp săpate-n inimi cu aleanul,

iubirile discrete-şi regăsesc elanul,

ca omu-n lume şoim să fie, nu orbete.

Când duhu-i orb şi inima sărmană,

al morţii rob eşti, nu stăpânul vieţii –

să facem, deci, noi oamenii cu toţii

în viaţă zid din dragostea umană!

Frumuseţea lacrimei

 

Priveam cum soarele se stinge-n vâlvătăi

într-un frumos apus pân’ la durere

şi mă simţeam ca-n ziua cea dintâi,

când prisosea şi moarte şi-nviere.

Priveam răpit, şi-un dor venit de peste fire

simţeam cum inima mi-o strânge-n cleşte,

încât cu lacrimi calde de iubire

hrăneam nespusul ce-n frumos sporeşte.

Umil te rog, atotputernice Părinte,

să mă-nzestrezi cum n-a vroit destinul,

ca toate ne-mplinirile din minte,

în inimă să-şi afle liniştea şi plinul.

De-n armonie nu ni-i dat să vieţuim

– cum drept ar fi ca fii ai Tăi asemeni –

măcar în inimi armonia s-o cinstim,

ca să ne-arate calea justă către semeni.

Ceasul cu cuc

 

Deşi m-am întrebat,

încă n-am aflat

care din cei doi

– ceasul sau cucul –

a-nfulecat în ani şi ani

tot timpul

ce-n alte vremi

demult apuse,

umplea pân’ la refuz

tot spaţiul mioritic

cu murmur dulce de caval,

bătăi de clopot secular

şi iz de grâne în hambar.

Deodată,

când toate-n timp se zvârcoleau

şi-mpreună se stingeau,

căci, mă rog, aşa-i fasonul

ba cu criza, ba cu ronul,

cucu-n geam s-a proţăpit

şi cu glas cam răguşit

a cucit ce-i democratic

într-un spaţiu sec şi-apatic:

să dea, cică, înapoi

timpul stors de euroi!

Astfel, timpul ce-o să vină

din trecut spre nicăieri,

fi-va oază de lumină

pentru oamenii…de ieri.

Cum aceasta-i tevatura

din prezent înspre trecut,

ne-mpăcăm cu aventura

şi visăm la ce-am avut.

Balada parlamentarului

 

M-aţi condamnat la Parlament

cu votul vostru-n băşcălie

şi vă simţiţi cam ofensaţi

de lozul din democraţie.

Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi

şi firul să-l crăpaţi în patru –

suntem popor folclorizat,

unde isteţu-i musai hâtru.

Ce vă rămâne de făcut

de mă-ntrebaţi, vă spun îndată:

Mult haz să faceţi de necaz,

c-atunci îi lesne viaţa toată!…

N-am datorii la nimenea,

nici angajări primejdioase,

deci liber sunt şi-ndependent

să ling caimacul de pe oase.

De fapt, e cazul să o spun

cum că-n politică-i prostie

să te declari independent

când flerul la unire-mbie.

Cu-atât mai abitir în criză,

parlamentarul e dator

să-şi demonstreze sie însuşi

că-i demn de clanul zis popor.

Adept al cumpătării sunt

şi-oi fi întreaga mea viaţă –

să nu te-nfigi la caşcaval,

e ne-ncetata mea povaţă,

ci să ciupeşti doar puţintel

sub ochiul legii somnolente,

şi nimeni nu te va lua

la întrebări prea insistente!

Faţada bine machiată

fiind un vrednic emisar,

n-am teamă că-ntr-un nou mandat

n-oi fi un bun parlamentar.

 

 

 

Moartea bradului

 

Avid de înălţimi,

unde se joacă după plac

cu norul sur şi-opac

ce creasta muntelui atacă

cu fruntea-i rece şi posacă,

pentru ca scămoşat apoi

să lase-n cetini lâni de oi,

bradul verde şi semeţ,

se-ntristează

şi oftează

când din olat e nevoit

să coboare mai la vale,

cum omului i se năzare.

Şi chiar de-n casă-i găzduit

şi cu migală-mpodobit

spre bucuria pruncilor,

bradul simte cum de dor

– dor de munte şi de fraţi –

fără leac se-mbolnăveşte,

verdele şi-l gălbeneşte,

ca din ce fu să rămână

doar o mână de cetină

şi-un schelet neconsolat,

numai bun de aruncat…

Casa noastră

 

Pierduţi în infinitul dezolant,

singur Pământul ne oferă găzduire

şi viaţa el o alăptează

ba cu belşug şi poleială,

ba cu suspin şi văicăreală.

Dar oricât viaţa i-ar surâde

şi l-ar cinsti cu aur şi putere,

nu-i răsfăţatul mai ceva ca alţii

în faţa bolii şi a morţii,

ce parte fac din jocul sorţii.

Cum toate s-au născut prin vrerea

acelui drept şi iubitor Constructor

şi cum odrasle noi Îi suntem,

cuvine-se ca-n înfrăţire

să apărăm superba dăruire.

Nebun e omul ce c-un singur fiu,

îşi dă la casă foc şi-aşa-l face pribeag;

cu-atât mai mult când doar Pământu-i viu,

căci n-avem ştire ca pe undeva

viaţa să se poată replanta.

One Response to “Creatorul şi creaţia”

  1. Useful info. Fortunate me I found your site by chance, and I’m shocked
    why this coincidence did not happened earlier! I bookmarked it.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors