CARPE DIEM!

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors