Drama românilor din Arcul intracarpatic, după Dictatul de la Viena

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2010

Drama românilor din Arcul intracarpatic, după Dictatul de la Viena

Autor: Centrul European de Studii Covasna – Harghita

De ce nu trebuie sărbătorită intrarea trupelor horthyste în Transilvania de Nord,
în septembrie 1940

– Sinteză documentară –

 

După secole de intoleranţă de care s-au „bucurat” românii din fostele scaune secuieşti, în mult trâmbiţata autonomie secuiească, calvarul lor s-a încheiat odată cu unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918. Dar, doar numai după 20 de ani de linişte şi prosperitate, norii negrii ai intoleranţei, urii interetnice şi ai violenţei dezlănţuite, au devenit realităţi de coşmar, odată cu instalarea administraţiei horthyste, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.

Pentru că aceste tragedii trăite de românii din actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, în acei ani de neagră teroare, au fost date uitării, redăm câteva secvenţe despre drama bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, şi a încercaţilor credincioşi români din localităţile Arcului Intracarpatic, aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, volum apărut la Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, în anul 2003.

Sperăm că aceste pagini vor fi citite de organizatorii manifestărilor revizioniste, fasciste şi antiromâneşti care au avut loc la Miercurea-Ciuc în 11 septembrie 2010, de cei care au autorizat desfăşurarea acestor manifestări, în primul rând de primarul Raduly Robert şi de cei care în prezent conduc destinele României.

1. Judeţul Covasna

Aita Mare

După declararea Dictatului de la Viena (1940), în biserica din localitate s-a tras cu puşca din biserica din cimitirul unitarian, care se află pe un deal, iar credincioşii au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Au fost distruse crucile din curtea bisericii, cimitirul a fost profanat, iar casele românilor au fost jefuite (ancheta jandarmilor maghiari a stabilit o pagubă de 6.000.000 lei). Preotul ortodox Ioan Comşa a fost izgonit în acelaşi an. Căminul cultural al ASTREI a fost confiscat, iar Monumentul Eroilor Jandarmilor dărâmat.

Aita Medie

În toamna anului 1940, drama preotului Ioan Bunuş, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, “poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»”. În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: «Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi». Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul.

Baraolt

În toamna anului 1940, preotul greco-catolic Ioan Ţălnariu şi cel ortodox Octavian Stoian au fost expulzaţi din localitate şi credincioşii români trecuţi la cultele maghiare. Biserica ortodoxă a fost devastată în interior şi ferestrele au fost sparte, iar biserica greco-catolică a rămas ridicată în roşu, neterminată.

Biborţeni

În toamna anului 1940, biserica a fost dărâmată iar locuitorii de confesiune ortodoxă au fost obligaţi să treacă la reformaţi. În urma ameninţărilor primite, părintele Eşianu a fost silit să părăsească localitatea în primele zile ale lunii septembrie 1940. Pe locul bisericii s-a construit o cârciumă. Acest lucru împiedică astăzi înălţarea unei troiţe care să amintească de existenţa sfântului lăcaş, dărâmat samavolnic în anul 1940.

Bodoş

În septembrie 1940, noile autorităţi maghiare au voit să distrugă din temelie şi biserica ortodoxă română din Bodoş. Intenţia necreştinească a fost împiedicată – cu arma în mână – de preotul reformat din localitate care, prin gestul său hotărât, a salvat sfântul lăcaş de la dărâmare. Totuşi, biserica a fost devastată, fiindu-i date jos crucile, sparte geamurile, furate uşile şi distrusă Sfânta Masă, mobilierul şi cărţile de cult. Odoarele sfinţite au fost salvate de soţia epitropului Nicolae Bogdan, Bucura Bogdan, printr-un gest pilduitor pentru ceea ce înseamnă statornicia în credinţă.

Căpeni

În toamna anului 1940, preotul Nicolae Colceriu a fost izgonit, cei 217 credincioşii siliţi să treacă la cultele maghiare, iar biserica cea nouă dărâmată samavolnic din temelie de noile autorităţi civile şi militare. Tot atunci a fost dărâmată şi o frumoasă troiţă din lemn, înălţată în centrul localităţii. Preotul Nicolae Colceriu, întors înapoi în ziua de 11 octombrie 1944, a constatat numeroase treceri ale credincioşilor Bisericii româneşti la “confesiunea reformată, sub ameninţarea expulzării sau a deportării în interiorul Ungariei”, iar “biserica cea nouă dărâmată până în temelie, terenul nivelat şi iarba crescută pe el, acoperind astfel orice urmă de creştinism… Biserica veche, deteriorată şi mânjită cu materii fecale, a fost folosită ca loc de observaţie a graniţei despărţitoare… iar uneori chiar şi de closet…”. Acestea erau urmele “administraţiei civilizate” din perioada 1940-1944.

Racoşul de Sus

Sfântul lăcaş a fost distrus în toamna anului 1940. Pe locul bisericii a fost ridicată o grădiniţă, iar pe locul altarului WC-ul. Preotul Ilarie Căpâlnean a fost nevoit să plece din localitate, ajutat fiind de unii credincioşi să-şi ia o parte dintre lucrurile sale.

Descrierea începutului dărămării bisericii din Racoşu de Sus, în 1940, este relatată de unii dintre martorii oculari astfel: “La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa Primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Deodată, un nebun de secui a spus: «Mă urc eu»! S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe loc. A căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi să o dărâme”. A fost totuşi distrusă ulterior.

Băţani Mari

În toamna anului 1940 biserica a fost devastată, icoanele şi obiectele de cult distruse, preotul Ioan Garcea expulzat, iar credincioşii trecuţi cu forţa la Biserica reformată.

Herculian

În decembrie 1940, biserica a căzut pradă gărzilor de ocupaţie, care au tăbărât cu târnăcoapele asupra ei, devenind o ruină şi a servit drept groapă de gunoi a satului timp de aproape 50 de ani. În Sfântul Altar crescuseră mai mulţi copaci. Prea Sfinţitul Episcop Ioan a intervenit şi în acest caz. Ruinele sfântului lăcaş au fost curăţate de tonele de deşeuri menajere şi zidurile consolidate

Belin

În timpul ocupaţiei ungare şi în timpul războiului de eliberare al Ardealului (1940- 1944), biserica, încă neterminată, a suferit avarii şi furturi de materiale. În toamna anului 1940 parohia s-a dezorganizat din cauza lipsei de preot. Parte din credincioşi s-a refugiat din comună şi o însemnată parte a trecut la alte religii, între care majoritatea la religia reformată. Tot atunci au fost scoase din loc şi doborâte la pământ 54 de cruci din cimitirul românesc (1940-1944). “Cultura milenară maghiară a găsit că e bine să fie batjocorită şi sfărâmată biserica ortodoxă”, arăta preotul Gheorghe Iacob într-un raport din 10 octombrie 1945. “Geamurile bisericii au fost sparte, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene, apoi au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”. Cazul este relatat şi de Telegraful Român de la Sibiu din toamna anului 1944. Revenind la parohia sa, preotul Gheorghe Iacob arăta că revederea cu enoriaşii lui a fost deosebit de emoţionantă. ”Apoi, printre lacrimi, cu glas aşezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare”, a povestit calvarul pe care l-a îndurat timp de patru ani.

Boroşneul Mare

În septembrie 1940 biserica a fost dărâmată, rămânând în picioare doar ruinele până la ferestre. Autorităţile locale au demolat şi zidurile rămase, iar cu materialele obţinute au ridicat alte construcţii, deposedând parohia de cele 12,9 jugăre de teren arabil. Preotul Ioan Teodorescu a fost alungat. Credincioşii români au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Biserica greco-catolică, rămasă fără cei 91 de credincioşi şi fără preotul Iuliu Aron, a fost demolată în 1961.

Filia

Credincioşii români din Filia au aparţinut de parohia Vârghiş. Prin eforturile preotului Ioan Popa din Vârghiş, ale enoriaşilor din localitate (în număr de 79) şi împrejurimi, cu sprjinul Arhiepiscopiei din Sibiu, în anul 1939 a început construcţia unei biserici ortodoxe. Construcţia a ajuns până la centura de beton de deasupra ferestrelor. În septembrie 1940, noile autorităţi civile locale şi militare de ocupaţie au ras de pe faţa pământului clădirea neterminată a bisericii, iar credincioşii români, rămaşi fără preot, au fost obligaţi să treacă la cultele maghiare.

Cernat

Au venit anii de urgie şi ocupaţie ungară şi, în 1940, biserica a fost devastată în interior iar mobilierul a fost distrus. Au fost sparte icoanele şi distruse veşmintele preoţeşti, precum şi alte obiecte liturgice. Părintele Ciutac a fost izgonit de asemenea din parohie. Credincioşii români rămaşi în localitate au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În Cernatul de Sus au mai rămas două familii. La întoarcere, în 1945, pr. Ciutac a mai găsit doar 11 familii rămase ortodoxe.

Chichiş

Evenimentele din toamna anului 1940, au pus capăt lucrărilor de construcţie a bisericii, localitatea intrând în perimetrul ocupat în urma Dictatului de la Viena. Lucrările finale la clădirea bisericii, care a fost avariată în timpul anilor de Dictat, au fost reluate după război. Despre cum s-a făcut intrarea în comună a trupelor maghiare, în septembrie 1940, ne reletează chiar părintele Gheorghe Lincu, care va trece printr-o adevărată dramă a suferinţei şi umilinţei, atât în anii Dictatului cât şi după, pentru îndrăzneala sa de bun român şi preot ortodox. “Când a venit armata maghiară să ocupe teritoriul, o companie de honvezi a venit şi în Chichiş. Toţi locuitorii i-au primit cu flori şi urale în mijlocul comunei, unde era improvizată o tribună. Deşi auzeam vociferările la adresa mea şi a soţiei mele, am îmbrăcat reverenda şi am mers spre tribună. Soţia mea avea un buchet de flori albe în mână. Am urcat în tribună, unde erau cei doi preoţi maghiari. Noul primar ungur, Zsigmond Carol, m-a lovit cu un lemn. Umplundu-mă de sânge, am căzut jos. În acelaşi timp, femeia Imreh Varvara a luat buchetul de flori din mâna soţiei şi a lovit-o peste faţă, până n-a mai rămas nimic din buchet (…). În ziua de 31 octombrie, înainte de a fi expulzat, primarul a venit cu mai mulţi secui să le plătesc zilele de muncă pe care, ziceau, le prestaseră la zidirea bisericii, vociferând că, dacă nu le plătesc, voi fi ucis eu şi soţia mea. Deşi nici unul din cei ce ridicaseră pretenţii nu fusese silit să lucreze la construirea bisericii, ca să scap, le-am plătit 18.000 lei ce-i aveam. În plus mi-au luat toate produsele ce le aveam, vitele şi tot ce mai păstram în gospodărie şi am plecat cu hainele de pe noi şi cu umărul strivit de bătaie. Am venit în ţara liberă, în satul natal Doboli de Jos”. Tot atunci, clopotarului român i se interzice să tragă clopotele, fiind ameninţat că va fi legat de funia de la clopot. În schimb romano-catolicii foloseau şi clopotele bisericii ortodoxe.

Comandău

În perioada interbelică, pentru cei peste 500 de credincioşi români s-a construit o capelă, distrusă în toamna anului 1940

Covasna

Imediat după declararea Dictatului de la Viena (1940) şi în Covasna s-au petrecut acte tragice pentru populaţia românească. Acest act odios a deschis drumul unor grele suferinţe: peste 310 persoane adulte şi copii sunt izgoniţi din vatra străbună peste graniţele vremelnice şi doi voineşteni cad victime bestialităţii hortyste: Dumitru Gavrilă şi Ion Cimpoi. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, unii locuitorii de origine maghiară din Covasna s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi apoi au năvălit în casa lui Balea Ionel Trandaburu, pe care au devastat-o. Trei femei din sat, din cauză că nu au trecut la o confesiune maghiară, au fost puse în genunchi pe boabe de porumb şi ţinute astfel ore întregi, cruzime care se practica pe tot cuprinsul Transilvaniei ocupate.

După retragerea administraţiei româneşti din zonă, începând din 15 noiembrie 1944, românii au fost supuşi la noi şi grele încercări, generate de atmosfera de nesiguranţă exercitată de autorităţile locale de etnie maghiară. În timpul celor patru ani de Dictat, dar şi după 1944, părintele Aurel Babiciu a trecut printr-o adevărată odisee. El făcea parte din lotul de învăţători trimis în zonă de episcopul Nicolae Colan al Clujului pe timpul ocupaţiei Ardealului de Nord. În ianuarie 1945, pe fondul diverselor pretexte ale noilor autorităţi, preotul Aurel Babiciu a fost închis timp de zece săptămâni. În urma unui aşa-zis proces cu ascultare de martori şi prezentări de dovezi este eliberat în schimbul unei sume de 200.000 lei garanţie. Regulile existente nu admiteau eliberarea, chiar dacă cel arestat se dovedea a fi nevinovat, aşa încât devenea obligatorie o sumă de bani.

Ghelinţa

Între septembrie 1940 – februarie 1941, în Ghelinţa preotul a fost alungat şi biserica devastată. După 1940 nu s-au mai oficiat slujbe vreme de un an. În toamna acestui an, în luna septembrie, biserica este devastată iar românii sunt obligaţi să treacă la celelalte culte. Credincioşii au trecut la romano-catolici, chiar soţia părintelui a fost înmormântată de preotul romano-catolic, la 2 iunie 1955

Ilieni

În anii dictatului de la Viena, comunitatea românească s-a redus drastic prin trecerile de la credinţa strămoşească la cultele maghiare. Biserica, rămasă fără credincioşi, a stat în paragină până în anul 1961, când în urma unei furtuni s-a dărâmat. Credincioşii români din Ilieni aparţin astăzi de parohia Dobolii de Jos

Lemnia

Anul 1940 şi cei care i-au urmat au însemnat sfârşitul unei puternice comunităţi româneşti care, în condiţiile istorice cunoscute, şi-a pierdut identitatea contribuind la sporirea numerică a populaţiei maghiare

Micfalău

În 1940 preotul Virgil Dancu a fost izgonit iar biserica transformată în depozit de muniţii. Cu excepţia a zece familii, în frunte cu românul Arpad Ursu, care au rezistat presiunilor administraţiei maghiare, toţi ceilalţi (peste o mie de credincioşi) au fost trecuţi la biserica romano-catolică din Micfalău. Pentru a fi salvate, cărţile vechi bisericeşti au fost ascunse într-un pod al bisericii, unde au fost găsite cu ocazia unor lucrări de reparaţii, fapt deosebit de relevant pentru destinul spiritualităţii româneşti în vremuri vitrege.

După prima anunţare a cedării teritoriului, la sfârşitul lunii august 1940, “Învăţătorul Vişan a fost petrecut până la gară într-o ploaie de pietre şi bolovani; notarul ameninţat că va fi spânzurat, (…), primarul ameninţat cu linşarea, în timp ce pe stradă vocifereau tinerii (secui) într-o baie de beţie cu tricolorul maghiar în piept şi strigau: unde este popa cel valah să vedem sânge”.

Preotul Dancu menţiona că încă înainte de sosirea trupelor maghiare a fost ameninţat cu împuşcarea. La 14 octombrie 1940, preotul Virgil Dancu scria următoarele mitropolitului Bălan: “În vara acestui an (1944) biserica a fost întrebuinţată ca depozit de muniţii şi alte materiale militare. Interiorul bisericii a devenit locul de odihnă al soldaţilor şi premilitarilor maghiari, care au transformat sf. lăcaş în sală de mâncare şi dormitor (…)”.

“Îmi este imposibil să pot trăi aici izolat de lumea noastră spirituală şi naţională, din 285 de familii am rămas cu treizeci de ortodocşi”.

Bixad

În toamna anului 1940, după cedarea Ardealului de nord, biserica din Bixad trece prin momente grele, fiind devastată, pisania din pridvorul bisericii tăiată cu dalta de către primar, iar pictura a fost zgâriată şi parţial acoperită cu vopsea. Cântăreţul Iuliu Niţu a reuşit să salveze arhiva bisericii.

Din relatarea preotului Dumitru Trifan, care este silit să se refugieze, aflăm că în ziua de 1 septembrie 1940, după vecernie, cete de unguri au manifestat violent prin comună. Seara i-au atacat casa cu pietre şi bolovani. Chiar în ziua respectivă mai mulţi credincioşi ortodocşi i-au spus preotului “că de acum nu mai vin la biserica românească deoarece se simţeau ameninţaţi”. În aceste împrejurări unii credincioşi români ortodocşi au început să treacă la romano-catolici. Până la 8 septembrie 1940 au trecut 16 persoane “de frică să nu fie găsiţi de unguri ca ortodocşi”. Au fost distruse şi troiţele şi crucile comemorative ridicate în memoria eroilor români căzuţi în bătălii pentru apărarea patriei române. În al doilea război mondial au căzut două bombe peste biserică, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperişul. Apoi biserica a fost jefuită de câteva ori de răufăcătorii de alte confesiuni din sat, ajungând în ruină. Printre primii preoţi reveniţi în toamna anului 1944, a fost şi preotul Trifan, care datorită împrejurărilor create de armatele în retragere este nevoit să părăsescă parohia în mai multe rânduri. O parte din credincioşii săi, cei mai mulţi foşti ortodocşi români, din motive uşor de înteles, se tem să se pronunţe sau să se arate români”.

Ojdula

Evenimentele tragice din anul 1940 nu au ocolit localitatea. La 22 octombrie 1940, preotul Simion Mogoş a fost obligat să se refugieze în România. Descriind împrejurările prin care a fost nevoit să-şi părăsească parohia, preotul Mogoş relatează: “Deşi nădăjduiam de la început că vom rezista cu toţii, cu toate spargerile şi bătăile ce le sufereau credincioşii, am fost nevoiţi să stăm prin păduri ziua iar noaptea să dormim prin şurile cu fân, mai mult de două săptămâni din cele 6 îndurate alături de sfântul altar şi în mijlocul credincioşilor. Când credeam că se potoleşte furia celor ce ne făceau să suferim şi cu cât căutam să ne ascundem mai bine din faţa lor, cu atât mai mult căutau să ne batjocorească tot ce aveam mai scump”. După ce enumeră actele de agresiune comise de unii localnici maghiari împotriva românilor, preotul arată că “mie mi-a spus un învăţător ungur, Molnar, că de ce mai stau în Ojdula că, înainte de venirea mea acolo, 1936, românii din Ojdula (…) nici măcar nu vorbeau româneşte”.

Ozun

Tragedia anului 1940 este descrisă într-un raport înaintat de preotul Victor Folea în 1940, Mitropoliei Sibiului, în care relata următoarele: “Am aflat trista veste că biserica din Ozun a fost aprinsă în interior, unde toate obiectele bisericeşti – prapori, cărţile, mesele şi odăjdiile – au fost aşezate în mijlocul bisericii pe paie şi au fost aprinse, arzând până dimineaţa, când focul care mocnea a fost stins. Pictura a fost complet distrusă, (…), românii au fost forţaţi să treacă la religia reformată. În Ozun au mai rămas doar două suflete la credinţa ortodoxă”. Preotul ortodox Victor Folea a fost izgonit în 1940

Bicfalău

În septembrie 1940, noile autorităţi de ocupaţie au împuşcat crucile de pe turnuri şi au stricat acoperişul, biserica a fost închisă şi sigilată, iar credincioşii trecuţi cu forţa la cultele maghiare.

Lisnău

În septembrie 1940 ambii preoţi, cel ortodox Mihai Petru şi cel greco-catolic Miron Radu, au fost izgoniţi, iar bisericile au fost devastate. Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să treacă la Biserica catolică şi reformată. Casa parohială a fost transformată în grădiniţă de copii. Primarul localităţii, Radu Socaciu, (tatăl cunoscutului cântăreţ de folk Victor Socaciu), a fost alungat din sat împreună cu familia, stabilindu-se, ca atâtea alte sute de români, în primitorul judeţ Braşov, din România neocupată

Sâtionlunca

În toamna anului 1940, biserica a fost devastată, crucile doborâte şi acoperişul distrus. Casa parohială a fost transormată în magazie de cereale şi apoi în cămin cultural. Preotul Victor Folea a fost expulzat, iar credincioşii trecuţi la cultele maghiare.

Poian

În 1940, toţi cei 280 credincioşi români au fost obligaţi să treacă la confesiuni maghiare, parohia a fost desfiinţată, preotul greco-catolic Gheorghe Ghergheli a fost izgonit, iar arhiva distrusă

Comolău- Reci

Despre evenimentele tragice din 1940 ce s-au abătut şi asupra comunităţii româneşti de aici, aflăm din trista relatare făcută de preotul Ioan Rauca, el însuşi fiind obligat să-şi părăsească credincioşii în urma unor serioase ameninţări: “După 1 septembrie 1940 – spune el – zilnic am fost boicotat şi batjocorit atât eu cât şi parohienii mei, dintre care o parte şi-au părăsit vetrele şi s-au refugiat. În noaptea de 10-11 septembrie 1940 mi-au fost sparte geamurile de la casa parohială (…), aşa că în ziua de 11 septembrie, după ce am predat arhiva şi toată administraţia epitropului, am fost silit să părăsesc parohia şi să mă stabilesc în Araci. La vreo câteva zile de la plecarea mea din parohie, am aflat că (…), în biserică au fost introduse o mare cantitate de paie, au fost puse strănile peste paie şi le-au dat foc, distrugând astfel biserica (…) rămânând din ea doar turnul cel mare şi patru ziduri de cărămidă”.

Casa parohială a fost ocupată de postul maghiar de jandarmi, iar zidurile bisericii, rămase în picioare, au fost demolate. Locul bisericii a devenit teren arabil. Clopotul bisericii a fost salvat fiind instalat într-o clopotniţă improvizată, ce se găseşte în curtea fostei case parohiale.

Sfântu Gheorghe

Anul 1940 a adus şi pentru comunitatea şi biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări. Despre starea de lucruri creată după această dată, un raport întocmit de preotul Mihail Grecu pe anul 1941 arăta următoarele: “Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul, care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor [Coşeni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Păr. Protopop A. Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica Veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial.

Materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit la cetăţeni pentru a-şi construi locuinţe, iar mare parte din el a fost furat. În subsolul catedralei, armata maghiară a amenajat un adăpost antiaerian. Din cei 2119 credincioşi români (reprezentând 20% din locuitorii oraşului de până la Dictat) au rămas doar … 40 în anul 1940! Preotul Gheorghe Grovu din Sf. Gheorghe trimite mitropolitului Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că: “am rămas lângă sfântul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot şi duhovnic în parohia ce mi-a fost încredinţată spre păstorire. Atunci [după pronunţarea dictatului de la Viena] nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupaţie”. Referindu-se la soarta catedralei, arată că aceasta “a fost confiscată pe seama statului”, iar cei care erau obligaţi să treacă la cultele maghiare erau “chemaţi la primării de notari aproape cu de-a sila”.

Tg. Secuiesc

Despre începutul evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena este relevantă o evocare scurtă a pr. Ioan Rafiroiu jr., cuprinsă în memoriul adresat Consiliului arhiepiscopal din Sibiu, în noiembrie 1940: “Sfânta liturghie o oficiam în prezenţa a doi jandarmi, după ce şi eu primisem o scrisoare de ameninţare încă în ziua de 14 septembrie. În ziua de 26 septembrie, mergând pentru schimbul banilor bisericii la Tg. Secuiesc, între orele 2-3 d.m., am fost atacat în plină piaţă de derbedeii oraşului şi ameninţat cu linşarea, vociferând tot felul de insulte la adresa preotului valah şi a României. Am scăpat graţie intervenţiei unui tânăr ungur din Breţcu, care mă cunoştea şi a intervenit în momentul când voiau să mă linşeze”. Fapta tânărului maghiar poate fi emblematică şi dătătoare de speranţă pentru un viitor al toleranţei.

Un exemplu ilustrativ despre situaţia creată la Târgu Secuiesc, în toamna anului 1944, ne este relatat tot de pr. Rafiroiu, care arată că “autorităţile maghiare continuă să-şi manifeste autoritatea în plasa respectivă. Zilnic, aceste autorităţi împreună cu alţi maghiari şi ostaşi ruşi, formează patrule, plecând prin comunele din apropierea oraşului, luând contact cu diferiţi maghiari şi ridicând animalele din gospodării”. Rezultă deci că, în toamna anului 1944 şi începutul anului 1945, în oraş exista aceiaşi atmosferă de intoleranţă. Întors în luna decembrie a anului 1945 în Târgu Secuiesc, după plecarea administraţiei româneşti şi retragerea ei la Prejmer, pr. Rafiroiu a luat, conform hotărârii Arhiepiscopiei Sibiului, grija unor parohii şi filii din jur: Cernatu de Jos şi de Sus, Poiana Sărată etc. În scurt timp de la sosire însă, primeşte ordin din partea autorităţilor să părăsească oraşul în 48 de ore, pe motivul lipsei credincioşilor ortodocşi. Refuzând să se supună acestui ordin, i se cere să se prezinte în fiecare zi între orele 900 şi 1500 la poliţia oraşului.

În februarie 1945, pr. Ioan Rafiroiu jr. este condamnat la un an şi trei luni închisoare, condamnare anulată de Parchet, care a găsit sentinţa nedreaptă. După scurt timp, la 22 martie 1945 este arestat din nou şi închis fără ca familia să fie încunoştiinţată.

Din scrisoarea trimisă de pr. Alexandru Petruţ de la Sfântu Gheorghe, Arhiepiscopiei Sibiului, rezultă că pr. Ioan Rafiroiu jr. “a fost condamnat de către pleava oraşului Tg. Secuiesc la un an şi trei luni închisoare, pe simplul motiv că este român şi stă în parohie”. Suferinţa îndurată este relatată de însuşi pr. Rafiroiu, după cea de-a doua arestare a sa: “În ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din închisoarea de la Sfântu Gheorghe, după ce am stat 70 de zile în celulă, singur ca şi cel mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici măcar de sfintele sărbători spovedania şi împărtăşania pe care o doream cu cea mai mare nerăbdare, ba, în ziua de Florii am fost pus să spăl celula şi să frec pe jos. Aceasta mi-a fost răsplata pentru curajul pe care l-am avut de a apăra interesele mele în secuime şi ale credincioşilor. Azi sunt bolnav şi deprimat sufleteşte, averea cheltuită, dator, şi mi s-a comunicat că sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere trebuie să renunţ”.

Turia

În toamna anului 1940 credincioşii români au fost forţaţi să treacă la cultele maghiare, şcoala românească fiind închisă şi învăţătorii izgoniţi, iar arhiva bisericii distruse. Preotul greco-catolic Alexandru Borda a fost izgonit în 1940

Valea Mare

În 1940 pr. Aldeşiu a fost izgonit din sat, refugiindu-se la Sărmaş. După Dictatul de la Viena, la 17 noiembrie 1940, un număr de 50 de familii de români, printre care: Mihai Marin, Ioan Macoş, Ioan Niţu, Nicolae Avram, după ce au fost jefuiţi şi bătuţi, au fost alungaţi în Buzae. Au plecat numai cu strictul necesar, lăsând în urmă toată averea. După plecarea lor s-a format o comisie maghiară care le-a vândut vitele, cerealele şi toate obiectele gospodăreşti cetăţenilor maghiari de prin comunele din jur, românii neavând voie a cumpăra nimic, vânzarea făcându-se pe un preţ derizoriu. Cei rămaşi în localitate au avut parte de cele mai crunte forme de deznaţionalizare.

Vârghiş

După instalarea autorităţilor maghiare în septembrie 1940 în Ocland, colonelul comandant al garnizoanei locale a convocat într-o şedinţă pe toţi intelectualii maghiari din plasa Ocland: preoţi, învăţători şi notari şi împreună au decis dărâmarea bisericilor construite de români. Frumoasa biserică din Vârghiş a fost dărâmată până în temelii. Încercaţii săi credincioşi, trecuţi cu forţa la cultul reformat, au reuşit să salveze doar iconostasul bisericii, păstrat şi astăzi cu mare grijă. La Muzeul Spiritualităţii Româneşti din Sfântu Gheorghe se păstrează fotografia bisericii şi alte câteva obiecte de cult. Referindu-se la acel moment dramatic, preotul Ioan Popa, trăitor până în anii din urmă în localitatea Târnăveni, scrie că printre cauzele ce au provocat distrugerea bisericilor româneşti în toamna anului 1940, au fost: “activitatea de trezire a conştiinţei naţionale în sufletele românilor din parohiile ortodoxe, construirea unor noi biserici, numărul mare al ortodocşilor secuizaţi întorşi la legea strămoşească (…), toate acestea au produs o puternică reacţie a intelectualilor maghiari împotriva a tot ceea ce este românesc”. La întoarcerea din 1944 preotul Ioan Popa îşi aminteşte: “Biserica nouă era rasă de pe faţa pământului, iconostasul l-am găsit în podul şurii la un om de omenie. Era aproape de Crăciun şi voiam să rămân în parohie, să iau legătura cu foştii mei credincioşi, dar, într-o noapte am fost arestat de gărzile locale zise “patriotice”. Am fost dus la Odorhei (…) fiind acuzat ca instigator. Prefectul judeţului, pe care îl cunoşteam înainte de 1940, mi-a dat zapiscă, la mână ca să pot părăsi judeţul. Am revenit în anul 1945 în oraşul Odorhei, ca preot şi protopop, şi am încercat să reanimez viaţa religioasă şi naţională a românilor, care au suferit umilinţe, persecuţii şi tot felul de ameninţări în timpul ocupaţiei hortyiste, în acel colţ de ţară”. Memoria colectivă locală a reţinut faptul că majoritatea celor care au participat la demolarea bisericii ortodoxe, au sfârşit tragic, aceiaşi soartă având-o şi clădirile construite din materialele rezultate din demolarea bisericii.

Zăbala

După Dictatul de la Viena (august 1940), şi credincioşii români din Zăbala au avut de suferit de pe urma agresiunilor unor etnici maghiari. Astfel, se consemnează că, în noaptea de 13/14 septembrie 1940 locuitori de origine maghiară ai comunei s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi au năvălit în casele românilor.

Credincioşii din Zăbala au rămas fără preot, care a fost nevoit să se refugieze, fapt întâmplat în majoritatea parohiilor din secuime. În faţa acestei realităţi, Nicolae Colan, episcopul Clujului, adresează o circulară intelectualilor români care vor să vină slujitori în parohiile lăsate fără păstori sufleteşti. Unul dintre cei cinci învăţători care au răspuns chemării Episcopului Nicolae, a fost şi învăţătorul Aurel Babiciu, originar din zona Clujului, slujitor în Zăbala timp de trei ani (1941-1944), ani de teroare şi spaimă pentru toţi românii rămaşi.

Despre suferinţele sale ca preot misionar, numit în această parohie în anul 1941, scria următoarele într-una din emoţionantele scrisori trimise ierarhului Nicolae al Clujului: “După cum se ştie, în toamna anului 1940, odată cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în regiunea Secuimii nu rămăsese nici un preot ortodox român (…). Grele timpuri au trecut atunci peste capetele românilor. Printre cei dintâi, am fost şi eu, care din dorinţa de a sluji cu dragoste credinţa şi naţiunea mea românească m-am prezentat spre a lua pe umeri această grea misiune. Am primit spre păstorire credincioşii din parohia Covasna, şi spre administrare parohiile: Zăbala, Păpăuţi, Zagon şi Valea Mare. Parohia Zăbala am administrat-o timp de trei ani. În acest timp nu era timp de odihnă pentru mine. Zi şi noapte eram pe drumuri. De multe ori când mergeam să săvârşesc Sf. Liturghie în vreo comună dintre acestea, eram arestat de autorităţi şi scos cu excorta din satul respectiv. Eram tratat mai rău decât ca şi făcătorii de rele. Dar cu toate acestea eu n-am dat înapoi şi nici n-am fugit din secuime cum doreau ungurii. Cu mai mare dârzenie am început la repararea bisericilor şi edificarea lor. În parohia Zăbala, am terminat de edificat biserica cea nouă. Singurele manifestări sufleteşti ale românilor din secuime au fost cu ocazia sfinţirii celor două biserici din Covasna şi Zăbala.

            În dimineaţa zilei de 24 august 1944, după încheierea Armistiţiului între România şi Marile Puteri, am fost arestat de către jandarmii cu pene ai lui Horti. Am fost dus între baionete şi ţinut închis 7 zile. După aceea am fost cu domiciliu forţat 2 săptămâni. Când cu trecerea frontului am fost nevoit să fug în munţi cu întreaga familie. Era pe punctul să fiu împuşcat, însă tatăl Ceresc m-a avut în paza lui”.

După instaurarea administraţiei sovietice, în fapt maghiare, din 15 noiembrie 1944, asupra populaţiei româneşti paşnice s-a abătut din nou furia şi răzbunarea unor localnici maghiari. Astfel, cu ocazia retragerii autorităţilor româneşti, după nici două luni de stăpânire, gărzile ungureşti au atacat posturile de jandarmi din Zăbala şi localităţile învecinate. A doua zi, pe 16 noiembrie 1944, au fost maltrataţi şi împuşcaţi patru români din Zăbala şi Covasna. La 7 decembrie 1944, garda secuiască a înconjurat cartierul românesc, bătând şi maltratând pe plugarul român Anton Gheorghe şi pe alţi 40 de locuitori. În ziua următoare, un alt detaşament de gardişti unguri, în număr de peste 150, au arestat pe plutonierul Simion Gavrilă şi pe alţi 20 de români. Au fost arestaţi şi bătuţi fruntaşi români din sat.

Zagon

După perioada de prosperitate economică şi culturală dintre cele două războaie mondiale, au urmat anii grei de după Dictatul de la Viena. În 1940 pr. Ioan Ciora este nevoit să fugă din parohie din cauza intoleranţei etnice ungare, fiind salvat de credincioşi care l-au ascuns într-o căruţă cu coceni de porumb şi prin pădure a fost dus în zona Întorsurii Buzăului. În cei patru ani de Dictat, din Zagon au fost întemniţaţi: preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman – toţi închişi la Cluj. Scriitorul Domokos Géza, care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele: “Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere»). Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând – şi erau obligaţi să cânte – faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”. Dar suferinţele românilor din Zagon nu s-au terminat odată cu eliberarea ţării de sub ocupaţia fascistă. “Gărzile – bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între 7 şi 10 decembrie 1944, pe toţi fruntaşii români din comunele Zagon, Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi au fost închişi. Tot în cursul acestei luni, 29 de români din localitate au fost supuşi la chinuri, fiind apoi transportaţi la închisoarea din Sfântu Gheorghe” – se spune într-un document din epocă.

 

 

 

 

 

 

2. Judeţul Harghita

 

Satu Mare, com Brădeşti

Din 1937, cultul divin se făcea într-o capelă amenajată într-o casă privată, credincioşii români reveniţi la credinţa strămoşească fiind păstoriţi de preotul Petru Suciu, izgonit din sat în toamna anului 1940. Trecerea forţată a tuturor credincioşilor români la cultele maghiare a însemnat dispariţia comunităţii greco-catolice locale.

 

Bilbor

Între 1940-1944, localitatea Bilbor s-a aflat în teritoriul cedat Ungariei.  În august 1944, o bună parte a populaţiei a fost evacuată şi escortată de jandarmii unguri până departe, pe valea Mureşului şi a Reghinului.

 

 

Corbu

În  perioada 1940-1944, românii din Corbu au avut de suferit, 80 dintre ei fiind deportaţi (doi dintre ei au murit înainte de 20 aprilie 1944: Ioan Pop şi Gheorghe Stoica), iar preotul Alexandru Cojocariu a fost crunt bătut, la 21 octombrie 1941, şi lăsat în agonie, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru o pretinsă conspiraţie împotriva siguranţei statului.

Cristuru-Secuiesc

Intoleranţa existentă în oraş în anii care au urmat Dictatului de la Viena (1940), a însemnat practic dispariţia întregii vieţi româneşti şi a instituţiilor identitare fundamentale: biserică, şcoală, cultură.

Pentru cunoaşterea climatului de conveţuire interetnică din oraş din perioada  comunistă este sugestivă consemnarea din cronica părintelui protopop Boian: “Trebuie să remarc că, în timp, s-a observat că, dacă la Cristur era un preot bun cu familie şi reputaţie bună, nu la mult timp apăreau şi reclamaţiile la adresa preotului, mai ales dacă preotul se manifesta mai evident româneşte. Mai marii oraşului considerau că era un străjer prea bun la hotarele vieţii spirituale a românilor. Atunci căutau motive pentru a dezonora şi a denigra pe preot, pe români, şi împreună cu ei şi Biserica Ortodoxă. Acest lucru l-am constatat şi eu în anchetele pe care le-am făcut şi am auzit mereu expresii ca : «Acest lucru numai un român îl poate face», «Numai la ortodocşi», sau «Numai  la ei se poate întâpla aşa ceva»”.

În toamna anului 1940 biserica este devastată de bande de localnici şovini din oraş, fiind transformată în magazie de cereale. Preotul Chirion Păcurariu a fost izgonit, iar credincioşii expulzaţi sau trecuţi cu forţa la cultele maghiare.

 

Ditrău

La 1 octombrie 1940, în Ditrău, s-a petrecut una dintre crimele cele mai abominabile produse în cei patru ani de ocupaţie ungară. Pădurarul român Ilie Ţepeş din comuna Tulgheş, trecând prin comuna Ditrău, a fost lovit cu o furcă de fier de un grup de 22 persoane, civili şi militari. Deşi dat în grija primăriei, aceştia l-au tăiat apoi cu cuţitele şi pe urmă l-au aruncat de la etaj, pe pavajul pieţii.  

În toamna anului 1940, după aplicarea Dictatului de la Viena, biserica cade victimă urgiei dezlănţuite în acea perioadă, fiind devastată, iar preotul greco-catolic, Eugen Arieşan împărtăşeşte cu preotul ortodox Coriolan Iacob, soarta refugiului. Credincioşii români sunt nevoiţi să treacă la cultele maghiare. Devastarea bisericii în 1940 nu a fost, se pare, un act îndeajuns de barbar, aşa încât, la patru ani după acest tragic moment, ea a fost distrusă şi demolată încât, astăzi, doar o fotografie mai aminteşte de prezenţa ei.

 

Frumoasa

Preotul Avisalon Costea a fost izgonit de maghiari în anul 1940.

 

Mănăstirea Făgeţel

După declararea Dictatului de la Viena, în 1940, mânăstirea a fost sediul garnizoanei  ungureşti. Ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana. Revine singur la mânăstirea din Făgeţel în anul 1946, unde reia viaţa schitului, din păcate întreruptă în mod tragic de moartea sa produsă în contextul evenimentelor tulburi ce s-au prefigurat după 1944 în Ardeal. Astfel, pr. Dionisie Şova, în condiţii neelucidate, a fost găsit spânzurat în uşa mânăstirii, în urma lui găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Părintele Dionisie avea mormântul  lângă biserică, unde acum se află aleea de la intrarea în mânăstire. Înmormântarea pr. Şova a fost săvârşită de un preot greco-catolic din Frumoasa, întrucât atunci în zonă mulţi din preoţii ortodocşi au fost nevoiţi să plece. În urmă dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui.

Gheorgheni

În tragica toamnă a anului 1940, după declararea Dictatului de la Viena, în Gheorgheni s-a instalat sediul comandamentului militar al judeţului Ciuc, condus de generalul N. Horvah, care în doar câteva zile a arestat zeci de români din oraş şi împrejurimi. Din acest sediu se hotăra soarta românilor din zonă. La 22 octombrie 1940, la Gheorgheni, 23 de persoane din Suseni şi Joseni au fost ţinute 6 zile în închisoare şi bătute la sânge, fără a fi cineva interogat. În rândul lor s-au aflat preotul Gheorghe Boieriu, Ioan Şerban (fost primar), Gheorghe Hossu, Maria Trif, Petru Sava. Unul dintre marii incitatori la ură, în timpul celor patru ani de Dictat, a fost László Ignácz, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, care folosea orice prilej pentru a îndemna şi instiga pe maghiari contra românilor, atât prin predici cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit, a spus cuvinte atât de instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească adusă cu forţa să asiste la această mascaradă şovină, maltratând-o până la sânge şi batjocorind-o, prin tăierea cămăşilor lungi (cum era portul naţional românesc din Voşlobeni).

În anii 1940-1944, biserica ortodoxă românească nu a scăpat cumplitei terori pornită împotriva românilor şi a principalelor instituţii ale lor, fiind victimă a unor acte de barbarie, devastată în interior şi transformată în magazie de cereale.  Preotul  Gheorghe Negoescu a fost izgonit din oraş, iar o parte a credincioşilor au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În acelaşi an, şi preotul greco-catolic Ariton Boeriu a fost izgonit, credincioşii săi împărtăşind aceiaşi soartă ca şi fraţii lor ortodocşi.

 

Aldea, comuna Mărtiniş

Din păcate, în anii ce au urmat evenimentelor din toamna anului 1940, preotul greco-catolic Gheorghe Todoran a fost izgonit iar biserica românească din Aldea a fost complet distrusă, credincioşii români fiind trecuţi la confesiunile maghiare. Nici măcar o cruce nu marchează astăzi locul fostei biserici româneşti din localitate. Pe locul unde a fost biserica se află actuala curte a şcolii din sat. La capătul satului, pe deal, se află cimitirul românilor.

 

Mereşti

            Aşa cum arată statisticile demografice, cazul satului Mereşti este unul dintre cele mai dramatice dispariţii a unei puternice comunităţi româneşti din fostele scaune secuieşti, care nu şi-a putut păstra identitatea culturală, ligvistică şi confesională, încetându-şi practic existenţa după lovitura primită în anii 1940-1944 şi după aceea.

În toamna anului 1940, valul distrugător al vieţii româneşti a ajuns şi la Mereşti. “ După izgonirea părintelui Gheorghe Todoran, în decembrie 1940, din ordinul colonelului din Ocland – îşi aminteşte acelaşi încercat epitrop –, biserica noastră a fost rasă de pe faţa pământului, distrusă cu târnăcoapele. După aceea, toţi românii am fost forţaţi să trecem la romano-catolici şi la unitarieni. După 1945, nu ne-a mai venit preot şi noi am rămas la aceste Biserici”.

 

Miercurea-Ciuc

            Anul 1940 a adus pentru românii din Miercurea-Ciuc aceleaşi încercări şi suferinţe îndurate de toţi fraţii lor căzuţi sub stăpânirea vremelnică. După 1944, în condiţiile istorice cunoscute, în mod deosebit în timpul Regiunii Autonome Maghiare, comunitatea românească nu s-a putut reface  demografic şi afirma cultural.

După cedarea Ardealului de nord, în toamna anului 1940, cele două biserici româneşti din Miercurea-Ciuc au trăit momente de mare dramatism şi teroare. Din cronica părintelui Boian  aflăm că: Biserica mare ortodoxă a fost pângărită şi jefuită. Sf. Cruce din Sf. Altar, cu Răstignirea în basorelief, a fost găurită cu baioneta. Icoanele de pe iconostas au dispărut, cărţile liturgice au fost tăiate cu cuţitul şi despuiate de coperţi. Biserica a fost prefăcută în magazie şi, în ultimele zile de ocupaţie, a fost murdărită pe dinafară: de pragul de sus al uşii de la intrarea în biserică era agăţată cu o sfoară o opincă plină cu fecale…”. Constantin şi Ştefania Gheorghiu, refugiaţi în 1940, la revenire, în 1946, au oferit bisericii-catedrale o Evanghelie, împreună cu următorul text: “Dăruim catedralei «Sfântul Nicolae» din Miercurea- Ciuc această sfântă evanghelie pentru a se citi dintr-însa vestea cea bună şi pentru a mulţumi lui Dumnezeu (…), Cel care ne-a izbăvit de moarte şi ne-a ajutat să ne regăsim iarăşi liberi în frumosul şi greu încercatul  nostru Ardeal (…). Smeriţi,  plecându-ne genunchii sufletului şi ai trupurilor noastre – ne închinăm din nou cu sporită credinţă şi nădejde izbăvitoare lui Dumnezeu – în catedrala oraşului nostru, pe care am părăsit-o în anul trist 1940 … şi pe care am revăzut-o abia acum, în anul 1946 – după sfârşitul războiului al II-lea mondial – ale cărei urme se văd peste tot în lume şi biserici, ca o cruntă mustrare pentru necredinţa  şi păcatele noastre”.

 Biserica greco-catolică cu hramul “Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel şi Andrei” a fost transformată în anii ocupaţiei ungare în magazie pentru cereale şi materiale de construcţii. Cei patru ani de Dictat au dus la refugiul a zeci de români şi expulzarea altora de către noile autorităţi. Au fost expulzaţi, alături de alţi intelectuali, preotul ortodox Ioan Borcan şi preotul greco-catolic Isidor Vlad, ultimul retrăgându-se în comuna Şinca Veche de lângă Făgăraş. Aici el a păstorit până la sfârşitul războiului, când se reîntoarce la Miercurea-Ciuc. În anul 1948, părintele Izidor Vlad a trecut la ortodoxie şi a fost distins de Mitropolitul Ardealului cu titlul de “protopop stavrofor”. A continuat să slujească în biserica din centrul oraşului până în 1959, când a încetat din viaţă în timp ce slujea Sfânta Liturghie.

 

Mihăileni

Şi statisticile  demografice  ale  localităţii Mihăileni  se constitue într-unul  dintre cele mai reprezentaive exemple ale marii tragedii care s-a abătut asupra românilor în perioada Dictatului de la Viena, când o comunitate atât de distinctă şi reprezentativă numeric a dispărut brusc şi tragic.  Atunci românii au fost alungaţi  sau obligaţi să treacă la confesiunile maghiare şi biserica lor netencuită  a  rămas în ruină.

Porumbenii Mari

Statisticile demografice demonstrează, şi în cazul Porumbenii Mari, asimilarea unei puternice comunităţi  româneşti în timpul dualismului austro-ungar şi lovitura de graţie dată vieţii românilor de teroarea din 1940-1944.

            Din păcate, frumoasa viaţă spirituală, culturală şi naţională românească din Porumbenii Mari care începuse să se înfiripe în perioada interbelică, în septembrie 1940 a fost brusc lovită de urgiile şovinismului, dezlănţuite atunci. Biserica a fost devastată, credincioşii români siliţi să treacă la cultele maghiare iar preotul ortodox Ioan Sârbu a fost izgonit.

 

Ocland

            În septembrie 1940, biserica din Ocland a fost prima distrusă, la ordinul colonelului Garnizoanei de jandarmi instalate în acest sat, iar preotul greco-catolic Augustin Popa a fost izgonit. Din materialele bisericii dărâmate s-a construit un local şi o sală de gimnastică.

 

Odorheiu Secuiesc

Unul dintre cele mai dramatice momente ale vieţii comunităţii româneşti din Odorheiu Secuiesc a fost perioada Dictatului de la Viena. Ca şi în întreaga zonă, şi în Odorhei, populaţia românească, biserica şi şcoala au fost expuse celor mai mari pericole şi provocări. Populaţia nu este ferită de primejdii nici în toamna anului 1944, după instalarea administraţiei sovietice, de fapt maghiare, converită la comunism. “Populaţia secuiască din Odorhei a rănit şi maltratat, în ziua de 26 noiembrie 1944, pe sublocotenentul B. Băloiu şi pe sergent Tuta Ioan. În ziua de 11 decembrie 1944 a fost arestată de către garda secuiască din Odorhei, domnişoara Pop, telefonistă la oficiul de acolo, pentru că a îndrăznit să vorbească româneşte”. Atmosfera existentă în Odorhei, în anul 1948 este relatată de preotul Ioan Popa, astfel: “Elementul românesc trăieşte într-o continuă încordare, din cauza atmosferei de intimidare ce o întreţin în permanenţă unele elemente şovine”.

            În luna septembrie 1940, Tőrők Emerik, comandantul militar al plăşii Ocland din Odorhei, a convocat într-o şedinţă pe toţi notarii şi primarii comunelor din plasă, cărora le-a ordonat ca “în termen de o lună de zile, toate bisericile româneşti să fie dărâmate”. A pus la dispoziţie şi soldaţi în acest scop. Preotul greco-catolic Gheorghe Ivan a fost izgonit în 1940.

            Deoarece biserica din Odorhei nu a putut fi distrusă complet, a fost întrebuinţată ca depozit de făină şi ciment, iar în bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941, sub poziţia VI, s-au trecut 3000 pengő pentru demontarea cupolei ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil. În anul 1941, fără a fi consultată Mitropolia Blajului, Episcopia de Hajdudorog numeşte în funcţia de protopop greco-catolic pe preotul Peter Suciu. Despre zguduitorul tablou al distrugerilor şi profanărilor din anii Dictatului scria, îndurerat, în Telegraful român, la 19 octombrie 1944, preotul Sebastian Rusan următoarele: “M-am înapoiat la Odorhei. Întreg oraşul era distrus, ca după cutremur. Catedrala ortodoxă se găsea într-o stare de nedescris. Şi acum e plină de excremente uscate. Nici un singur geam, nici o bucată de odăjdii, cărţi rituale, vase sfinte etc. Casa parohială e devastată şi nu se poate locui”. Numit protopop de Odorhei în anul 1945, preotul Ioan Popa relata următoarele: “În anul 1946 am reparat biserica, pe care am găsit-o într-o stare jalnică. În timpul ocupaţiei hortyste a fost transformată în magazie de făină şi apoi de ciment. Geamurile sparte, pictura deteriorată. Murdărie, fecale chiar şi pe vasele sfinte. În 1942, maghiarii de la conducerea oraşului au luat hotărârea de a demola biserica din Odorhei (…) Mai târziu au renunţat la demolare şi au întrebuinţat-o ca magazie, apoi au golit-o şi a devenit WC public”.

 

Imper

Preotul greco-catolic Ioan Boldur a fost izgonit în 1940, în anii de teroare ungară fascistă ai Dictatului de la Viena, când şi şcoala românească este închisă.

În toamna anului 1944, în timpul retragerii armatelor ungare şi germane, în apropierea satului Imper s-a petrecut una din cele mai cumplite crime din cel de-al doilea război mondial, de pe teritoriul cedat. Victimele au fost notarul Ioan Ardelean şi soţia sa, însărcinată în luna a şasea, care îşi au mormântul în cimitirul din sat. Pe fondul zvonurilor lansate de maghiari precum că armatele române au fost învinse, funcţionarii români au fost nevoiţi să se evacueze. Familia notarului aflându-se în trecere prin Imper, a fost nevoită să fugă din calea acestora, împreună cu ei fiind şi servitoarea lor şi preotul din sat, Francisc Paratei. Întrucât soţia notarului era însărcinată, amândoi soţii au fost prinşi foarte repede, soţul fiind împuşcat iar femeia, siluită, a încercat să ajungă la râul din apropiere să bea apă, unde au fost aruncate lemne peste ea ca să nu se mai poată mişca. Trupurile lor au fost luate de credincioşii români din Imper în frunte cu epitropul Simion Ioan şi înmormântaţi în sat. Preotul Francisc Paratei şi servitoarea au scăpat cu viaţă.

 

Vidacut

Preotul ortodox Zaharia Rucăneanu este izgonit din localitate în anii de cumplită teroare 1940-1944.

Sărmaş

Pe teritoriul localităţii, în cimitirul bisericii ortodoxe, a existat o Cruce memorială având o placă de marmură cu numele a 16 militari români căzuţi pe fronturile din primul război mondial (Italia, Rusia şi Galiţia), monument distrus în anul 1940.

 

Hodoşa

Tricolorul românesc pictat în biserică a fost acoperit cu un strat de vopsea în toamna anului 1940.

Bodogaia

Din cele două biserici de lemn existente la 1938 (dintre care una era cea adusă, în 1862, din Cristuru Secuiesc), mai dăinuie cea cu hramul “Sfântul Nicolae”. Înfăţişează un plan de veche tradiţie în arhitectura de lemn – cel al navei dreptunghiulare – cu pereţii altarului în prelungirea acesteia, de forma poligonului cu trei laturi. În 1940, monumentul a fost devastat de horthyişti, preotul izgonit şi arhiva distrusă. În anul 1944, pr. Vasile Paşcă din Cristuru Secuiesc a refăcut biserica cu ajutorul soldaţilor şi elevilor.

            Statistica demografică demonstrează în mod elocvent dramatismul comunităţii româneşti din fostele scaune secuieşti, supuse deznaţionalizării, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. De la o comunitate bine închegată în secolul al XVIII-lea, cu două biserici româneşti, s-a ajuns astăzi la o dispariţie aproape totală, simbol a ceea ce înseamnă agresiunea intoleranţei şi a deznaţionalizării etnice.

 

Eliseni

În 1940, preotul greco-catolic Simion Rusu a fost izgonit din sat, iar în timpul războiului arhiva bisericii a fost distrusă. Din 1947 pînă în 1969, biserica a fost aproape complet părăsită.

Ciceu

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944, casa parohială este destinată sediului comandamentului sovietc, capela ortodoxă a fost distrusă de bombardament iar cimitirul românesc a fost arat de autorităţile locale maghiare, semn al intoleranţei etnice a epocii. Mai târizu, pe locul cimitirului va fi amplasat sediul C.A.P.-ului.

 

Sândominic

Preotul Ioan Şolnai, care în 1937 păstorea un număr de 561 credincioşi, a fost izgonit în 1940. Tot restul arhivei a fost distrusă cu prilejul războiului din 1940-1944.

 

Subcetate

În timpul celui de al doilea război mondial, au fost înrolaţi în armata ungară 208 locuitori din Subcetate, iar 114 au fost trimişi la muncă, 149 de bărbaţi s-au refugiat în România, din care 84 s-au înrolat în armata română. Tot atunci, statul ungar a impus cetăţenilor tot felul de dări în produse.

Tulgheş

După anii de prosperitate economică, socială şi culturală din perioada interbelică, a urmat calvarul din timpul Dictatului de la Viena, când românii din Tulgheş au suportat numeroase arestări, schingiuiri, întemniţări, convertiri forţate la religia romano-catolică, expulzări peste graniţa vremelnică, care  se afla la marginea localităţii. Imediat după ocuparea teritoriului, în 1940, şi stabilirea graniţei la Prisecani, în Tulgheş 115 români ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să se convertească la religia romano-catolică. Convertirile s-au făcut samavolnic, cu umilirea populaţiei române. Astfel, au fost chemate la primărie 10 familii de români, cărora li s-a ordonat direct: ori trec la catolicism, ori vor emigra imediat în România, lăsându-şi toate bunurile adunate timp de o viaţă întreagă. “Oamenii s-au supus de frică, nu se pot apăra; preotului i-e frică să protesteze, pentru a nu fi arestat sau răpit”. Pădurarul Ilie Ţepeş din Tulgheş, satul Hagota, trecând prin comuna Ditrău la 12 septembrie 1940, a fost prins de un grup de secui, dus la primărie, ucis cu bestialitate, iar trupul i-a fost apoi aruncat de la etaj în mijlocul străzii, în centrul comunei, unde mulţimea l-a călcat cu picioarele, “când peste trei zile soţia victimei a primit cadavrul pentru înmormântare, acesta a fost mutilat atât de îngrozitor încât era greu de recunoscut”.

La 19 aprilie 1942, Mihail Petrar, refugiat din Subcetate, judeţul Ciuc, declara următoarele: “M-am dus în ziua de 4 aprilie 1942 în comuna Tulgheş, judeţul Ciuc, la un văr al meu. Luând parte la slujba Învierii care a avut în noaptea de Paşti, în timpul serviciului religios au intrat în biserică au început să facă scandal şi îndreptându-se apoi spre paştile sfinţite şi spre cozonaci aduşi pentru sfiinţire, au început să dea cu piciorul în ele spunând că numai porcii mănâncă de acolo. Au început apoi să bată pe oameni şi când s-au năpustit asupra preotului, acesta a reuşit să scape din biserică. Atunci, scoţând revolverele, au început să tragă în biserică, bătând foarte rău pe mai mulţi oameni. Din cauza aceasta nu s-a ţinut slujba în ziua de Paşti”. Refuzul preotului Dumitru Ciongălău de a continua slujba în limba maghiară s-a soldat cu invitarea sa la postul de jndarmi, unde a fost bătut în mod sălbatic. La 17 februarie 1942, unguri şovini au dat foc biserciuţei din Poiana Veche.

Despre ultimile zile de ocupaţie horthysto-maghiare în Tulgheş, un localnic maghiar povesteşte: ”În ziua de 24 august 1944 am fost anunţat că sunt numit de serviciu pentru 24 ore la telefon. Eu am întârziat din cauză că atunci cumnatul şi sora, care aveau cârciumă, erau plecaţi de acasă şi nu avea cine să rămână la cârciumă. Au venit jandarmii şi m-au dus cu forţa la telefon. După ce au plecat jandarmii, eu fiind puţin beat, am înjurat spunând: după 22 de luni de front cumplit, abia sosit acasă, m-au şi pus de serviciu la telefon, aceasta nu-i lege, nu-i ordine, mă … în ele de legi maghiare. Cred că ajutorul de notar care era acolo m-a spus la jandarmi, că a doua zi au venit csendorii, că mă închide la un loc cu românii (oláh), căci în închisoarea primăriei erau închişi mulţi români”. Jandarmii au înaintat dosarul la Tribunalul din Târgu Mureş la 26 august 1944, sub învinuirea de insultă adusă naţiunii (maghiare).

Poiana Veche, comuna Tulgheş

Din nefericire, în anul 1943, sub ocupaţie ungară, bisericii i s-a dat foc. Iată ce relata pr. Gheorghe Stânea, parohul din Tulgheş, în februarie 1943, adresându-se vicarului Iosif Pop de la Târgu Mureş: “Cu inima copleşită de durere, vă comunic că în noaptea de ieri, adică în 17 februarie, mâini nelegiuite au dat foc bisericuţei noastre din cătunul Poiana, care aparţine de parohia noastră. Cele câteva puţine lucruri din bisericuţă au fost scoase afară, încolo totul a ars, chiar şi clopotul s-a topit, cu totul, rămânând numai zgură de el”.

 

Vlăhiţa

Comunitatea românescă din Vlăhiţa a trecut prin aceleaşi momente de afirmare în perioadaele 1918-1940 şi 1945-1989 (mai cu seamă după 1968) şi de  mari suferinţe şi pierderi, cauzate de intoleranţă, violenţă  şi migrare în alte localităţi, în anii de după 1940. În toamna acelui an, la cedarea părţii de nord a Ardealului, capela şi noua biserică în construcţie din Vlăhiţa au împărtăşit soarta tristă atâtor alte biserici, fiind dărâmată, iar credincioşii rămaşi fără biserică şi preot.

Voşlobeni

În anul 1940, locuitorul Gavril Suciu şi alte 5 persoane de religie unită din Voşlobeni au refuzat să treacă  la religia ”unită, maghiară de sub conducerea episcopatului de Hajdudorog”. Pentru aceast lucru, au fost obligaţi de către autorităţile maghiare să părăsească localitatea. Laszlo Ignatie, protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, folosea orice prilej pentru a îndemna la ură pe locitorii de naţionalitate maghiară, instigându-i contra românilor, atât prin predici, cât şi prin discursuri ţinute în public. În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în discursul rostit a spus cuvinte instigatoare încât, după această adunare, populaţia maghiară a atacat imediat populaţia românească, maltratând-o şi batjocorind-o prin tăierea cămăşilor lungi ale portului naţional din Voşlobeni. Românii de aici au fost bătuţi până la sânge de populaţia maghiară. În acelaşi an, a fost izgonit din parohie preotul greco-catolic Mihai Marieşanu. O parte din arhiva bisericii a fost distrusă.

 

Bibliografie

Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, 2003. Lucrarea poate fi consultată şi pe adresa de internet www.crestinortodox.ro

Centrul European de Studii Covasna – Harghita va prezenta noi date despre calvarul românilor din Arcul Intracarpatic din perioada ocupaţiei horthyste (1940-1944), precum şi o bibliografie a lucrărilor apărute pe această temă.

Sf. Gheorghe

12.09.2010

One Response to “Drama românilor din Arcul intracarpatic, după Dictatul de la Viena”

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors