Fără timp… fără spaţiu… cu maestrul Dan Iordăchescu

Posted by Stefan Strajer On August - 28 - 2010

Fără timp… fără spaţiu… cu maestrul Dan Iordăchescu

 Autor: Mihaela Dordea (Bucuresti)

Călătorie de gând şi suflet.

                                                                                   

Fără timp… fără spaţiu… Asta înseamnă nemurire.

Îl ascult pe maestrul Dan Iordăchescu şi mă simt ca într-o noapte de An Nou, când un înger coboară peste lume, adunând stropi de lumină, transformându-i în picuri de argint topit ce visează să devină cleştar.

Îl privesc pe maestru şi rămân în lumina ochilor săi ca un grăunte de nisip ce pluteşte pe o rază de soare în oceanul cosmic, şi vreau să spun ceva, dar nu pot, pentru că sunetul care vine dinspre el este ca un descântec unde silabele ţes reflexe de curcubeu peste umbra care se deschide ca un mugur de floare spre lumina dintâi, apoi te încleştează, cuprinde totul în jur, până şi liniştea de dincolo de pereţi, tatonând spaţiul concav al atingerii, alintându-se sub mângâierea obiectelor, trecând peste întrebarea mea cu indiferenţa unui demiurg.

Şi totuşi întreb: Cine eşti? Şi nu ştiu dacă întrebarea am pus-o în gând sau cu voce tare. Ochiul meu vede însă că ceva stă gata să iasă de dincolo de ferestrele ce par ermetic închise pe dinlăuntrul său, acolo unde intuiesc suişuri şi coborâşuri încă nevindecate ale sufletului, şi mă aud din nou: Cine eşti?

« Trecutul meu sunt eu! Prezentul, sunt iarăşi eu. Viitorul este acontat de Dumnezeu: veşnicia… » Ascult cuvintele pe care le spune maestrul şi mă gândesc la o discuţie pe care am avut-o amândoi despre trecut. Trecutul este singurul care contează. Prezentul nu există, practic, pentru că imediat ce se naşte devine trecut. Viitorul?! Ei bine, aşa cum spune maestrul viitorul aparţine lui Dumnezeu în veşnicie.

Dan IORDĂCHESCU: Eu cred că am venit dintr-o lume… tot pământeană. Pentru că iată, există o migraţiune. Unii vin din sudul Căii Lactee, la mare depărtare de noi, ori din constelaţii: Magellan, Andromeda, că doar n-or veni din găurile negre! O scurtă tăcere şi reia, cu ochii jucând în lumini, poate rămase din stelele pe care le-a întâlnit în drumul spre Terra. Este motivul pentru care eu cred cu toată tăria, cu toată sinceritatea că universul este clădit în aceeaşi formulă în care este alcătuit corpul uman. Acolo, în Univers, miliarde şi miliarde de stele, corespunzând miliardelor şi miliardelor de atomi din corpul nostru, de fapt al tuturor fiinţelor vii…Apoi face o incursiune mai mult decât documentată, aş spune însuşită organic, în momentul începuturilor tuturor timpurilor. Ajunge la păcatul primordial, mărul muşcat de Eva, şi, peste urma buzelor ei, muşcătura bărbatului, Adam. De ce or fi ales ei tocmai mărul ca obiect al păcatului? Se întreabă maestrul. Este cel mai sănătos fruct din lume. Şi cel mai frumos! Este perfect!… Şarpele… cu limba aia despicată a lui, insinuant şi iscoditor, şoptea Evei să ia mărul şi să muşte… Cine sunt eu?”

Tresar, pentru că nu mai aşteptam, acum, un răspuns la întrebarea mea. Mă furase cu totul povestea…
Dan IORDĂCHESCU: Eu sunt Dan Iordăchescu al certificatului de naştere, al mamei şi al Tatei, pentru că Dumnezeu, spiritul creator este tatăl meu, Tatăl ceresc! Primul, marele şi de neîmpărţit cu nimeni Tată: Dumnezeul ceresc, cel care mi-a dat mie viaţa şi harul. Pentru că eu aş fi putut muri în pântecul mamei…El mi-a dat exact data, ora, minutul, secunda când a trebuit să vin în lume. Aşadar, Dumnezeu…Tatăl ceresc. Şi cu asta am spus şi la cine mă rog. Iar când mă rog, spun aşa: Tată-eu aşa îi spun, şi nu îl agresez cu dorinţe deşarte, cu cereri de putere, de bani… eu mă rog spiritului suprem, nu ştiu ce e acolo sus, inima, sufletul lui, dar îmi simt inima care pulsează şi pe El îl simt acolo – Doamne, îi spun, ia-mă în paza Ta şi hotărăşte Tu, clipă de clipă, ceea ce trebuie să fac. Nu ceea ce pot să fac, nu ceea ce vreau să fac! Ceea ce trebuie să fac!. Sigur, nu am făcut întotdeauna ceea ce trebuia…”

Se ridică şi merge spre pian. Ia de acolo două fotografii înrămate. Din cadru privesc senin doi copii. Zâmbesc şăgalnic. Un zâmbet care îmi aminteşte de zâmbetul maestrului, puţin studiat,foarte puţin… doar ochii privesc din apele lor irizate, cu lumina veselă a bucuriei de a se juca. Prima imagine: „ Fratele meu , Bebe, şi cu mine. La trei ani – eu, doi – el. suntem cu doica Simona, parcă… – am avut mai multe – în faţa casei de la Iaşi. Era în 1933.”

Iau fotografia şi o privesc. Maestrul îmi arată şi cea de-a doua imagine. Aceiaşi băieţi, cu un an mai târziu. „La Bicaz. Râde. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale…Ce mândri eram…” Maestrul vorbeşte despre copilărie. Îi văd ochii cu pleoapele lăsate peste amintiri. Îi privesc mâinile, mâini frumoase, care, acum, prin orbitele degetelor strecoară sfioase atingeri spre adăpostul duratei, atunci când cerul dorinţei nu ningea peste lucruri de acolo, de la marea altitudine a îndoielii, de acolo de unde cercul dualităţii pure păstra încă albul la plus, iar negrul era, clar, la minus. Văd copiii cu ilice şi iţari şi zâmbesc unei alte imagini, undeva pe o scenă, unde maestrul, între Irina şi Cristina, fiicele sale, cântă împreună „S-ar găti badea de nuntă”…

Şi mă gândeam dacă există, oare, clipa regăsirii de sine? Oare o căutăm, o pândim cu ostenire până la durere a ochilor lăuntrici, paji ai răstignirii?…Vocea de lângă mine, cu inflexiuni moi, parcă modelată de o apă lină, răcoroasă, spune:

Dan IORDĂCHESCU: Riccardo Mutti mă îndemna să rămân în Italia, după ce am cântat la Scalla. „Rămăi aici, Dan – spunea Mutti – şi vei deveni baritonul meu şi al lumii!” Eu am preferat să fiu mai puţin baritonul lumii, pentru că mă întrebam de ce nemţii, când merg la ei spun: „der Rumänisch Dan Iordăchescu”, italienii: „il Rumeno Dan Iordăchescu”, francezii la fel: „le Roumain Dan Iordăchescu” şi în China, Malaezia, Australia, peste tot… ei spun „Românul Dan Iordăchescu”. Şi dacă eram român, unde să rămân?! Aici, în ţara mea! Am vrut să rămân în continuare român… O umbră se lasă peste chipul maestrului… Cu multe necazuri, poate nu e bine să spun… Dar cu prea multe necazuri”

Nu încerc să îl întrerup, pentru că simt cum cuvintele curg, coboară ca o doină din zenit, se strecoară uşor printre clipele ce se scurg şi ele, şi apoi urcă din nou, în amiază, cu înfiorarea amintirilor în ele.

Dan IORDĂCHESCU: Ţara noastră are multe frumuseţi. Nenumărate locuri clădite de Dumnezeu pe pământ. Oltul, Bicazul, şi mai ales acel tărâm, Nordul Moldovei… Suceviţa, Dragomirna, Voroneţ, Putna… Nu există frumuseţi mai mari nicăieri în lume…Şi asta o spune omul care a văzut lumea! Nicăieri nu există un peisaj, un loc mai bun de închinat spiritului divin.

Eu: Eu îl numesc „ locul unde locuiesc îngerii”.

Dan IORDĂCHESCU: Da, exact! Acolo locuiesc îngerii! Ai dreptate! E minunat ce spui! Acolo mi-am întâlnit trecutul şi acolo am început să sper la viitor. Dar am plecat de acolo şi am venit la Bucureşti…Şi rău a fost….Tot timpul în luptă cu cineva..(sună telefonul)Eu nu am avut linişte…Nu am avut clipă de linişte!

În timp ce maestrul vorbeşte la telefon cu doamna doctor Ana Plătăreanu Mociorniţă, privesc imagini, zeci, înrămate, aşezate într-o geometrie personală, pe pian, pe pereţi… Este el în toate, maestrul! Compus, recompus, contrapus, juxtapus, în personajele sale… Încerc să pătrund în împletitura unui fir răsucit pe trecut ca o liană… Unde este timpul? Şi unde este spaţiul? Nu mai există…Reia discuţia exact de unde a lăsat-o: La mănăstiri.

Dan IORDĂCHESCU: Acolo vin îngerii şi se roagă împreună cu noi. Uneori ne şoptesc: „tu ai vrea să faci…asta, dar nu e bine să o faci!”, sau: „asta e bine să faci!”

Eu: Totul e să ştim să îi ascultăm, să le înţelegem cuvintele…

Dan IORDĂCHESCU: Ei, da! Ei da! Sigur! O clipă de tăcere… Apoi: A fost un singur trimis al lui Dumnezeu pe pământ: Mântuitorul. I-am pus coroana de spini şi l-am răstignit!

Vorbeşte despre patimile Domnului. Despre calvar. Are atâta emoţie în glas şi atâta revoltă interioară, încât simt spinarea încovoiată a pământului sub greutatea vinei de a nu fi putut sprijini cerul. „şi nu-i calvarul lui Dumnezeu – spune maestrul, – este calvarul oamenilor. El a fost trimis să ne scape de acest calvar, iar noi ce facem?!”

Eu: ÎL răstignim în continuare…

Dan IORDĂCHESCU: ÎL răstignim în continuare…

Cuvintele curg şi curg şi mă mir că omul din faţa mea nici măcar nu bănuieşte că în minte îmi înfloresc întrebări ca nişte boboci galbeni de trandafir, cu petalele îndreptate spre el, ca nişte mirese nerăbdătoare să fie nuntite.

Eu: Sunt multe lucruri pe care le-ai spus, şi care deja sunt ştiute despre tine. Ce, oare, este neştiut şi aşa trebuie să rămână?

Dan IORDĂCHESCU: Nu trebuie să se ştie… suferinţele. Primul titlu al cărţii mele a fost: „Dumnezeu, viaţa, cântul”. Am dat apoi o altă interpretare şi am spus aşa: „Pelerin al cântului, peregrin al cântului.” Am mers şi m-am închinat văzând minunile lui Dumnezeu pe acest pământ. Apoi, ca peregrin, am fost peste tot pe unde puteam să merg, peste tot pe unde am vrut să merg. Am refuzat să merg la Scalla di Milano unde mai cântasem de câteva ori, ca să pot merge acolo unde voiam eu, unde visasem de mic copil să ajung. Mexic, Venezuela, Peru şi în partea cealaltă, Singapore, Manilla şi toată lumea: Beijing, Canton… Ei bine, am renunţat şi la această prezentare pe copertă şi am pus un alt titlu… Poate voi renunţa şi la el între timp… sau poate să îl las şi să fie o surpriză… Da, titlul este: „Zbucium şi cânt”. Pentru că, într-adevăr, viaţa mea a fost un continuu zbucium. În primul rând pentru a acorda harul dumnezeiesc. De acolo ne vine totul. De la Dumnezeu. Noi îi spunem „Domines Deus”. Pentru mine iadul este pe pământ şi purgatoriul în acelaşi timp. Uite, un orăşel, mic, de oriunde în lume, este purgatoriul. Dar ceva mai departe, în oraşul cel mare, capitala, este locul unde omul îşi ispăşeşte păcatele. Aici e dur… Dincolo, omul se purifică, aici plăteşte!

Încet-încet, lumina zilei păleşte, dar noi nu simţim, pentru că o altă lumină inundă camera în care suntem, pe cea din dreapta ei, pe cealaltă, unde la fereastră au venit porumbeii să îşi ceară porţia de mâncare, şi o fac cu eleganţă, ciocănind în pervaz. Maestrul vorbeşte despre statuia lui Iisus de la Rio de Janeiro. Despre suferinţă şi decădere, aşa cum le-a întâlnit el în cele două părţi ale oraşului.

Poveştile se interferează cu stelele nopţii. În jurul nostru, o lume ţese o viaţă. Şi nu vreau să întrerup cursul firesc, cu proiecţii în realitatea trecută, dar atât de prezentă. Omul, artistul, bărbatul îndrăgostit prima oară, prima dezamăgire. Apoi durerea, spaima, când la 21 de ani a apărut obstacolul cel mare: o tuberculoză subclaviculară. „Sunt singurul cântăreţ din toată lumea care cântă după tuberculoză. Nimeni nu mai poate face asta. Pentru că diminuează respiraţia. Enrico Caruso spune: „Cântul are ca bază respiraţia.” Ori dacă nu te dilaţi bine intercostal şi diafragmatic, nu ai de ce să cânţi. Iar eu, atunci, tuşeam, abia respiram… Aşteptam pneumotoraxul care să comprime şi să termin cu cântatul. Acum, după doi ani în care aveam deja o experienţă naţională şi internaţională, cântasem, din 1949. Ca solist. Fusesem în Finlanda, la Helsinki, la Moscova, Leningrad, Riga… Lumea ovaţiona, îi plăcea, era dat deja semnalul pentru ceva măreţ ce se apropia de harul divin. Ştiam şi spuneau şi ei, că sunt la o răscruce. „Ce e mai important pentru tine, viaţa sau cântul?” – întreba doctorul, directorul sanatoriului. Iar eu spuneam: „Cântul, domnule director, cântul…”

Îi încolţise în minte gândul sinuciderii. Dacă nu mai avea cântul, pentru ce să mai trăiască? Găsise locul, undeva pe munte, „în sus pe Stejăriş, pe culme. Drumul mergea lin în sus şi odată devenea abrupt spre stânci şi bolovani. Acolo era locul…” Acolo… Dar soarta a vrut altfel şi maestrul, acolo, în acel loc, a găsit o nouă iubire. O iubire care l-a salvat. Aşa a venit vindecarea. A urmat apoi o carieră strălucitoare în care, de la răsăritul lumii la apusul lumii vocea baritonului Dan Iordăchescu a fascinat, a făcut să vibreze de emoţie suflete, să curgă lacrimi, să explodeze aplauze nesfârşite la scenă deschisă. Şi au urmat alte iubiri… Cea mare a început să ardă pe când lumina păgână a toamnei răstignită în trup şoptea printre dinţi taine din univers. Era octombrie 1957 când Pasărea Măiastră, Maria Tănase, a trecut în transparenţa molatecă a clepsidrei, măcinând boabele de nisip ale timpului ce i s-a dat ca zbor şi flacără. Apoi s-a stins, ca un gând adormit sub florile cireşelor de mai. Era 1958. Maestrul pleca la Paris, Maria simţea că nu trebuie să îl oprească, dar nici să aştepte.

Parisul! 20 de luni la Paris. Şi lumea la picioarele tânărului bariton. O lume pe care a văzut-o de la începutul ei, la capătul ei, în 62 de ani de carieră. La braţ cu muzica în cele mai frumoase locuri. Macciu Picciu, cu Sacsayhuman, cel mai vechi tărâm al civilizaţiei inca, acel teribil calendar care măsoară timpul secundă cu secundă, cea mai înaltă cascadă, Angels Falls din Venezuela, Puebla, Coahuila, Popocatepetl, Cholula, oraşul cu 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului… Şi Viena, Şi Hamburg, şi Milano, şi Roma, şi Moscova, şi Beijing, şi Doamne, câte locuri încărcate de frumuseţe au încântat sufletul său!

„Uimit de frumuseţe, încărcat de emoţie”, aşa a trecut maestrul prin cele mai impresionante locuri lăsate de Dumnezeu pe pământ… Despre toate acestea şi despre multe, multe altele, povesteşte în cartea scrisă cu sufletul, pe care o va dărui lumii în toamna aceasta.

Amintiri, amintiri… un moment fascinant în care maestrul mă ia în călătorie. Albumele sale cu fotografii. Ce este în aceste albume? Aş spune …o eternitate simplă în care timpul dispare în cuvinte şi imagini. Cerul doarme în leagănul de argint al luceferilor şi noi ne pierdem în frumuseţi fără spaţiu.

Ajungem înapoi, în trecut, acolo unde pruncul Dan Iordăchescu zâmbeşte lumii fără să ştie că acel prim cuvânt cântat: mama, îl va trimite într-o viaţă pe cât de frumoasă, pe atât de plină de renunţări, poate de regrete, răsfăţ, de tăceri şi nelinişti…

Iată-l în plină glorie, alături de nume care numai la simpla rostire te înfiori: Riccardo Mutti, Pavarotti, Placido Domingo, Renata Scotto, Virginia Zeani, J. MacCracken şi încă mulţi, mulţi alţii, şi din nou mama şi tata, Sevastia şi George Iordăchescu, cei care au dat lumii un mare artist. Şi cele trei fete, frumoase şi talentate, Raluca, Cristina şi Irina.

O viaţă, un om, un artist cu suflet de copil. Şi mă emoţionează şi mă bucură că în camera de alături văd un brad împodobit, acum, în mijlocul verii, pentru că aşa trebuie să fie, cât mai avem în căuşul palmelor un boţ de suflet. Şi ne e dor de copilărie, ne e dor de poveşti, ne e dor, mereu ne e dor de noi.

E întuneric afară. Râurile nopţii ca nişte aripi de înger măsoară adâncimea amintirii. Timpul şi spaţiul… nu mai există.

Mihaela DORDEA
august 2010

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors