Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2010

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Autor: Nicholas Buda

(New York)

 Economia Europei și integritatea financiară a așa numitei „Eurozone” continuă să să fie subiectul cel mai fierbinte al comentatorilor și analiștilor politico-economici din întreaga lume. În ciuda celor mai mari eforturi făcute de către Comunitatea Europeană, rumorile alimentate de pericolul unui colaps iminent al sistemului financiar european, continuă să crească, zi de zi. S-au auzit unele voci din lumea financiară care au atras atenția că nemulțumirea Germaniei vis-a-vis de situația de criză, ar putea determina Berlinul să renunțe la zona euro, într-un timp extrem de scurt, în timp ce la recenta întâlnire a leaderilor europeni din țările aferente acestei zone, președintele francez Nicolas Sarkozy utilizând un ton mai puțin prietenos, a amenințat să închidă blocul dacă autoritățile de la Berlin, nu doresc să ofere ajutor financiar Greciei. La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel lansa ideea înființării unui mecanism internațional, prin care Grecia sau economiile necompetititive a altor state din zona euro, să poate fi eliminate din această alianță, în caz că nu vor renunța la obiceiurile de a cheltui iresponsabil. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa se vorbește acum despre reconstituirea „Eurozone”, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei!

Ce se va întâmpla cu viitorul monedei unice europe? Se știe că bazele economice ale banilor de hârtie nu sunt așa de importante ca și bazele politice. Banii tipăriți care se află în circulație în toate țările din lume, nu au nici o valoare fără decizia politică a țării respective, prin care aceștia sunt declarați valori legale de plată ale oricărei activități comerciale. Aceasta înseamnă că un guvern trebuie atât să dorească cât și să fie capabil de a pune în aplicare bacnotele ca și forme legale de plată, iar atunci când este cazul, să pedepseacă prin lege, refuzul acceptării acestora. Problema monedei unice europene constă în faptul că aceasta încearcă să acopere o dinamicitate monetară, într-o geografie care nu permite neaparat să fie văzută ca un spațiu politic sau economic singular. Zona euro are o singură bancă centrală (Banca Centrală Europeană) și implicit o singură politică monetară, indiferent că sediul băncii poate fi localizat în nordul sau în sudul Europei. Aici se găsește problema geografică fundamentală a euro! Vorbim despre Europa – al doilea dintre cele mai mici continente ale planetei, care se află pe locul al doilea în ceea ce privește numărul de state acumulat pe teritoriul acestuia. Nu, aceasta nu este o chestiune de coincidență. Multitudinea de peninsule, insule și lanțuri muntoase ale continentului european, au creat condițiile geografice care de cele mai multe ori au permis ca până și cel mai slab sistem politic să persiste. Dacă în trecut aceste condiții geografice s-au dovedit a fi extrem de benefice pentru locuitori, cum ar fi de pildă istoria populațiilor din Muntenegru, Malta sau Țările Române care au rezistat invaziei otomane, sau istoria irlandezilor care au făcut front comun împotriva englezilor, astăzi aceste realități geografice au devenit picioarele de lut ale sistemului financiar european. În ciuda acestui mozaic al autorităților politice, fluviile navigabile din teritoriul continentului, golfurile largi și coastele zimțate au înlesnit atât transportul de mărfuri cât și cel de idei, fie politice sau culturale, de-a lungul Europei. Acest lucru precum și cheltuielile mici de transport au încurajat, fără îndoială, acumularea de capital odată cu propagarea tehnologiilor avansate, care au permis unor state europene să devină surprinzător de bogate: 5 din primele 10 economii mondiale provind de pe acest continent, în ciuda populațiilor relativ mici ale acestora. Din nefericire însă, rețeaua de fluvii și mări ale Europei nu este integrată via unui singur fluviu, respectiv unei singure mări, aceasta însemnând că  de cele mai multe ori generarea de capital apare în centre economice mici, sechestrate geografic. Astfel, fluviul Thames are acordat orașul Londra, fluviul Rhine are Frankfurt și Amsterdam, Dunărea are Vienna și Budapesta, râul Po are orașul Milan, Marea Baltică are orașele Stockholm, Helsinki și Tallin, Marea Nordului are Plymouth și prin fluviul Elba, are orașul-port Hamburg, Marea Neagră are orașul Constanța, ș a m.d. Acest sistem cu centre multiple este  suprapus apoi statelor Europei, care păzesc cu gelozie peste capitalul lor și prin extensie, peste sistemele lor bancare. În ciuda numărului mare de centre economice – implicit și politice – unele state datorită condițiilor geografice, nu sunt capabile să aibe nici un fel de acces la propriile lor centre. Majoritatea statelor din așa numitul „Club Med” (clubul statelor mediteraneene: Grecia, Italia, Spania, Portugalia care sunt în deficit bugetar prin încălcarea cu 3% din criteriile financiare Maastricht), au demonstrat acest dezavantaj geografic.  În afară văii fluviului Po din nordul Italiei și pe o anumită porțiune și fluviul Rhone, sudului Europei îi lipsește un fluviu majoritar folositor comerțului. În consecință, nordul Europei este mai urban, tehnocratic și industrial, în timp ce sudul Europei tinde să fie mai rural, bazat pe agricultură și implicit foarte sărac în capital. Problematica existențială a euro derivă din această geografie divergentă și istorie amalgamată sub un singur acoperiș monetar, încât ne întrebăm de ce a mai fost creată, inițial, zona euro? Răspunsul poate fi intuit din evoluția ulterioară a istoriei Europei, de după cel de al Doilea Război Mondial. De fapt „Războiul Rece” a făcut posibilă apariția Uniunii Europene. Europa devenise după război, casa unor popoare devastate ale căror securitate a căzut în responsabilitatea Statelor Unite. Prin înțelegerea de la Bretton Woods, New Hampshire (pentru prima dată în istoria modernă, în luna iulie a anului 1944, un număr de 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni, au pus bazele unei înțelegeri internaționale cu privire la guvernearea politicii monetare între națiuni), Statele Unite au orchestrat formarea unui grup economic care a regenerat soarta economică a Europei de vest, sub o securitate controlată ferm de la Washington. Eliberați de concurența de securitate, europenii nu numai că au fost liberi să continue dezvoltarea economică, dar și să se bucure de un acces nelimitat la piața americană care a alimentat acestă dezvoltare. Integrarea economică în cadrul Europei pentru a maximaliza aceste oportunități a fost văzută ca ceva normal. De aceea Statele Unite au încurajat integrarea politică și economică, pentru că prin aceasta se cristalizau bazele unei alianțe de securitate impuse de către Washington, cum ar fi Organizația Pactului Nord Atlantic (NATO). Astfel s-a născut și Comunitatea Economică Europeană – predecesorul Uniunii Europe de astăzi!

Când Statele Unite au abandonat standardul aurului în 1971, Washington-ul abroga esențialmente regulile bătute în cuie ale înțelegerii Bretton Woods. Un rezultat imediat a fost panica europeană. Valutele plutitoare au ridicat inevitabilitatea unei competiții între statele europene, o competiție perfect asemănătoare cu cea care a contribuit la Marea Depresie economică din anii 30. Aproape imediat nevoia de limitare a acestei competiții s-a accentuat, mai întâi prin coordonarea eforturilor de monedă încă focalizate pe dolarul american și apoi, din anul 1979, cu eforturile concentrate pe marca germană. Spectrul unei Germanii unificate în anul 1989 a învigorat și mai mult integrarea economică. Euro a fost, în mare măsură, o încercare de a da Berlinului stimulentele necesare ca acesta să nu abandoneze proiectul Uniunea Europeană (UE). Dar pentru a avea Berlinul parte integrantă a UE și astfel să accepte ideea partajării monedei sale naționale cu restul Europei, zona euro a fost modelată după Bundesbank și marca germană. Orice țară pentru a fi admisă în zona euro, trebuie să respecte cu maximă rigurozitate criteriile de convergență proiectate să sincronizeze economia acesteia, cu economia Germaniei. Criteriile  de aderare la zona euro includ: deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), datorii guvernamentale sub nivelul de 60% din PIB, o inflație nu mai mare de 1,5% peste totalul mediei anuale a trei state cu cea mai scăzută inflație precum și doi ani de probă, timp în care moneda țării în curs de aderare trebuie să fluctueze  într-o regim de  plus/minus 15% împotriva monedei unice europene. Odată cu apariția discrepanțelor în suportul politic și economic al zonei euro, a devenit foarte clar că toate aceste criterii de convergență nu au reușit să depășească geografia și istoria divergente. Încălcările de către Grecia ale Pactului de Stabilitate și Dezvoltare sunt foarte grave, dar în esență toți membrii zonei euro – inclusiv Franța și Germania, care au ajutat la elaborarea regulilor – au contravenit regulilor de la bun început. Ce se va întâmpla cu uriașul imperiu financiar care acum își dă seama că pășește, în istoria Europei, cu picioare de lut? Scenariul care transpare poate fi dramatizat probabil în trei acte. Actul I: o autodizolvare a zonei euro, cu implicații devastatoare pentru statele membre. Actul II: Germania își va reinstitui moneda de dinainte de euro, adică marca germană, cu prețul unor daune colaterale fără precedent în istoria Europei. Actul III: Grecia va fi invitată să părăsească zona euro.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors