The Kennedys – Maretia unei familii

Posted by Stefan Strajer On August - 4 - 2010

The Kennedys – Maretia unei familii

– Edward M. Kennedy:  True Compass

Autor: Silvia Jinga (Michigan)

S-au scris sute de carti despre membrii familiei Kennedy care si-au pus amprenta pe ultimii saptezeci de ani de istorie a Americii.  True Compass (Adevarata busola), o carte de memorii publicata la sfarsitul anului 2009 la New York ocupa un loc special, fiind o privire din interior a vietii incercate a acestei legendare familii, o impresionanta reconstituire a atmosferei in care au crescut trei importanti barbati de stat: John F. Kennedy, Robert Kennedy si Edward M. Kennedy  Lectura acestei cartii de memorii profund emotionanta si educativa ne instruieste asupra valorilor morale perene care au prezidat  familia Kennedy in truda de slefuire a unor temeinice caractere. Intrebarile noastre privind secretul implinirilor de exceptie ale membrilor ei,  precum si a rezistentei lor in fata loviturilor necrutatoare ale soartei isi gasesc multe raspunsuri in  jurnalul lui Edward M. Kennedy.

Joseph P. Kennedy si Rose Fitzgerald Kennedy si-au stabilit domiciliul la Hyannis Port, Massachusetts dupa cateva peregrinari, avand noua copii, dintre care mezinul este fostul senator Ted Kennedy (1932-2009). Joe Sr., pater familias, el insusi un nume de rezonanta a fost un apropiat al presedintelui F.D. Roosevelt, slujind intre 1938-1940 ca ambasador  in Marea Britanie si pledand, impotriva vointei presedintelui, pentru neutralitatea Americii in al doile Razboi Mondial. Faptul acesta nu l-a oprit sa sustina cu loialitate candidatura lui Roosevelt pentru realegerea a treia oara ca presedinte. Dupa 1940 Joe Sr. a renuntat la functii publice,  administrandu-si stockurile si investind in cinematografie, intr-un cuvant folosindu-si in cel mai inspirat mod exceptionalele lui talente financiare. A fost una din mintile stralucite al timpului in domeniul finantelor nu doar pentru ca absolvit la Harvard, dar pentru ca a avut o inzestrare cu totul speciala in domeniu. Si astfel agoniseste o frumoasa avere pentru toti ai sai, ceea ce i-ar fi scutit pe urmasi sa mai dreaga ceva pe lumea aceasta. Asa am crede, dar in familia Kennedy ideea de misiune si dedicatie pentru cauza celor mai putin norocosi, a celor deposedati a fost, as zice catargul cel mare al existentei.

Copiii au fost crescuti in simtul datoriei, inculcat foarte simplu de la atribuirea unor sarcini domestice zilnice pentru care erau controlati. Joe Sr. a fost un om al disciplinei riguroase, strict, neconcesiv, dar nu a precupetit sa daruiasca familiei dragostea sa. Si-a crescut copiii in spiritul modestiei si al competitiei loiale. Fiecare membru al familiei a primit de mic botezul oceanului care se vedea din casa, oceanul care devine un leit-motiv al vietii lor, un loc spiritual cu existenta fizica, avand darul alinarii suferintelor, oceanul – o sursa de catharsis si reinnoire. De mici fratii Kennedy au invatat mestesugul navigatiei, luand parte la competitii sportive si luptand camaradereste sa castige. Competitie cinstita nu lupta dusmanoasa, prietenie si armonie, emulatie prin lupta de desavarsire a fiintei interioare, iata ce i-a invatat tatal, pe cei care s-au dovedit a fi oameni de esenta tare. Si peste toate acestea, mai ales, cum spunea Joe Sr. „no crying in this house”, adica in fata adversitatilor mici sau mari nimeni a nu se vaicari, a nu-si plange de mila, ci a infrunta cu stoicism ce le e dat. Copiii au deprins in familie respectul pentru chibzuinta: la masa le era dat un servet pe saptamana. Ii privea daca il murdareau si ar fi fost mai bine sa-l pastreze curat. Bogatia nu urma sa le fie un scut in intrecerea cu semenii lor, pentru ca Joe Sr. le-a atras odraslelor atentia:”Dad never wanted us to flaunt our wealth. […] The underlying principle was that we were always to distinguish ourselves through achievement.” P.70 (tata n-a dorit niciodata sa ne laudam cu bogatia. Principiul subliniat era ca trebuie sa ne distingem intotdeauna printr-o realizare” trad. ns.) Tatal nu ii da voie lui Ted sa conduca masina pana cand ceilalti tineri de varsta lui nu poseda una. Cand Ted instaleaza la masina pe care o conducea la Harvard un claxon care mugea ca o vaca, atragand atentia, tatal nu intarzie sa ii scrie: „It’s all right to struggle to get ahead of massis by good works, by good reputation and by hard work, but it certailly isn’t by doing things that [could lead people to say]”who the hell does he thinks he is”. p.94 (- E bine sa lupti sa ajungi inaintea majoritatii prin fapte bune, printr-o buna reputatie si prin munca staruitoare, dar cu siguranta nu este corect sa faci lucruri care ii face pe oameni sa spuna: „cine dracu se crede el”) Si Ted a incetat cu teribilismul. Ceea ce nu insemneaza ca nu l-a mai dezamagit pe tatal sau si de acum inainte de cateva ori, dar remuscarile si constiinta vinovatiei si dorinta de pocainta i-au fost sadite in suflet de mic, lui si celorlati odata cu credinta in Dumnezeu, o dimensiune constanta a acestor irlandezi catolici. 

Datorita pozitiei privilegiate a tatalui copiii si apoi tinerii au avut ocazia sa intalneasca personalitati ale epocii, precum ar fi Papa Pius al XII-lea, la a carui incoronare Kennedys au asistat in 1939, Winston Churchill care i-a vizitat la locuinta lor din Palm Beach si multe alte nume americane de rezonanta. Nimic din toate acestea nu i-a facut pe tinerii Kennedy sa adopte o pozitie elitista in viata, ci dimpotriva, au imbratisat cauzele celor truditi, a celor neauziti la Washington, a celor umiliti de istorie, situindu-se pe cat posibil de partea dreptatii. La sfarsitul cartii si al vietii Ted Kennedy marturiseste convingerea sa statornica, a sa si a fratilor sai: „I maintained my conviction that the working-class majority forged by Roosevelt remained our best hope for justice and progress.” (p.409) (Imi mentin convingerea ca majoritatea clasei care munceste modelata de Roosevelt ramane cea mai buna speranta pentru justitie si progres – trad ns.)

Steaua polara a lui Ted Kennedy au fost standardele inalte la care s-au ridicat fratii sai, patosul  si curajul lor nemasurat in rostirea unor adevaruri incomode intr-o societate americana conservatoare. Cuvantul de ordine al lui Ted este:”to catch up”, adica sa ii prinda din urma, sa recupereze, sa clace pe urmele lor care s-au infipt in istorie prin altitudinea idealului si perseverenta luptei.  John F. Kennedy a fost primul presedinte american care s-a rostit clar pentru drepturile civile ale populatiei de culoare, sprijinind platforma lui Martin Luther King si pregatind adoptarea Actului Drepturilor Civile in timpul presedentiei lui Lindon Johnson in 19 iunie 1964. In plin razboi rece a declarat langa zidul Berlinului: „Ich bin ein Berliner”, adica unul care sprijina unificarea Germaniei si eliberarea de comunism a celor din Germania Estica. A demorsat cu diplomatie incercarea lui Hrusciov de a intimida America prin instalarea rachetelor nucleare in Cuba. S-a adresat americanilor in plin marasm beligerant in Vietnam, cerandu-le sa viseze sa trimita un om pe luna si in sfarsit a dorit, dar nu i s-a dat timp sa sfarseasca razboiul din Vietnam pentru ca a fost un clarvazator. John F. Kennedy este cea mai vie creatie a disciplinei stoice practicata in familia sa. El este cu adevarat un self made man.  A avut o sanatate subreda si prin vointa si exercitii fizice si-a controlat durerile trupului, devenind un erou pe frontul din Pacific in 1941 si apoi un presedinte de exceptie. Intrarea lui in politica la varsta de 29 de ani ca senator a surprins intreaga familie si pe tatal sau mai ales, care credea ca John nu are suficienta vigoare fizica pentru o asemenea cariera. La 29 de ani cantarea doar 120 de pounds si isi strunea cu mult efort permanenta durere de spate cu care a ramas dupa interventia chirurgicala dupa misiunea lui militara in Pacific.

Nu stiu daca cineva a surprins mai bine esenta personalitatii lui John F. Kennedy decat fratele lui mezin la comemorarea a douzeci de ani a asasinatului. Atunci, la Biserica „Holly Trinity” din Washington, unde fostul presedinte obisnuia sa se inchine, Ted a rostit in prezenta mamei sale si a lui Jackie cuvinte memorabile: „He was an heir to wealth who felt the anguish of the poor. He was an orator of excellence who spoke for the voiceless. He was a son of Harvard who reached out to the sons and daughters of Appalachia. He was a man of special grace who had a special care for the retarded and handicapped. He was a hero of war who fought hardest for peace. He said and proved in word and deed that one man can make a difference.” (p.400) – A fost mostenitorul unei averi care a simtit nelinistea celor saraci. A fost un orator excelent care a vorbit pentru cei fara voce. A fost un fiu de la Harvard care a ajuns la fiii si fiicele din muntii Apalasi. A fost un om cu o gratie speciala care a aratat o grija deosebita pentru cei retardati si handicapati. A fost un erou de razboi care a luptat cel mai viguros pentru pace. A spus si a dovedit prin cuvant si fapta ca un om poate sa faca o diferenta – trad. ns.- 

Robert Kennedy, devastat fara masura dupa asasinarea lui Jack (cum i s-a spus lui John in familie) preia misunea intrerupta  si se avanta in alegerile din 1968, anuntandu-si candidatura la presedentie. Ted subliniaza in cartea sa ca dupa asasinarea  lui Jack in constiinta si in sufletul lui Robert are loc un proces de radicalizare si sensul unei urgente pune stapanire pe el. Intra in alegeri pentru ca pentru el si pentru tara vlaguita era o urgenta terminarea razboiului din Vietnam, inainte ca America sa cada in marasm total. A existat intre fratii Kennedy un profund sentiment al continuitatii pentru apararea valorilor pe care dupa ei istoria le-a validat. Daca unul dintre ei a cazut nedrept celalalt trebuie sa preia torta sa o duca mai departe si astfel, dupa cum, a marturisit Ted in ultimul sau speech la Conventia Democrata de la Denver, in august 2008, „ the dream goes on”.  Dar Robert Kennedy este secerat si el la 6 iunie 1968, lasand in urma unsprezece copii orfani si o familie indoliata pentru tot restul vietii. Ted este invitat de Conventia Democrata sa preia candidatura, dar refuza categoric, fiind covarsit de suferinta: „I was shaken to my core”, ni se confeseaza acum in jurnal. {-am fost zdruncinat in miezul fiintei – p.272) Este eroismul lui Ted de a fi luptat cu imensa durere cauzata intregii familii si de a-si fi strans puterile sa isi eulogizeze fratii si sa ii sustina pe cei ramasi in urma lor. In St. Patrick’s Cathedral in Manhattan in 8 iunie 1968 la funeraliile lui Robert Kennedy el, Ted, fratele mai mic a gasit cuvinte dintre cele mai profunde sa fixeze contributia celui disparut:  „My brother need not be idealized, or enlarged in death beyond what he was in life, to be remembered simply as a good and decent man, who saw wrong and tried to right it, saw suffering and tried to heal it, saw war and tried to stop it. […] As he said many times, in many parts of this nation, to those he touched and who sought to touch him: „Some men see things as they are and say why. I dream things never were and say why not.” (p. 272) – Fratele meu nu are nevoie sa fie idealizat, or inaltat prin moarte peste ceea ce a fost in viata, sa fie evocat simplu ca un om bun si decent, care a vazut ce era gresit si a incercat sa indrepte, a vazut suferinta si a incercat sa o vindece, a vazut razboi si a incercat sa il curme. […] Asa cum a spus de multe ori in multe parti ale acestei natii, celor pe care i-a emotionat si care l-au emotionat: „Unii oameni vad lucrurile asa cum sunt si spun de ce. Eu visez lucruri care nu au existat niciodata si spun de ce nu”.

Si astfel Ted ramane a juca cel mai complex rol in familia sa, continuand sa traiasca nu doar propria viata, ci si pe cea a multilor orfani din familie, carora le-a fost ca un tata, ridicand din cenusa din nou speranta si reintorcandu-se ca senator de Messachusetts la Washington, functie in care a slujit cu responsabilitate timp de patruzeci si sapte de ani.  La idealurile politice ale fratilor el adauga cerintele concrete ale statului pe care il reprezinta, facand din lupta pentru asigurarea medicala a tuturor americanilor o piatra de temelie a activitatii sale legislative care a fost extrem de prodigioasa. Nu degeaba a fost supranumit „the lion of the Senate”. La temelia muncii sale Ted a pus o inima deschisa spre oameni si nevoile lor si a incercat sa ii determine si pe alti senatori sa coboare in lumea reala: „I wanted them to experience the ravages of preventable illness and death as I’d learned to experience them: not as abstractions on a printed page …” [p.311] – Am dorit ca ei sa experimenteze ravagiile unei boli care poate fi prevenita si moartea, asa cum am invatat sa le traiesc eu: nu abstractii pe o pagina tiparita..-trad. ns.-  Deschiderea spre oameni, placerea de a fi intre ei le-a mostneit Ted Sr. de la bunicul dinspre mama, cunoscut sub numele de Honey Fitz, el insusi deschizator de drumuri in multe directii in viata Bostonului. Bunicul obisnuia sa ia un tren, sa mearga pana la capat de linie si sa se intoarca numai de dragul conversatiilor cu lumea. Sau se instala in holul unui hotel cand ii vizita la Palm Beach si ruga pe receptionist sa sune un clopotel cand apareau persoane din Massachusetts sau Boston. Ii cerceta pe toti cu dragoste, curiozitate si un irepresibil simt al umorului. Edward M. Kennedy ii inchina bunicului pagini hazlii si induiosetoare.

Soarta l-a plasat pe Ted pe cea mai complicata orbita a vietii familiei Kennedy si el si-a indeplinit misiunea cu varf si indesat pana la urma, cand dupa diagnosticul de tumora cerebrala pus in 2008 si-a desavarsit acest jurnal de martor la o zbuciumata epoca din istoria Americii si de martor si resoneur al intregii familii.  Nici o mare familie nu ne duce mai mult cu gandul la tragedia greaca decat familia Kennedy. Credem ca fulgerele sortii au fost atrase  de fratii Kennedy datorita asumarii riscului de a indrepta injustitii pe care altii in timpul lor nici nu indrazneau sa le pomeneasca. Au platit cu viata pentru curajul  de a infrunta conformismul si nedreptatile din societatea americana.  Nu era oare anacronic ca America sa vorbeasca de democratie lumii cand la ea acasa nu rezolvase problema segregatiei inca nici in 1964?  Fratele Joe Jr., primul cazut dintre ei ca pilot pe front in al Doilea Razboi Mondial, desi eliberat ss se intoarca acasa, voluntariaza pentru o ultima misiune extrem de periculoasa care ii aduce moartea prin prabusirea in Canalul Manecii.  Moartea lui Joe este, cum noteaza Ted, prima intalnire cu tragedia. Familia se cufunda in jale. Tatal ca sa nu fie vazut hohotind se retrage in dormitorul conjugal. Dupa cincisprezece minute de disolutie si plans Jack este cel care ii indeamna sa se indrepte spre apele oceanului vindecator, motivand:  „Joe wouldn’t want us sitting here crying. He would want us to go sailing.” p. 86 – Joe n-ar dori sa ne stie plangand. El ne-ar vrea navigand.- si Ted continua observatia, dandu-ne totodata si solutia unui paleativ la durerile devastatoare: „This was the first of the many times when taking the tiller has steered me away from nearly unendurable grief across the healing waters on the long, hard course toward renewal and hope”.p.86 – A fost prima data dintre multele altele cand carma m-a calauzit  departe de jalea insuportabila de-a curmezisul apelor tamaduitoare de-a lungul unui proces greu spre reinnoire si speranta –

Cu aceasta ne apropiem de unul dintre cele mai impresionante filoane ale acestei carti si anume confesiunea despre atitudinea familiei fata de tragic, intampinarea lui, acceptarea, resemnarea si posibila vindecare. Sunt mai multe voci in carte care se raporteaza la tragic. Dupa moartea unei surori a lui Ted, Kick intr-un accident de avion, Rose, mama noteaza:  „It has been said that time heels all wouds. I don’t agree. The wounds remain. Time – the mind, protecting its sanity – covers them with some scar tissue and the pain lessens, but it is never gone.” (p. 90) – S-a spus ca timpul vindeca toate ranile. Nu sunt de acord. Ranile raman. Timpul, mintea, protejandu-si sanatatea le acopera cu cicatrice si chinul se usureaza, dar nu dispare niciodata.-  Daca o inima de mama a fost vreodata incercata, cu siguranta  aceasta este cea a lui Rose Kennedy.  Putem sa nu-i acordam credit atunci cand intrebata de presa daca ar fi de acord cu participarea lui Ted la alegerile prezidentiale in 1984 Rose raspunde simplu: „I told him I did not want to see him die, too, that I could not stand another tragedy…” p. 345 (- I-am spus ca nu vreau sa-l vad si pe el murind, ca nu as putea suporta alta tragedie).  Ted a fost un sacrificat din acest punct de vedere, desi a suportat sacrificiul cu noblete si s-a bucurat de efectul lui benefic asupra familiei.  Avand activismul politic in sange, in 1979 isi depune candidatura la presedentie, dar Conventia il alege pe Carter care pierde in fata lui Reagan. Apoi gandul nu-i da pace si in 1982 aduce in fata copiilor sai aceeasi optiune. Ted Jr. avea 21 de ani, Partick 15, iar Kara 22.  Ted Sr. vroia sa participe la alegerile din 1984.  Nelinistea copiilor care il implora sa ramana un membru remarcabil al Senatului, singuratatea lor pentru ca intervenise divortul lui Ted Sr. de Joan, mama copiilor il determina sa renunte.  Renuntarea il face de fapt fericit, dandu-si seama inca o data ca a ramas fiinta pivotala a familiei extinse, nu doar al propriei lui familii. Se supune impacat acestei datorii fata de clan, care imbratisandu-l de atatea ori cand el a fost ranit de viata i-a dat viata din nou. Era imperativ sa faca si el „what all the Kennedys did for one another: cherish them, look out for them, show them hope and joy and the delights and miracles of this world. „ (p. 283) – ceea ce toti Kennedys au facut unul pentru altul: sa-i iubeasca,  sa le acorde atentie, sa le arate speranta si bucurie si placerile si miracolele acestei lumi – trad. ns. 

Maretia acestei familii rezida in solidaritatea ei remarcabila in pregatirea triumfurilor si in indurarea infrangerilor, a caderilor, a confruntarilor tragice.  Hyannis Port, resedinta lui Rose si a lui Joe Sr. a fost cuibul la care toti au tras, acolo luindu-se hotararile majore ale membrilor clanului. Cand in 1960 de Thanksgiving John ii impartaseste tatalui dorinta lui de a candida pentru presedentie, avea 39 de ani, intreaga familie e cuprinsa de „a charge of energy”, tragand cu totii pentru victoria lui. Cand Ted e in spital dupa un accident de avion Bobby conduce masina o noapte intreaga sa vina sa-l vada. Cand tatal are prima comotie cerebrala se strang cu totii la patul lui la locuinta din Palm Beach.  Bucuria succesului le electrizeaza sufletele. In 20 ianuarie 1961 la sarbatoarea inaugurarii lui John F. Kennedy ca presedinte, Ted isi aminteste in jurnal:” I remember saying a silent prayer for my brother and for our country.  […] the man I loved so deeply and had worked so hard to elect was going to be the president of the United States.” p. 166 – Imi amintesc ca am spus incet o rugaciune pentru fratele meu si pentru tara.[…] omul pe care il iubeam asa de adanc si pentru care am muncit atat de greu sa fie ales urma sa fie presedinte al Statelor Unite – trad. ns. Cand Ted Jr., fiul lui Edward Kennedy suporta operatia de amputare a piciorului de la genunchi in sus din cauza unui cancer osos survenit la varsta de 12 ani, senatorul doarme alturi de el in acelasi pat, ii sprijina capul pe pieptul lui cand greata dupa tratament il chinuia.  N-a fost durere mai mare, si trecusera peste el atatea, decat sa-i explice unui copil de 12 ani ca va trebui sa-si piarda piciorul. Dar cu puterea care izvora dintr-o inima incercata reuseste s-o faca. Momentul l-a evocat atat de emotionant Ted Jr. cand l-a eulogizat pe tatal sau in noiembrie 2009 si cand a incheiat cu acea propozitie sfasietoare: „Dad, I miss you already”. – Tata imi este deja dor de tine – trad. ns.

Fundamentul moral al infaptuirilor familiei Kennedy vine dintr-o statornica credinta in Dumnezeu marturisita pretutindeni in carte.  Nu este o credinta afisata, ci una intrinseca, tradusa in actiune. Ambii parinti au fost profund religiosi, rugandu-se in fiecare zi si participand la mesa macar saptamanal. Totusi Ted recunoaste ca dintre ei doi mama este cea care i-a transmis darul credintei. Mama, cea cu glas de clopotel, pe care o aminteste mereu in jurnal cu atata dragoste. Din Scriptura, capitolul 25 din Evanghelia dupa Matei, cel care ne indeamna sa ii imbracam pe cei goi, sa ii hranim pe cei flamanzi, sa dam apa celor insetosati, acesta defineste credinta familiei Kennedy. Cu sinceritate isi recunoaste Edward Kennedy limitele, pacatele pentru care, marturiseste ca sentimentul de pocainta l-a insotit intreaga viata. In pragul mortii isi descrie sufletul plin de speranta: „Life can be violent and grim, but I think of the Resurection and I feel a sense of hope.  […] I believe that if you have a warm and embracing heart, faith can have a powerful impact on your outlook.” p. 505 –Viata poate fi violenta si intunecata, dar ma gandesc la Resurectie si simt sensul sperantei. […] Cred ca daca ai o inima calda si generoasa, credinta poate avea un puternic impact asupra viziunii tale – trad. ns.  Viata a fost intunecata in multe momente ale ei pentru autorul acestei carti impresionant de bogate in autentice trairi, experiente existentiale, evocari ale istoriei contemporane,  o carte grea de intelepciune. Viata a fost si frumoasa pentru Edward Kennedy care s-a deschis la bucuriile ei. Si una dintre ele a venit tarziu, in 1991 cand a descoperit-o pe Victoria Reggie, a doua sotie, adevarata lui busola pentru cei din urma saptesprezece ani si pentru aventura scrierii acestei carti care ii este dedicata.  Busola la care se refera titlul cartii insemneaza insa si o alegere inspirata a scopului traiectoriei unei vieti, un scop substantial pentru care merita sa lupti persistent.  Nu cantitatea de talent sau inzestrare personala sunt cele mai importante in reusita unei vieti, ci perseverenta pe drumul tau, dupa ce esti iluminat de un scop pe care il crezi demn tine.  Autorul acestei carti considera ca trei sunt entitatile care ne indruma viata:  Dumnezeu, familia si natiunea.  Ele ne apropie si apartin tuturor oamenilor din lume, indiferent de nuante. Si ca sa ne convinga sa imbratisam profundul lui umanism ne aduce aminte ceea ce stim de fapt:  „when each of us is cut, our blood flows red. Mine does and yours does  too.”p. 480 – cand fiecare dintre noi se taie, sangele nostru curge rosu. Al meu face astfel si al vostru la fel. – trad. ns.  Dumnezeu ne ofera exemplul celei mai ample imbratisari, o imbratisare cosmica.  E datoria noastra „to reach across our differences to offer a hand of healing” p. 480 – sa trecem peste diferente si sa oferim o mana vindecatoare – trad. ns. 

Seducatoare in jurnalul vietii lui Edward M. Kennedy si al familiei in momentele ei esentiale sunt o dezarmanta simplitate si candoare, buna credinta si extrem de mult bun simt si modestie. Jurnalul acesta este o marturisire de credinta strabatut de multa iubire. Acesta este mesajul unui om si al unei familii laminate de o imensa cantitate de suferinta.  Profunzimea sentimentelor se pastreaza intacta pe tot parcursul cartii pentru ca evenimentele ei „au fost scrise in inima” autorului, ca sa-l parafrazam pe cronicarul Ion Neculce.  Nu ne indoim ca True Compass  va fi de acum inainte o carte de referinta intre cei care se vor apropia de epoca traversata de familia Kennedy,  o poveste despre o viata „like no other”, cum o numeste redactorul cartii.

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors