Cine poate apăra azi România?

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2010

Cine poate apăra azi România?

 

Autor: Claude G.Matasa (Florida)

Claude G Matasa, Profesor U. Ilinois/Chicago, Preşedinte Ortho-Cycle Co., Membru de Onoare al Academiei de Medicină D. Danielopolu, Consul General Onorific al României în Florida

Ce s’ar întâmpla dacă o catastrofă ecologică precum cea care cuprinde azi Florida în care locuiesc, ar avea loc in România? Cine în parlament ar avea puterea să impună măsuri drastice nu după, ci înainte? După părerea mea, nimeni: astazi au acolo cuvântul doar partide pe care nu le văd nici capabile şi nici măcar doritoare să o facă…

Respect natura şi o protejez cât pot: nu doar prin acţiuni la îndemâna oricui, ci prin conducerea timp de peste trei decade a activităţii a circa 20 de salariaţi (www.OrthoCycle.com). Compania reciclează aparate ortodontice de oţel inoxidabil care altfel, ajunse în pământ, ar fi corodate de clorurile din apa freatică. Aceasta ar duce la generarea şi răspândirea de ioni toxici de metale grele (Ni, Cr) pe care apoi i-am bea. Apreciindu-mi activitatea, Congresul American m-a recompensat în 2004 acordându-mi Medalia de Aur “Ronald Reagan”…
            Înainte de a veni în Florida, am locuit în New Orleans, Louisiana. Atrăgător, oraşul care are parţi sub nivelul Golfului Mexic este protejat prin valuri de pământ, zăgazuri şi… pompe. Dându-mi seama de slăbiciunea sistemului, am decis să-mi mut reşedinţa şi compania în Florida: astăzi, locul unde am stat în New Orleans şi unde erau case frumoase, este pustiu: uraganul Katrina mi-a dat dreptate. Mutându-mă, m-am liniştit, deoarece împotriva uraganelor omul se mai poate lupta. Cu ceea ce nu ştim încă să luptăm sunt calamităţile pricinuite de om: mareea de petrol care distruge coasta Louisianei a atins coasta Floridei. Bayou-rile înainte pline de viaţă din Louisiana care sunt năclăite pot uşor fi replicate aici, în dantela de apă şi pământ pe care o constituie Everglades, interiorului Floridei. Loc în care se află pantere şi aligatori, papagali şi ibişi, acesta poate şi el uşor cade victimă urgiei deorece este doar cu puţin mai ridicat decât oceanul…

Florida a mai fost expusă avidităţii nemăsurate a “întreprinzătorilor”: dacă nu s-ar fi luptat de peste o jumătate de secol cu o nespusă îndârjire împotriva acestora Marjorie Stoneman Douglas, “Mama Everglades”–ului, lacul Okechobee şi Everglades ar fi căzut victime fabricanţilor de zahăr din trestie care cumpăraseră mii de hectare poluând după plac. Autorităţile fie nu au intervenit deoarece nu apăruseră legile necesare, fie pentru că aceia care aveau datoria să ia măsuri au fost sistematic mituiţi. Cartea ei, “The Everglades: River of Grass,” publicată în 1947, a ajutat lumea să înlocuiască mental noţiunea de “mlaştină bună de nimic” cu cea de “râu fără albie” care găzduieşte un paradis ecologic. Şi astăzi se mai luptă din greu pentru “reabilitarea” Everglades de impactul suferit mai demult, efortul cifrându-se în milioane de dolari pe an.

Un alt exemplu este cel întâmplat între 1929 şi 1936 în centrul SUA. În timpul verii, acesta era bântuit de puternice furtuni de praf care generau mari pagube şi o adevarată migraţie către locuri mai bune. Fenomenul “Dust Bowl” sau “Dirty Thirties” a fost pricinuit de decade de intensă agricultură efectuată fără a se face rotaţia recoltelor sau a preveni eroziunea solului. Răscolirea adâncă a pământului de la suprafaţă distrusese vegetaţia aparent nefolositoare, care însă pe timp de secetă ţinea pe loc pământul atunci cand era bătut de vânt. În timpul furtunilor, praful rezultat înnegrea câteodată până si cerul oraşelor îndepărtate precum New York şi Washington D.C.

Cele relatate mai sus arată că SUA, în loc să fie pro-activă, este re-activă, adică prima dată trebuie să se întâmple ceva, pentru ca autorităţile să ia o poziţie. După aceea, când uneori e prea târziu, se iau măsuri extreme: astfel Florida admite doar “zero” la poluare, atât în apă, aer cât şi sol… (Apele reziduale produse de compania mea sunt “exportate” în statul vecin, Georgia, pentru a fi aruncate acolo. Ce se va întâmpla când şi acesta va adopta legea menţionată?). Atât G. W. Bush cât şi B. Obama au fost şi sunt criticaţi pentru că au lăsat câte o săptămâna până să ia act de catastrofele din Louisiana. De altfel, în numele partidelor care vor să conducă SUA nu găseşti unul care măcar să se sub-intituleze “verde” sau “ecologist”, în timp ce în Europa mai în toate ţările găseşti partide cu astfel de nume. Mai mult, din punct de vedere politic, ecologiştii sunt o forţă în creştere şi o voce distinctă în Parlamentul European, acolo unde constituie al cincilea grup ca mărime. În Australia, paradis ecologic, “Verzii” participă la guvernare, sondajele arătând ca simpatizanţi peste 15% din populaţie.

În România, care aparent nu foloseşte exemplul american ci pe cel european, găseşti nu mai puţin de trei partide al căror scop este asemănător: Partidul Verde, Partidul Ecologist Român şi Mişcarea Ecologistă din România. Dacă mă iau dupa un articol din Gândul, “în România, ecologia a fost o oportunitate politică, nicidecum o mişcare pornită din raţiuni civice”. Într-una din cele mai murdare ţări ale Europei, mişcarea ecologistă a rămas strict o afacere politico-financiară, fără o componentă militantă şi cetăţenească, de unde şi eşecul tuturor formaţiunilor „verzi” înfiinţate după 1989”. Conform articolului, “Partidul Ecologist din România este o formaţiune de sub 1%, fără personalitate şi fără personalităţi”. Într-adevar, fondat mult mai devreme, Partidul Ecologist Român ar fi avut tot timpul să fie reţinut în conştiinţa românului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii îmi pun întrebarea: au partidele sau mişcările ecologiste din tară puterea să se opună politicienilor care, de cele mai multe ori hrăpăreţi, vor să predea avuţiile ţării unor companii străine care nu au decât un scop, banul? România şi-a asigurat o vastă porţiune din vestul Mării Negre, a cărui exploatare a încredinţat-o unor firme străine, interesate de cele 100 miliarde de metri cubi de petrol şi gaze pe care le găzduieşte. În plus, în caz în care una dintre căile de aduce petrol din Est către Vest va trece prin ţara noastră, acesta va fi supusă la un şi mai mare pericol. Îmi este frică pentru delta noastră, pentru plajele de care m-am bucurat… Recent, o pată de ulei a fost observată la Balcic, la câţiva kilometrii de ţara noastră. Au fost făcute interpelări, luari de cuvant, cooperari cu autorităţile bulgare? Va trece, s-a zis, şi intr-adevăr… a trecut. De data aceasta! La fel a zis probabil şi managerul de la platforma societăţii British Petroleum înainte ca aceasta să explodeze, când s-a descoperit scurgerea. “Vom stopa scurgerea”, ne-a asigurat British Petroleum. Astăzi, după o luna, aceasta nu a putut fi oprită în ciuda promisiunilor făcute.  

În afară de declaraţii, partidele ecologiste ar putea oare să facă ceva într-o astfel de situaţie, când nici unul nu are măcar un reprezentant în Parlament? Cine ar putea călăuzi cu întelegere ţara către o politică justă, avand interesele politice şi economice pe deoparte, şi protecţia cetăţeanului şi naturii pe de alta? Politicenii de astăzi, despre care apar mereu veşti privind mituiri, corupţii şi “aranjamente”? Pe 5 mai, Parlamentul European a adoptat “Rezoluţia privind interzicerea cianurilor în minerit” care are implicaţii inclusiv asupra speratei stopări a proiectului exploatării miniere pe bază de cianuri de la Roşia Montana. Printre puţinii care s-au opus Rezoluţiei, susţinând cianurile, se numără europarlamentarii români, ceea ce este îngrijorator. Cine reprezintă în faţa străinătăţii România, aceştia sau cei pe care îi preocupă protecţia mediului si se adună şi protestează în faţa vreunuia dintre palatele Bucureştilor?…

Nu sunt împotriva realizărilor tehnicii care ajută economic şi ne fac viaţa mai bună: bine concepute şi intens supravegheate, acestea trebuie încurajate. Se poate avea însă încredere într-un Ministru de Interne de genul lui Cătălin Voicu, până recent candidat pentru acest post? Sau a altora discutabili care au posturi cheie în guvern sau alte nivele ale administraţiei de stat? Vor fi pe prim plan interesele “verzi” când nu este nimeni să le apere în faţa politicienilor veroşi? Pe de altă parte, cei interesaţi în ecologie nu trebuie să-şi zdruncine credibilitatea: am văzut la TVR Internaţional scene în care oameni ale caror feţe şi trupuri erau protejate cu echipament greu, îngropau îngroziţi substanţe de o “deosebită toxicitate”: grâu modificat genetic, din care mănânc zilnic pâine de circa doua decade (standard în SUA).
             Revenind după 1990 în ţară, am fost invitat să devin profesor la Universitatea Ecologică, unde i-am avut rector pe Dolphi Drimer şi coleg pe Marcian Bleahu, oameni de o deosebită valoare. Apreciind efortul de a veni peste mări şi ţări pentru a ghida tânara generaţie, am fost ales Doctor Honoris Causa a acestei universităţi. Nimic din ceea am constatat acolo nu a fost de natură să cred că această conducere nu a fost la nivelul pe care-l speram: mai mult, deoarece ca fost deţinut politic nu am putut înainte preda în ţară, exerciţiul făcut acolo precum şi articolele de specialitate au determinat Universitatea statului Illinois/Chicago, să mă invite să predau la ei. Intervenind în timpul pe care dispuneam, am renunţat să mai predau în ţară, nu însa fără a continua să mă interesez de ceea ce se petrece acolo. După un interval de doua decade, văzând norii de furtună care se îndreaptă spre ţara unde m-am născut, am decis să-mi spun părerea, chiar dacă voi fi asemuit şi tratat cu neîncredere precum Casandra, fiica a lui Priam, regele Troiei, care a prevestit căderea acesteia, folosirea Calului Troian şi altele. Când i s-a dat crezare, a fost prea târziu.

Folosind Internetul, am căutat să vad cine ar putea să ajute ţara să balanseze între ridicol şi folositor, între propaganda deşartă şi acţiuni benefice. De la început, trei partide cu aproximativ aceiaşi ideologie sunt mult prea mult pentru cetăţeanul român care abia păşeşte într-un domeniu care nu îi este familiar. Ţin minte cum, pe vremuri, la Copşa Mică, nod de cale ferată, numai cât ieşeam din tren şi mi se murdărea cămaşa. La Reşita, ca să pot juca ping-pong, trebuia ca la fiecare cinci minute să îndepărtez de pe masă zgura cazută din cer: răspunsul la acestea era că lucrurile sunt aşa cum e normal, eu trebuind să mă adaptez.

Din examinarea datelor, am ajuns la concluzia că Partidul Verde ar fi singurul care ar putea-o face cu succes: a fost singurul ales drept membru al “Verzilor Europeni”, fără a căror cooperare nu se mai poate avea un cuvânt in Uniunea Europeana. Popularitatea crescândă a Partidului Verde pe internet, în tot mai multe cercuri, vine din discurs şi acţiuni. Relativ nou, nu a fost “împestriţat” de foştii comunişti şi s-a situat destul de bine la alegeri. Din declaraţiile pe care le-am citit rezultă că nu doar în caz de nevoie, ci cu mult timp înainte, membrii acestui partid sunt dispuşi să se sacrifice ca să-si apere ţara. Despre integritatea “Verzilor” imi este destul să ştiu că fostul meu coleg, Marcian Bleahu, îi este Preşedinte de Onoare. Departe de a fi doar un savant, acesta s-a luptat atât ca Ministru pentru Protecţia Mediului, cât şi după aceea, pentru măsuri ecologice care nu conveneau celor care aveau puterea. Efortul acestor oameni merită susţinut de toţi cei care doresc o schimbare a felului în care se face politica în România.
            Fără un partid “Verde” puternic care să poată sa-şi facă cunoscută poziţia la toate nivelele, România va rămâne la cheremul politicienilor hrăpăreţi şi a clientelei lor, care punându-şi voit ochelari de cal vor continua sa refuze să ia măsuri care să o protejeze împotriva calamităţilor ce se pot întampla. Îmi doresc să nu prezic răul, dar România este astăzi ameninţată, încrezându-se prea mult în noroc. Fără o politică ecologică consecventă care sa ne apere ţara, vom regreta că degeaba soarta ne-a dăruit zăcăminte valoroase, o natură variată şi o poziţie strategică deosebită.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors