Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe – Comunicat

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe

Asociaţia Romano – Catolicilor  „Dumitru Mărtinaş”din Moldova, Bacău

Autor: Dr.Ioan Lacatusu

 

                                                Comunicat

Un nou semnal de alarmă pentru prevenirea, până nu este prea târziu, a   creerii unei „enclave etnice”, în inima României.

Joi 18 noiembrie 2010,  la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, a avut loc colocviul cu tema „Relaţiile cu românii în dezbaterile congreselor secuieşti. O paralelă istorică: 1902-2010”. Manifestarea a fost organizată de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. La colocviu au participat cercetători, cadre didactice universitare, arhivişti, muzeografi, preoţi, profesori, studenţi, reprezentanţi ai Departamentului de cercetare istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, ai Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România – Filiala Bacău şi alţi iubitori ai istoriei naţionale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Sf. Gheorghe şi Bacău. Manifestarea şi-a propus să facă o paralelă istorică între modul în care şi-au proiectat relaţiile cu românii reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, la Congresul secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, şi la manifestările similare organizate în perioada 1990 – 2010.

 În cadrul colocviului au fost prezentate comunicările: Un memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941 (prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti); Relaţiile cu românii în dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut în anul 1902 la Tuşnad (Drd. Vasile Lechinţan, Arhivele Naţionale Cluj); Intervenţia baronului Nandor Urmanczy din Topliţa, la Congresul Secuiesc de la Tuşnad Băi, din anul 1902 (Dr. Dorel Marc, Muzeul Judeţean Mureş); Mişcarea migratorie a populaţiei din scaunele secuieşti înspre România, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (Lector univ. drd. Ana Dobreanu, Facultate de Arhivistică Bucureşti);  Legături de familie între transilvăneni şi moldoveni (Dr. Silviu Văcaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iaşi); Secuii şi relaţiile cu românii în presa de altădată ( prof. Vasile Stancu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe);  Secuii şi atitudinea lor faţă de Principatele Române (Erich-Mihai Broanăr, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Originea ideii autonomiei secuieşti (Dr. Alexandru Porţeanu, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române); Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova (Dr. Anton Coşa, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău); Limba română argument suprem al identităţii (Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă, Universitatea Bacău; Românii în dezbaterile congreselor şi adunărilor populare organizate în judeţele Covasna şi Harghita, în perioda 1990-2010 (Dr. Ioan Lăcătuşu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Problematica romano-catolicilor din Moldova în mass-media maghiară (Ing. Gheorghe Bejan, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Bacău). Cu această ocazie au fost lansate monografiile comunelor Oituz şi Nicolae Bălcescu, din judeţul Bacău, autor dr. Anton Coşa şi volumul „Nu, nu, niciodată!”Redobândirea hegemoniei maghiare în Bazinul Carpatic”, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Olteanu, din Germania.

 Având în vedere importanţa problematicii abordate şi faptul că tema dezbătută este prea puţin cunoscută atât în mediile academice din România, cât şi în general de către opinia publică românească, organizatorii au hotărât să publice studiile prezentate  într-un volum care va apărea la începutul anului 2011. Până la apariţia volumului amintit prezentăm o sinteză a materialelor susţinute în cadrul colocviului.

În preajma împlinirii a 100 de ani de la Congresul Secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, au fost relaute manifestările pe tema dezvoltării “Ţinutului secuiesc”, manifestări organizate de instituţii, asociaţii şi personalităţi maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi nu numai. Acestea se revendică ca nişte continuatoare ale Congresului respectiv, invocându-se actualitatea problemelor de acum 100 de ani: “Pământul Secuiesc se află în aceeaşi situaţie ca în urmă cu 100 de ani”.

 În articolele din presa maghiară, apărute în perioda postdecembristă referitoare la Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, apar informaţii despre cauzele care au determinat organizarea congresului (lipsa dezvoltării economice şi consecinţele în planul migraţiei populaţiei în România), despre problemele dezbătute şi scopul congresului (elaborarea unei stategii de dezvoltare a zonei, sprijinirea secuilor şi maghiarilor din România pentru păstrarea identităţii lor naţionale).

În anul 1902 accentul dezbaterilor şi a hotărârilor luate a fost concentrate pe probleme economice, respectiv pe dezvoltarea zonei şi crearea de noi locuri de muncă pentru diminuarea sărăciei şi a migrării populaţiei. Problema păstrării identităţii s-a referit doar la secuii şi maghiarii trăitori în România.  Din comunicările prezentate în cadrul colocviului a rezultat că, participanţii la Congresul de la Tuşnad, din anul 1902, au constata că, secuii trăiesc în curbura interioară a Carpaţilor împreună cu românii, încă de la aşezarea lor în această parte de ţară.. Că, în decursul istoriei, „de câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.(…) Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/1868 nu a schimbat în bine soarta secuilor. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi”. Dintre cererile formulate de  participanţii la congres amintim: „ înfiinţarea de şcoli industriale pentru formare de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebi  cu cea românească; articole fabricate după gustul românilor, pentru a le plasa cu uşurinţă pe piaţa românească; căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea trasporta cu uşurinţă produsele spre România şi restul Răsăritului European; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona cu produse agricole, în primul rând cu cereale; posibilităţi uşoare de emigrare în România, ca secuii să nu fie siliţi să iee drumul  Americii; înfiinţarea de căminuri de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigranţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească”.

            În adunările, conferinţele şi manifestările organizare după 1990 (dezbateri, simpozioane, conferinţe etc.), accentul cade pe păstrarea şi afirmarea identităţii şi obţinerea cadrului normativ instituţional pentru asigurarea dezideratului formulat atât de liderii „radicali” cât şi de cei „moderaţi”: autonomia teritorială a „ţinutului secuiesc”. Problemele economice sunt lăsate în seama „autoguvernărilor locale” şi a politicienilor de etnie maghiară care ocupă demnităţi de stat, în cadrul parlamentului şi guvernului României. În nicio dezbatere şi nici într-un articol dedicat problematicii Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din anul 1902, nu se fac referiri la discuţiile şi hotărârile adoptate referitoare la proiectarea dezvoltării economice a „secuimii”, în strânsă corelaţie cu România.

            Comparând dezbaterile iniţiate de liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş care au avut loc, la Tuşnad în anul 1902, cu cele de după anul 1990, observăm următoarea situaţie paradoxală: în anul 1902, liderii „Ţinutului Secuiesc”, ţinut aflat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, recunosc că după dualismul din 1867, Budapesta nu a făcut nimic pentru dezvoltarea acestei zone şi îşi elaborează stategiile de dezvoltare, complementare economiei Regatului României; după 1990, la aproape nouă decenii de când localităţile Arcului intracarpatic fac parte din România, în dezbaterile prilejuite de marcarea împlinirii a 100 de ani de la Congresul de la Tuşnad, nu se mai fac niciun fel de referiri la poziţia înaintaşilor faţă de România, iar elaborarea strategiilor de dezvoltare a zonei şi de păstare a identităţii etnice, se face doar cu instituţiile şi personalităţile din Ungaria, cu excluderea totală a celor româneşti. La majoritatea manifestările organizate de către liderii maghiari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în ultimii 20 de ani, reprezentanţii Budapestei au fost prezenţi în calitate de finanţatori, organizatori, parteneri, consultanţi, participanţi etc, iar cei ai Bucureştiului, cu excepţiile cunoscute, nu au participat deloc. Asistăm practic la proiectarea prezentului şi viitorului unei regiuni situată în mijlocul României, cu excluderea totală a factorilor de decizie ai statului român.

În toţi aceşti ani, problematica specifică a „ţinutului secuiesc”, împreună cu cea a „ceangăilor maghiari din Moldova”, s-au aflat printre problemele prioritare ale administraţiei publice centrale şi locale, parlamentului, mediului academic, societăţii civile şi mass-media din Ungaria, dar nu şi din România. Toate simpozioanele, adunările, conferinţele, colocviile, dezbaterile etc. organizate de liderii comunităţii maghiare din România, după decembrie 1989 – în diferite localităţi din România şi din Ungaria – în care s-au dezbătut strategiile de dezvoltare ale „Ţinutului Secuiesc” -regiune situată în inima României- s-au desfăşurat fără participarea reprezentanţilor principalelor instituţii ale statului român, a mediului academic românesc, a societăţii civile (cu excepţia participării sporadice a Ligii „Pro Europa”) şi nici a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti.

             În ultimul deceniu, asistăm la constituirea unor instituţii publice şi organizaţii neguvernamentale care au ca obiectiv cercetarea realităţilor din aşa zisa „secuime” şi, pe această bază, fundamentarea şi elaborarea deciziilor vizând realizarea autonomiei teritoriale pe bază etnice a acestei zone, potrivit obiectivelor politice stabilite în congrese, adunări populare şi alte reuniuni politice şi civice ale maghiarilor din Transilvania. Din multitudinea manifestărilor organizate în judeţele menţionate se evidenţiază o puternică implicare a Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a institutelor sale de specialitate, a unor personalităţi marcante ale vieţii publice din Ungaria şi din „diaspora” maghiară.

             Analiza de conţinut a articolelor din mass-media maghiare evidenţiază poziţia liderilor politici şi civici şi a principalilor formatori de opinie faţă de istoria şi cultura română şi faţă de populaţia românească în general, şi la cea trăitoare în Arcul intracapatic, în special. Astfel, până în 1918, intensele schimburi de populaţie, de o parte şi alta a Carpaţilor, aşezarea în zonă a numeroşi români, nu era percepută ca un pericol, deoarece de-a lungul timpului, aceştia au fost maghiarizaţi şi integraţi în comunităţile locale, contribuind la întărirea zestrei genetice a populaţiei secuieşti şi maghiare din „secuime”.

            După Unirea de la 1 Decembrie 1918, românii stabiliţi în localităţile Arcului intracarpatic, au fost priviţi ca o amninţare la schimbarea compoziţiei etnice a „blocului compact secuiesc”, fiind denumiţi „cotropitori”, „venetici” ş.a. fiind inventat pericolul „românizării ţinutului secuiesc”. În acest mod, liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş comit o gravă igratitudine, faţă de românii de peste Carpaţi, în mod deosebit faţă de moldoveni, adică faţă de cei a căror înaintaşi le-au oferit găzduire generoasă, în momente dramatice ale istoriei comune (vezi Sicilicidium) Din oamenii cei mai apropiaţi, vecini şi parteneri de nădejde, la bine şi la greu, în ultimii 90 de ani, pentru o bună parte din elita maghiară românii au devenit „inamicul public numărul 1”. Toate relele din „Ţinutul secuiesc” vin de la români: sărăcia, neacordarea autonomiei, militarizarea zonei etc. Soluţia la toate problemele cu care se confruntă locuitorii zonei este autonomia teritorială.

 Susţinătorii înfocaţi ai autonomiei pe baze etnice a „ţinutului secuiesc” nu menţionează şi nici nu ţin cont de faptul că, fără sprijin financiar de la bugetul de central de stat, instituţiile publice din cele două judeţe, şi peste 80% din administraţiile publice locale,  nu pot funcţiona. S-a ajuns până acolo încât, prezentând cu obstinaţiei faptele „antimaghiare” ale românilor, să nu fie evidenţiate cauzele reale ale unor mari provocări cu care se confruntă comunităţile locale maghiare, şi care nu sunt cauzate de români, precum: îmbătrânirea populaţiei, depopularea localităţilor rurale monoetnice maghiare, procentul peste media pe ţară al sinuciderilor, creşterea ponderii populaţie de romi (ţigani) în multe localităţi ş.a.

            Solicitând obţinerea drepturilor colective, liderii populaţiei maghiare, practic doresc controlul exclusiv al resurselor zonei şi eliminarea, sau limitarea accesului la puterea locală a românilor. În realitate, populaţia de etnie maghiară din România în general, şi cea din sud-estul Transilvaniei, în mod deosebit, dispun de toate drepturile  consfinţite de sistemul democratic românesc postdecembrist. În judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, cei care au nevoie de discriminare pozitivă sunt cetăţenii de naţionalitate română, numeric minoritari în aceste judeţe.  În relaţia cu românii, din partea liderilor maghiari, se poate observa existenţa unor comportamente şi nivele de aşteptare, diferenţiate, ca să nu spunem duplicitare: din partea românilor trăitori în afara „ţinutului secuiesc”, promotorii separatismului etnic, aşteaptă respect şi preţuire, în timp ce faţă de românii care locuiesc „pe pămînt secuiesc”, se comportă cu aroganţă şi intoleranţă. Sensibili faţă de istoria şi valorile proprii, liderii maghiari, şi o parte a populaţiei zonei, manipulată de mass-media şovine, nu respectă valorile şi simbolurile româneşti. Pentru a evidenţia „puritatea” maghiară a „ţinutului secuiesc”, este sacrificat adevărul istoric referitor la relaţiile cu românii, la convieţuirea şi interferenţele stabilite cu aceştia, în decursul istoriei.

Aplicând cu consecvenţă stategia de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, stategie concepută în laboratoarele adepţilor separatismului maghiar, personalităţile istoriei şi culturii româneşti nu se mai regăsesc în nomenclatorul denumirii străzilor şi instituţiilor publice din judeţele Covsana , Harghita şi Mureş. În timp ce personalităţile româneşti percepute de liderii locali maghiari, ca indezirabile pentru atitudinea şi comportamentul lor faţă de maghiari, nu sunt acceptate în spaţiul public din „ţinutul secuiesc” (expl. Andrei Şaguna, Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Eminescu ş.a), fără a ţine seama de sensibilităţile româneşti, sunt promovate cu prioritate personalităţi cunoscute pentru antiromânismul lor: Petofi Sandor, Vass Albert, Kos Karoly, Marton Aron, Konya Adam ş.a.) În  acelaşi timp, când partide politice şi asociaţii civice din Ungaria nu au acceptat ridicarea bustului mitropolitului Andrei Şaguna la Gyula sau, mai recent, închirierea sălii Teatrului Naţional din Budapesta, pentru susţinerea unui concert simfonic cu ocazia Zilei Naţionale a României, localităţile din Arcul Intracarpatic, areal al etnogenezei româneşti, situat în inima României, sunt împânzite cu statui şi simboluri cu mesaje nostalgice, revizioniste şi  antiromâneşti, cea mai recentă sfidare fiind ridicarea statuii honvedului de la Reci, jud. Covasna.

            Deşi concetăţenii maghiari din Pustă se raportează negativ la populaţia secuiască, vocabularul popular maghiar înregistrând numeroase expresii şi glume mai puţin prietenoase faţă de aceasta, totuşi liderii maghiarilor din România, acuză pe români care chipurile ar avea un comportament discriminatoriu faţă de maghiari, şi s-ar raporta la aceştia ca la nişte „cetăţeni de rangul doi”. Un studiul imagologic despre imaginea românului în literatura maghiară şi a maghiarului în literatura română este mai mult decât necesar. Rămâne în sarcina specialiştilor în materie de a cerceta şi problema promovării cu insistenţă de către liderii maghiari a prevederilor legislative referitoare la separarea şcolilor pe criterii etnice şi la atituudinea lor faţă de studiul limbii române de către elevii de etnie maghiară.

            În proiectele autonomiste maghiare, locul populaţiei româneşti din „ţinutul secuiesc” este confuz şi incert, formulat la modul general. Harta viitorului „ţinut secuiesc” autonom a fost elaborată cu excluderea unor localităţi care au aparţinut tradiţional de această zonă istorică, dar astăzi sunt locuite de români (expl. localităţile din Depresiunea Întorsurii Buzăului), în scopul asigurării unei poderi de 80% populaţiei de etnie maghiară. În realitate, conform datelor recensământului populaţiei din 2002, populaţia de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă 36,04% din totalul populaţiei celor trei judeţe. Conform aceloraşi date, populaţia de naţionalitate română şi cea de etnie romă, deci nemaghiară reprezintă aproape 40% din totalul populaţiei judeţelor amintite. La aceştia se mai adaugă cele 25.000 – 30.000 persoane, membrii ai familiilor etnic mixte, precum şi cele cu dublă ascendenţă identitară. Pentru liderii maghiari, partenerii români preferaţi, pentru dialogul pe tema convieţuirii interetnice sunt cei cunoscuţi pentru predispoziţia lor pentru compromis şi cedări în defavoarea dăinuirii româneşti în zonă. Cetăţenii de etnie maghiară, indiferent de locul de baştină şi de reşedinţă, se pot aşeza în „ţinutul secuiesc” şi pot vorbi în numele secuilor (vezi cazul primarului din Sf. Gheorghe Antal Arpad, născut în Rupea, dar devenit cel mai înfocat şi îndreptăţit susţinător al autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „pământului secuiesc”). Românii, chiar şi cei născuţi în localităţile monoetnice din judeţele Covasna şi Harghita, atunci când se stabiliesc în aşezările din „ţinutul secuiesc” sunt consideraţi „colonişti” şi ”venetici”.  

Liderii populaţiei maghiare s-au confruntat şi se confruntă cu următoarea dilemă: dezvoltă economic zona şi îşi asumă riscul modificării compoziţiei etnice a populaţiei sau, rămân la acelaşi nivel de dezvoltare, dar cu aceeaşi structură etnică a populaţiei. Printr-o subtilă manipulare prin mass-media, consecinţele negative ale acestei strategii sunt puse în cârca Bucureştilului, respectiv a lipsei descentarlizării şi a unei nedrepte repartizări a fondurilor de la bugetul central destinate dezvoltării zonei. În discursurile publice sunt formulate acuzaţii nejustificate precum: continuarea colonizărilor dirijate, făţişe sau mascate, prin care se urmăreşte modificarea procentelor etnice; atrofierea intenţionate a economiei Pământului Secuiesc şi o dezvoltare inechitabilă a infrastructurii; restanţe în retrocedarea bunurilor bisericeşti şi comunitare confiscate; extinderea unităţilor militarizate ş.a

În toate cercetările întreprinse, în studiile şi lucrările redactate, referitoare la „Ţinutul secuiesc”, populaţia românească este eludată, minimalizată, marginalizată. Nu se menţionează faptul că o bună parte din actuala populaţie din zonă sunt români maghiarizaţi. În timp ce „recâştigarea, salvarea identităţii maghiare a romano-catolicilor din Moldova”, reprezintă una din priorităţile principale ale maghiarimii de pretutindeni, numai la auzul posibilităţii reactualizării proiectului interbelic de readucere la matcă, a românilor maghiarizaţi din „secuime”, liderii maghiari au sărit ca arşi.

Sub pretextul menţinerii unui echilibru privind structura etnică a funcţionarilor publici din instituţiile deconcentrate şi cei din instituţiile administraţiei publice locale, în majoritatea primăriilor, caselor de cultură, bibliotecilor, centrelor de cultură ş.a, din judeţele Covasna şi Harghita, nu este încadrat niciun funcţionar român (expl. bibliotecile judeţene, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orăşeneşti şi comunale ş.a.). Instituţiile publice de cultură nu sunt preocupate de istoria şi cultura românilor din cele două judeţe. Monografiile locale, albumele de prezentare a patrimoniului cultural local, pliantele turistice, site-urile unor instituţii publice din zonă  ş.a prezintă caracterul monoetnic al judeţelor respective, făcând abstracţie de istoria, cultura şi patrimoniul creat de populaţia românească din zonă. Una din temele predilecte  ale unor ziarişti din presa de limbă maghiară din judeţele Covasna şi Harghita şi nu numai, o constituie „ expansiunea ortodoxiei în Transilvania”,  respectiv „ expansiunea violentă a Ortodoxiei pe Pământul secuiesc”, „cucerirea Pământului secuiesc, prin extinderea bisericilor  având „cupole sub formă de ceapă”, Biserica Ortodoxă fiind considerată „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare.

Există o discrepanţă enormă între ceea ce întreprind maghiarii pentru obţinerea autonomiei etnice şi ceea ce fac românii pentru a asigura caracterul multietnic şi pluriconfesional al zonei. Concetăţenii maghiari elaborează cadrul normativ, sistemul instituţional, pregătirea resurselor umane, elaborează planuri strategice cu implicarea mediului politic, academic şi asociativ, a bisericilor „istorice maghiare”, instituţiilor de învăţământ organizate pe criterii etnice, mass-media ş.a. Se caută identificarea unor parteneri europeni şi internaţionalizarea problemei autonomiei „ţinutului secuiesc”. În acest timp, din perspectiva interesului naţional românesc, aproape nu se face nimic.

 Partidele politice româneşti abordează problematica specifică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, conjuctural, politicianist, în funcţie de interese politice de moment. Atunci când se află în opoziţie şi în campanie electorală au „sacul plin de promisiuni”, dar când ajung la putere şi au nevoie de voturile UDMR, totul se schimbă radical. Aşa cum la nivel politic, zona este lăsată la discreţia UDMR şi a PCM, acest areal fiind considerat fieful celor două formaţiuni etnice, tot aşa se întâmplă şi în celelate domenii. Este de neînţeles lipsa de interes manifestată de Academia Română şi institutele sale din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, de Institutul Cultural Român, precum şi de unele ONG-uri cu preocupări în domeniul culturii şi identităţii româneşti, faţă de zona sud-estului Transilvaniei.

Prin activitatea comună a europarlamentarilor de etnie maghiară din România şi a celor din Ungaria, mai ales după alegerea ca vicepreşedinte al Parlamentului European a pastorului Laszlo Tokes, se urmăreşte înscrierea pe ordinea de zi instanţelor europene a problemelor autonomiei teritoriale a „ţinutului secuiesc” şi salvarea de la dispariţie a minorităţii formată din „ceangăii maghiari”. Este formulat apelul de a profita de configuraţia actuală a puterii politice din Ungaria: „avem obligaţia să profităm de această conjunctură astrală favorabilă, pentru că în ultimii 20 de ani rar s-a întâmplat ca în Ungaria, problemele ţării şi ale naţiunii să fie conduse de un partid şi de o echipă pentru care politica naţională şi, în cadrul acesteia, autonomia comunităţilor maghiare din Bazinul Carpatic să fie importante” ( Toro T.Tibor)

 Laszlo Tokes vorbeşte de „erodarea demografică a maghiarimii transilvane”, respectiv de un „genocid etnic paşnic”, fără a arăta cauzele reale ale acestor evoluţii. În discursul public se vorbeşte curent despe probleme precum: „ideea unificării naţiunii dincolo de graniţe”; „ţinutul secuiesc ca patrie din interior pentru maghiarii din diaspora” (prin diaspora înţelegându-se maghiarii din celelate localităţi din România); sunt folosiţi termenii de autoguvernare locală, în loc de consiliile locale ş.a.. Autonomia „Ţinutului secuiesc” este privită ca soluţie pentru viitorul maghiarilor din întreaga Transilvanie, respectiv şi pentru maghiarii din „diaspora”. Lingviştii maghiari propun soluţia „promovării bilingvismului cu dominaţia limbii materne (maghiare –n.n.), pentru că altă situaţie duce la asimilare. În aceste condiţii s-ar crea şi o nouă identitate a românilor din zonă, aşa cum propunea Kolumban Gabor, respectiv aceea de „ români-secui”, bilingvi.

Mai nou, asistăm la aplicarea unei stategii care urmăreşte înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, cu paşi mici, sub forma colaborării dintre „autoguvernările locale” dintre judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi la afişarea ostentativă a comportamentului unui „stat în stat”, existent de facto, şi care, în anii următori, urmează să devină de iure o entitate distinctă faţă de statul român. Pentru înfăptuirea instituţionalizării autonomiei se folosesc multiple şi variate modalităţi, uriaşe resurse finaciare, materiale şi umane, inclusiv o enormă acţiune de manipulare a populaţiei de etnie maghiară, care nu dispune de surse alternative de informare, din pricina necunoşterii limbii române. Manipularea amintită conţine sloganuri precum: cel mai mare pericol: românizarea secuimii; cei mai mari duşmani ai populaţiei maghiare din zonă: instituţiile fundamentale ale statului român şi „naţionaliştii români”; cea mai mare dezinformare: prezentarea instituţiilor şi personalităţilor care promovează cultura românească din zona ca fiind „antimaghiare” ş.a.

Din perspectivă geopolitică, cea mai mare provocare pentru statul român („o adevărată bombă cu explozie întârziată”) o reprezintă formarea în mijlocul României a unei mase de câteva sute de mii de oameni care nu cunosc limba română şi care sunt educaţi împotiva românilor şi a României.

 La rândul lor, reprezentanţii Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, au tras un nou un semnal de alarmă asupra politicii de maghiarizare forţată, prin cumpărarea identităţii, pe care o aplică organizaţii maghiare sprijinite de Budapesta, populaţiei române de confesiune romano-catolică din zona unor judeţe din Moldova.

 Prezentele concluzii  au fost formulate pe baza analizei de conţinut a mass-media maghiare,  din  perioada 1990 – 2010, respectiv pe baza discursurilor şi comportamentelor publice ale principalilor liderilor politici, culturali, spirituali şi civici ai populaţiei de etnie maghiară. Ele se constituie într-un nou semnal de alarmă pentru instituţiile fundamentale ale statului român, partidele politice, mediul academic, societatea civilă, mass-media şi toţi românii conştienţi de marea răspundere ce ne revine tuturor faţă de perspectiva creerii unei „enclave etnice”, în inima României. Cu o „inimă” bolnavă, întreg organismul naţional românesc va fi „bolnav”, pe termen mediu şi de perspectivă.

 Cercetările sociologice riguroase, au pus în evidenţă faptul că, pentru majoritatea  populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, autonomia teritorială pe criterii etnice nu reprezintă o problemă prioritară. La nivelul oamenilor de rând, există formată convingerea că viitorul populaţiei de etnie maghiară din Arcul intracarpatic îl reprezintă continuarea relaţiilor de bună convieţuire cu românii, relaţii care au o îndelungată tradiţie istorică. Depinde de actuala elită românească, cât şi de liderii populaţiei de etnie maghiară, dacă această realitate va fi continuată, consolidată şi va deveni durabilă, în interesul tuturor locuitorilor zonei, sau  dacă se vor amplifica norii negrii ai intoleranţei şi separatismului etnic, cu consecinţele cunoscute, din alte zone cu probleme asemănătoare ale lumii comporane. 

 În numele organizatorilor,

 Dr. Ioan LĂCĂTUŞU   

Nota C.I. Text pentru publicare pus la dispozitie de catre Nicolae Balint.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors