Balticii noştri

Posted by Stefan Strajer On August - 28 - 2010

Balticii noştri

 Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau)

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors