ACCES INDIRECT

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2010

Autor: Gabriela Genţiana Groza

                 Acces indirect

 

            Am sosit de la Ploieşti şi am poposit la Hotelul  pentru Recuperare din apropierea gării Predeal pe care îl preferăm  pentru că din când în când  se aude şuieratul  locomotivei. Am fost singuri în toată clădirea. Unde-or fi fost turiştii din anii trecuţi? Altădată nu găseai niciun loc liber în hotel. Ne continuăm drumul spre Cluj şi suntem în dimineţa zilei de duminică, 2 mai 2010, în gară. Un soare anemic, dar mult aşteptat, ne face să ne simţim învioraţi după zilele mohorâte de până acum. Aşteptăm acceleratul care circulă  spre Cluj. Clădirea gării, necercetată de vreun  zugrav, are o nuanţă de cenuşiu cu zone scorojite. Puţinii pasageri îşi poartă paşii fără grabă. Casieriţele întârzie în faţa calculatoarelor şi după “lupte secular” reuşesc să extragă biletul de tren din calculator. E atât de pustie gara!… În sala de aşteptare  îmi atrage atenţia un asparagus uscat  spânzurat deasupra capului trecătorilor. Totuşi îmi place gălăgia celor doi măturători care intră în sala de aşteptare să-şi ia câte o cafea de la dozator, simţi că mai e puţină viaţă…    

– Acceleratul de Satu Mare soseşte în staţie la  linia a şaptea. Trenul are o întârziere de 65 de minute…vine anunţul de la staţie.

Stăm deja de douăzeci de minute la gară, am fost prevăzători, ne-am gândit să aşteptăm noi trenul şi nu invers. Ne-am aşezat pe o bancă dublă întâlnită de obicei în gări, cu o parte orientată spre muntele din apropiere şi cu cealaltă spre clădirea gării. Pe partea aceasta a băncii sunt doi oameni, unul mai înalt, şaten, de vreo cincizeci de ani şi altul de peste şaizeci de ani, brunet.Acesta din urmă are toate atributele unei personae pe care viaţa l-a înţelepţit, dacă mă iau după aerul cu care  ascultă destăinuirile prietenului său. Eu şi Dorel avem fără să vrem acces la convorbirea intimă a  vecinilor noştri de bancă. De vis-à-vis de gară se aude slujba religioasă de la frumoasa biserică cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena. Glasul clar şi plăcut al preotului se răspândeşte cu dărnicie în spaţiul aflat în jur: “Pentru poporul român de pretutindeni…” ajunge până la noi desfăşurarea slujbei.

Cei doi bărbaţi sunt atât de adânciţi în discuţie încât nu se sinchisesc că-i ascultă cei doi, trei călători de pe peron. Fără să vrem, ei ne fac părtaşi la amănunte din traiul lor zilnic. Şatenul e mai vorbăreţ, cum am remarcat.

– E inteligent, e deştept, ce mai! zice acesta. Eram într-o zi în căruţă şi vorbeam cu nevastă-mea de ale noastre. El ciuleşte urechile şi nu mai ce văd că se opreşte în loc. Parcă nu auzise bine ceva şi încerca să afle. Zic atunci către el: „Hai, măi Radule, hai că ne apucă noaptea pe drum şi dă peste noi vreo maşin” . Şoseaua era aglomerată şi ne temeam de vreunul cu Tir-ul. Piftie ne-ar fi făcut pe  întuneric! Doar ştii că s-au întâmplat atâtea…Şi mai cu seamă că nenorociţii fug de la locul accidentului iar dacă-i prinde cumva, se fac că nu ştiu când au lovit pe cineva. Înţelept, Radu al meu porneşte grăbit, semn că m-a înţeles…

Bărbatul de lângă el îl aprobă.

– Acum că eşti beteag, cine-l mai mână pe Radu? întreabă el.

– Ei, n-am eu “chicioare” să-l mai alerg puţin! E vânjos, s-a îngrăşat, i-ar trebui şi lui puţină mişcare. Dar cine să mai stea de el? Când o să vină fiu-meu acasă o să-l pună el la lucru.

– Unde ţi-e băiatul, e întrebat mai tânărul.

– În Spania, la căpşuni. Îl tot aştept să se adune şi el de pe drumuri, vine răspunsul cu regret în glas.Eu aici bolnav iar el bate ţările…

– “Pentru pacea a toată lumea…” auzim de la  biserică vocea preotului amplificată sonor.

Un strat subţire de nea străluceşte feeric pe Coştila.Zăpada e o ultimă misivă a iernii care nu se dă bătută. Gara e tot pustie deşi, dacă ne-am fi luat după anunţul de la radio: „staţiunile de pe Valea Prahovei au fost luate cu asalt de turişt” ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Pustietatea peroanelor şi singurătatea zidurilor scorojite ale clădirii gării altădată „perlă a Văii Prahova”, vorbesc de la sine. Străzile principale sunt de asemenea goale în ziua aceasta frumoasă de 2 mai. Razele călduţe ale soarelui invadează nestingherite orice locşor. Cei doi bărbaţi vorbesc tare, parcă intenţionează să ne facă cunoscute amănunte din viaţa lor.Vârstnicul îl conduce la gară pe celălalt care a fost internat în Sanatoriu. Îşi aduc aminte de zilele când au fost colegi de serviciu la calea ferată.

– Atâta zgură venea de la locomotivă de îţi roşea ochii! Şi, cu o voce mai înceată, deşi lasă să se audă destul de clar, arată spre noi:

– Ia te uită şi la ăştia, s-au modernizat…au valiză pe rotile…Şi…aşa cum ziceam, am fost cu el la pădure şi am încărcat căruţa cu lemne. Când m-am întors am trecut printr-un loc cu multă tină. Am crezut că acolo rămânem. Dar ce crezi, dumneata? S-a lăsat în genunchi şi a tras aşa de tare că a scos de-acolo căruţa de parcă era o nimic toată!

Acum Radu-al meu a mâncat toată iarna otavă. S-a îngrăşat şi are o putere…

– Ce faci cu el, îl mai pui la muncă? întreabă colegul.

– Ce să-l mai pun? M-am îmbolnăvit rău de tot. Am stat în pat trei luni încheiate.Când m-am dus la el la grajd aproape că nu m-a recunoscut.

– Ei, măi Radule, ce-i cu tine, ce ai tată? Parcă nici nu mă vedea. E tare voinic, e gras, poţi să te culci pe spinarea lui, aşa e de lată.

– Mai scoate-l şi dumneata măcar în curte, zice prietenul său.

– Aşa îl mai scot, bine-nţeles. Da ţi-am spus că e deştept. Dacă-l las să alerge, se repede cincizeci de metri încolo şi cincizeci de metri înapoi. Nu se duce el mai departe că ştie că nu pot să fug după el.Că ştii că sunt pensionar de boală.

Şi ca să-mi prelungească pensia trebuie să stau în Sanatoriu douăzeci şi două

de zile. Mă doare rău coloana, cred că e de la obezitate, de la burtă, ce mai!

Vecinul lui de bancă îl ascultă răbdător, o fi având şi el câte ceva de spus dar nu mai are loc de celălalt care-i mai iute la vorbă.

De la biserică se aude amplificat glasul părintelui  „iară şi iară, Domnului să ne rugăm…” şi pentru moment mă simt între enoriaşi rugându-mă pentru omul suferind de pe peron.

Celularul acestuia sună:

„Alo, da măi Costică, sunt aici în gară la Predeal. Trenul întârzie mai mult de o oră.Rămâne cum am vorbit.Tu când pleci la parastas în Moldova?

 Atunci te-aştept când te întorci de-acolo. Să trăieşti, măi”.

Timpul trece greu. Mai e până soseşte trenul.

– Tu te mai duci la biserică, Flore?

– N-am mai fost de la Paştele celălalt. Am de plătit o contribuţie de 46 lei şi nu mă mai duc.

– La noi nu se cere. Eu mă duc aproape în fiecare duminică, nu scap de nevastă-mea. Zice că suntem oameni bătrâni şi trebuie să ne pregătim bagajul…

De la biserică se aude părintele care predică despre „hrana spirituală care e mai importantă decât hrana materială” şi mai spune că „unul e cel ce seamănă şi altul e cel ce seceră”. Cei doi tac pentru câteva clipe.

Peronul gării are acum vreo cinci pasageri. Cândva  în gară şi pe străzile din jur  forfoteau o mulţime de bucureşeni, bucuroşi că pot lua o gură  de ozon de la munte. Predealul era de obicei asaltat de ei. Mi se pare ciudat că după o iarnă grea nu ,,mai dau o fugă’’locuitorii blocurilor capitalei mai  de 1 şi 2 mai.

De banca noastră se apropie un ins solid de vreo patruzeci şi cinci de ani. Trupul greoi contrastează cu vorba vioaie care parcă o ia înaintea gândului.

– Mai e mult până vine acceleratul?

– Vreo douăzeci de minute, îl informează Florea.

– A mai scos din întârziere vreo cinci minute, îi spune celălalt. A avut peste o oră întârziere.

– Şi nevastă-mea care n-a vrut să se scoale mai devreme!…Locuim în Bucureşti, în Crângaşi. Să se fi urcat şi ea în autobuz, să fi ajuns la gară şi să fi luat şi ea personalul, că acum era demult la Predeal. I-a fost lene să se scoale, şi ei dar şi copilului…Uite, domnule, ca să stau eu aici în gară. Că m-a apucat şi foamea…

– Ei, lasă şi dumneata că ai de unde să slăbeşti! Câte kilograme ai?

– Am 118 kilograme. Ar trebui să am vreo 79-80 de gilograme. Că mă doare şi coloana, de-aia am venit la Sanatoriu de aici, la recuperare.

– Ei, vezi că ştii, burta face să te doară coloana, zice pasagerul de lângă noi.Şi eu am avut 90 de kilograme şi acum am 115.Nevastă-mea e slabă, e uşoară ca fulgul.

– Lasă că am văzut eu la televizor la „Acces direct” unul de 300 kilograme care şi-a pus în cap să se facă de 500 kilograme. Zicea că aşa i-ar plăcea lui să fie, spune bucureşteanul din Crângaşi.

Liturghia de la biserică se întretaie cu convorbirea laică a pasagerilor .Se aude clar vocea preotului: „Doamne, apără şi păzeşte poporul tău…”

– Păi dacă-i vorba de mâncare, mănânc singur o pâine pe zi. Mănânc bine, se laudă omul care a intrat în vorbă foarte familiar. Îmi plac mai ales friptanele. Când iau pensia mă duc la magazin şi cumpăr pulpe, îmi plac cu mujdei. Dar să nu crezi că nu mănânc şi ciorbă, căteodată înghit şi 3-4 farfurii.

– Eşti tare pofticios matale, zice bărbatul care aşteaptă să plece.Vârstnicul nu se bagă în vorbă. El arată numai bine şi ce şi-o fi zicând în sinea lui, numai el ştie. Prietenul lui şi-a găsi tînsă un vorbăreţ pe măsură şi continuă:

– Eu unul nu sunt mâncăcios. Sunt mai mult umflat de doctorii. Nevastă-mea mănâncă lângă mine pulpe la grătar şi eu pot să mănânc roşii goale. N-am nicio problemă, da uite ce gras sunt şi eu, ca dumneata.

Cei doi plinuţi îşi împărtăşesc părerile despre ei şi grăsimea lor care nu se ştie de ce vine aşa, nechemată, la om ca să-l facă să-l doară coloana şi să mai facă cine ştie ce alte boli…

– Eu beau multe sucuri „fără accid” se confesează   crângăşanul a cărei nevastă se scoală mai greu.   

– Ei, vezi? D-aia te-ngraşi. Bea apă şi mai ales, mănâncă verdeţuri, domnule.N-ai văzut-o pe-aia de la „Acces direct” care a dat jos atâtea kilograme? Bea ceaiuri, apă chiară, să ştii mata.

– O, zice insul, şi mie-mi plac ceaiurile dar cu mult zahăr, altfel nu pun gura pe ele.

– Dumneata eşti ca şi Radu, calul meu, care trage la căruţă dar e  tare gras. Mi-a zis mie nevasta să-l vând.A şi venit un ţigănuş care a vrut să-l cumpere dar nu m-am îndurat să-l dau.Mă-ntreabă el: „Cât ceri pe cal?” “Ei, zic, n-ai dumneata atâţia bani cât face!”

Cred că avea la el 70 de milioane. Sigur că avea că venise întins să-mi cumpere calul. Auzise el că e bine hrănit. Dacă-i pui povară-n spinare zboară ca avionul cu reacţie. Ce, ăsta-i cal să-l pui la trăsură?…

….Şi omul vorbeşte de Radu ca despre un om, n-are de gând să se oprească din destăinuiri.

– Că eu, cu „chicioarele” mele nu-l mai pot pune la treabă. Dacă n-aş fi aşa de gras, poate că aş mai încerca. Dar mi-a zis doctorul să mă astâmpăr, că nu-i glumă cu boala de plămâni. Şi n-am nici măcar poftă de mâncare.

– Ia şi dumneata pastile Omega câte două pe zi. Sunt 90 de pastile în cutie şi costă 50 de euro, îl sfătuieşte pasagerul.

– Aş lua eu dar nu mi-a dat doctorul. O ţine întruna cu regimul, să nu mănânc carne că de-aia mă dor „chicioarele”.

– Are dreptate doctorul, e de părere bucureşteanul, că dacă mănânci carne dai în gută. Când te-o durea aia, poate să stea cu halca de carne lângă dumneata.

La megafon se aude: “trenul accelerat Bucureşti-Satu Mare soseşte în staţie peste 15 minute…la linia a şaptea…şi are în compunere…atâtea vagoane, numerotate începând de la locomotivă”…etc.  

– Doar că nu mi-a zis  doctorul să pasc, altfel e jale cu mine, se vaită omul.

– Ai tensiunea normală?

– Normală, 13 cu 7.Şi am inima bună, m-am dus la control de două ori. Am fost ceferist şi ne făcea mereu control când plecam la drum.

– Fii atent şi mai slăbeşte şi dumneata , altfel umbli în patru labe.

– De-oi muri, oi muri, n-am ce face.

– Da, dar până mori e mai greu,zice interlocutorul.Tăticu a murit la 61 de ani. Avea de toate, suferea cu herniile, plămânii şi cu prapurul. Avea groază de injecţii. N-a vrut niciodată doctor. El ne spunea că în anul 2000 se termină totul, vine sfârşitul lumii şi uite că n-a venit. Da nici mult nu mai e.

Uite cum iese noroi fierbinte din pământ…O să ne prăpădească pe toţi odată, zice vorbăreţul.

Ascultăm şi noi fără să vrem prevestirea apocalipsei.Nici vorbă să-l întrerupă cei doi oameni  cu care a intrat în vorbă.

– Mămica a murit la 72 de ani. A zis într-o zi: „gata, eu mă duc; aveţi şi voi grijă că viaţa e grea.” Şi s-a dus lângă tăticu  care cred c-o aştepta să fie ei amândoi şi dincolo, aşa cum au fost aici, că s-au înţeles bine.  Au crescut 7 copii, mai suntem 5 dintre toţi.

– Apoi, zice ceferistul, să vezi dumneata cum au găsit oase multe când au săpat în Triaj…Că cică l-au făcut peste cimitir. Oase, oase, asta o să fim şi noi. Că doar n-o să ne chinuim pe pământ mai mult decât ne  lasă Dumnezeu pe fiecare.

Şi din nou vine cuvântul celui sosit:

– Eu am pensie de boală, scapă uşor de mine. Că m-am săturat să merg în fiecare an la control. Nevastă-mea e handicapată dar ea s-a învârtit şi n-o mai cheamă la control. Şi fiu-meu e handicapat. Dacă vine aici la munte îi este frică să se urce în telescaun.

– Spune-i şi dumneata să închidă ochişorii, spuse cu compasiune mai vârstnicul pasager.

Se face puţină linişte. Trebuie să sosească trenul.De la biserică se aude o rugăciune rostită de toţi enoriaşii  împreună cu păstorul lor: „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de noi păcătoşii. Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te Ceea ce Eşti plină de daruri Marie…”

Soseşte trenul cu care pleacă ceferistul spre Radu al lui şi spre nevastă-sa.Bucureşteanul rămâne să îşi aştepte nevasta.Nemaiavând cu cine povesti, nu se lasă el şi continuă să vorbească cu un interlocutor imaginar, aflat probabil aproape de banca noastră.

– Mi-a zis mie mămica, ştia ea că viaţa e grea.. Păi nu vezi ce e pe capul omului?!?…. Aoleo, că n-am cu ce plăti întreţinerea!…aoleo, că s-a scumpit gazul!…aoleo, că mă dă afară din casă!…aoleo, că vine cutremurul!…aoleo, că iese noroi fierbinte din pământ!…Ce mai, vine sfârşitul, ştia ea mămica!…

Şi nevastă-mea care n-a putut să se scoale mai devreme, ca să o aştept eu aici în gară…

Cum să se mai descurce omul cu pensia? Mă mir cum mai trăiesc ăia de la ţară! Nu se mai poate face nimic…Ba-i prea cald, ba-i prea frig. Că ziceau ăia de la televizor că se încălzeşte pământul. Iar pe mine mă doare coloana… E de la burtă, aşa a spus doctorul.

Se scoală de pe bancă şi merge pe peron mai încolo şi găseşte o femeie cu care vorbeşte şi vorbeşte. Nu ştiu ce-i spune că aceasta îl ascultă fără să-l poată întrerupe. El probabil  e mulţumit că are cui împărtăşi amarul şi mai ales că e ascultat. Pentru că, cine mai ştie, o să vină odată şi acceleratul de la Bucureşti care a avut restricţie la Posada şi mai întârzie puţin…Că de, trenurile de-aia sunt trenuri, să mai întârzie şi ele. Ce, e mai bine să se răstoarne?…

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors