Patriotismul – Fratele dorului

Posted by Stefan Strajer On May - 6 - 2010

Patriotismul – Fratele dorului

Autor: Luminita Aldea

Ce e patriotismul? Mai exista? Se mai poarta? O fi lacrima de crocodil ce o varsa oamenii politici în campanie electorala când ne cerşesc voturi prefacându-se ca le pasa de tara, când de fapt lor nu le pasa de nimic?… O fi poza vedetelor de televiziune, ce simt un singur sentiment şi acela paroxistic şi anume narcisismul, care din când în când se fac ca le doare de mor saracia, mizeria, boala din tara?…
Sunt scriitoare şi totuşi nu ştiu sa spun ce e patriotismul…
Sa încep prin a spune ce nu este patriotismul şi poate aşa îmi lamuresc sufletul în legatura cu raspunsul la aceasta întrebare. Patriotismul nu-i ceva ce se plateşte şi nu e un merit pentru ca îl simti aşa cum cel ce nu îl simte nu trebuie comdamnat. Unul e bogat, celalalt sarac – asta e singura rasplata. Nu se dau premii pentru patriotism şi nu ai sentimentul patriei pentru ca fluturi un steag.
Nu înteleg nimic! vei exclama, draga române, şi recitind îti dau dreptate. Am încercat sa spun ceva, dar nu am reuşit. Sa mai încerc înca o data.
Patriotismul e fratele dorului. Au crescut împreuna într-o casa de la tara cu dranita pe acoperiş, cu cerdac şi cu muşcate în ferestre. Au supt împreuna la sânul aceleeaşi mame careia eu îi spun România. Mama i-a leganat şi le-a cântat dulce cântec de leagan. Tot în bratele ei au ascultat, când dorul era prunc şi patriotismul fratele lui geaman, pe ciobanul din Miorita – ce înca mai traia – doinind din fluier. Dupa nunta cosmica a ciobanului cu a lumii craiasa la care au participat stelele şi luna, brazi şi paltinaşi, pasarele-mii, preoti-muntii mari, fluierul îngropat la cap a continuat sa cânte când bate vântul aşa cum şi-a dorit ciobanul şi când cânta toti urmaşii ciobanului nascuti pe acest pamânt auzind fluierul simt ceva. Ceva straniu. Inima le cânta şi le plânge în acelaşi timp. Carnea li se încrânceneaza pe trup. Sufletul zboara ca o pasare spre casa parinteasca, spre pamântul unde au facut primul pas şi unde tot prima data au plâns din iubire, spre satul unde au fost prima data la hora şi mai târziu la discoteca şi unde au tinut prima data o fata în brate. Pâna şi spre primul sarut fuge sufletul beat de o boala fara nume. Trece şi prin cimitirul unde sunt îngropati strabunii. Varsa o lacrima şi fuge mai departe… pe malul apei unde se scalda vara, spre coasta unde creşteau viorele primavara apoi lacramioare; fuge şi spre casa bunicii unde mirosea întotdeauna a busuioc şi a blândete. Închide ochii ca sa-şi aminteasca şi sa retraiasca mângâierea bunicii ce parea mai mult înger decât om şi aşa a ramas pentru toata viata în amintiri.
Patriotismul e transformarea sufletului în pasare când eşti departe şi ti-e dor de casa. E cântecul fluierului ciobanaşului din Miorita pe care îl aude inima şi parca îl şi cânta odata cu fluierul din cer. Oare mai naşte poporul meu doina de jale?! Oare mai doineşte de urât şi de dor cum faceau strabunii?! Caci tine de patriotism sa-ti vina sa plângi cu doina când niciun cuvânt nu te ajuta sa te vindeci de dor. Când eram copil bunicul doinea mergând prin padure dupa bureti şi padurea îi amplifica tânguirea din cântec în care îşi jelea sotia – pe bunica – ce a murit tânara în timpul unui slujbe de Maslu la manastire la Slatina şi eu mergând în urma lui mi se parea ca întreaga padure plânge şi freamata de jalea cântecului lui. Îi simtea frunza durerea amara, dorul greu, parerea de rau şi de atunci am ramas cu credinta ca omul poate plânge de durere cântând. Nu am auzit niciodata pe nimeni doinind mai frumos ca bunicul. Nu-mi amintesc cuvintele cântecului, nici melodia nu mi-o amintesc clar, dar am în suflet sentimentul ce lega padurea, bunicul şi pe mine ca un tot de parca o singura inima ar fi batut în toti. Frunza era inima bunicului, frunza eram eu ce-l ascultam, frunza era codrul întreg ce fremata. Totul era o frunza batuta de vânt… Am trait ani în şir cu amintirea cântecului bunicului şi cu credinta ca nimeni nu poate sa cânte ca el. Când ma durea tare aşa cum doare pe fiecare când viata îi da lectii, plângeam. Plângeam şi apoi o luam de la capat. Dar într-o zi nu am mai putut plânge şi în loc de plâns m-am trezit doinind. Cântam ca bunicul şi nici nu-mi dadeam seama de asta. Eu credeam ca plâng! Undeva în sângele meu se pastrase ca o moştenire cântecul bunicului şi renaştea ca sa ma vindece. Ce fericita am fost când am realizat ca doina bunicului traise ascunsa în mine şi din durere renascuse!
Am plâns la frunza de nuc
Tot amarul ce îl duc.
Am plâns la frunza de fag
Ca sa ştie tot ce trag.
M-am zbatut ca foaia-n vânt
Şi am cântat în loc sa plâng…
Cântam eu şi cânta în mine bunicul şi înaintea noastra au cântat toti strabunii ce dormeau în noi. Sa fie patriotismul acest cântec, acest sentiment ca eşti legat de cei ce au fost şi înca sunt în tine, ca nu eşti începutul, nici sfârşitul, ci o treapta în coloana ce se cheama neamul tau?… Nu ştiu. Ştiu doar ca din ce în ce mai des suna doina strabunilor în mine şi când nu o pot cânta o scriu cu cuvinte.
Sa fie sentimentul, draga române, ce îl ai la sarbatori fiind departe de tara, de planta scoasa din pamânt şi cu radacinile uscate în aer când stai cu cozonacul în mâna şi nu-l poti mânca şi te simti singur pe lume şi al nimanui caci nu ai sarbatori şi nici frati prin straini? Cozonacul nu-i ca la mama, colinde nu coboara din cer la Craciun, în jurul bisericii nu cânti „Hristos a înviat!” în noaptea de Paşte şi dintr-o data realizezi ca prin straini ai totul şi nu ai nimic.
Nu e un merit patriotismul şi nici un motiv de lauda, dar e sigur o bogatie! E sentimentul ca apartii unui pamânt şi unei culturi, ca nicaieri nu este cerul atât de albastru ca în locul unde te-ai nascut tu şi nici muntii atât de înalti şi de falnici. Nici apa nu e nicaieri atât de buna ca acasa. A fi patriot înseamna sa fii bogat chiar daca eşti cerşetor caci în inima ta ai şi munti, şi cer, şi doina, şi balada…

SA NU LAŞI PE NIMENI SA-TI OMOARE VISELE
de Luminita Aldea
 
Traim vremuri tulburi, neclare în care toate şi totul traiesc amestecate. Senzatia cea mai chinuitoare este lipsa reperelor şi ştergerea granitelor dintre sus şi jos, alb şi negru, curat şi murdar, valoare – nonvaloare.
Uneori ma întreb ce ar fi facut Eminescu daca ar fi trait azi şi ar fi scris „Luceafarul”. Sa fac un mic exercitiu de imaginatie şi sa-l vad ducându-se cu poezia la un critic literar sau la un patron de editura. I s-ar fi raspuns fara sa se uite cineva pe slovele lui de aur: Atâta costa sa publicam! Ai bani eşti poet! Nu ai, nu eşti! Şi Steaua Albastra a versului românesc, cel mai frumos mod de a visa de pe pamânt al unui român s-ar fi stins fara sa ştim ce sublim viseaza şi ce calda lumina poate sa dea o stea albastra de vers…
Acum nu te descopera nimeni. Nu sunt critici ce cauta valori sau talente. Acum totul se rezuma la bani… Ai bani eşti poet, scriitor şi tot ce mai vrei pe pamânt şi, Doamne, ce-aş mai vrea sa mor din vremurile în care pâna şi poezia are pret şi se pune eticheta şi pe vis! Ce bine ca nu a trait Eminescu astazi caci, fara oameni ca Titu Maiorescu, singura lui şansa ar fi sa mearga la cules capşuni în Spania.
Când înca mai credeam în vise, când înca mai credeam ca poate cineva sa-ti întinda o mâna fericit ca te-a descoperit, am sunat la o revista pe care o admir mult pentru înalta calitate şi pentru ceea ce face în slujba poporului român şi a adevaratelor valori şi care reprezenta pentru mine îngerul revistelor din România şi am vorbit cu secretarul general de redactie.
Plina de înflacarare vorbeam despre romanul „Nisipuri mişcatoare” pe care îl trimesesem pe adresa redactiei. Apoi am vorbit despre romanul ACASA pe care tocmai îl terminasem şi îl aveam în manuscris. Cred ca vorbeam cu patos despre cartea pe care o consider testamentul meu ca şi scriitoare şi tocmai când spuneam ca e un roman fluviu ce are 4 volume şi aproximativ 1600-1800 de pagini am fost întrerupta.
-Doamna, dvs ce lucrati?
-Sunt taranca! am raspuns cât se poate de natural şi fara complexe de inferioritate. Cunoşteam viata şi oamenii destul încât sa ştiu ca sunt femei ce se pretind regine şi se poarta ca nişte taranci şi taranci ce sunt adevarate regine…
Un sunet onomatopeic ce avea în el stupoare, furie, deznadejde a ajuns pe firul telefonului pâna la mine şi dupa el un potop de cuvinte.
-Cine v-a pus sa scrieti o carte atât de mare!?… Nu ştiti ca nu sunt bani nici macar pentru mari personalitati, pentru scriitori consacrati?! Nu aveti alta treaba!?… Şi în alta ordine de idei şi când faci un copil te gândeşti mai întâi daca ai cu ce sa-l creşti şi apoi îl faci, aşa e şi cu cartile!
M-am abtinut cu greu sa o întreb daca mama ei aşa a facut. Probabil ca daca facea aşa, acum nu vorbeam la telefon cu ea.
Mi-am adunat gândurile şi am încercat sa-mi pledez cauza înca o data, dar mai timid decât la început.
-Nu m-am gândit la asta, doamna! Când scriu e ca un fluviu de cuvinte ce vine peste mine. Trebuie sa scriu tot pâna epuizez subiectul şi nu pot sa spun cuvintelor: Atât trebuie sa spuneti caci de atât sunt bani! Oricum pentru mine nu sunt deloc, deci trebuie sa tac! Aşa cum gânditi dvs e absurd. Ce s-ar fi întâmplat daca lui V. Hugo i se spunea acelaşi lucru!? Trebuia sa scrie un Mizerabil mai mic!?…
-Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule!… Tipa doamna furioasa. Doamne Dumnezeule!!… Trebuie sa închid. Ma suna pe alt telefon.
Înainte de a închide a tipat spre colegii din redactie: Am vorbit cu o nebuna! E taranca şi se crede scriitoare!…
Au urmat zile de deznadejde amara şi viata traita greu. Nu era prima lectie dura legata de scris, au mai fost nenumarate, dar pe asta o simteam cel mai dureros. Pâine îmi trebuia în fiecare zi şi nu o cumparam cu vise şi nici cu cuvinte. Îndoiala ma rodea. Deznadejdea îmi gaurea somnul. Scrisesem 10 ani la romanul ACASA şi exista posibilitatea sa nu aiba nicio valoare. Daca sunt nebuna şi scrisul e forma mea de nebunie!? Daca sunt bolnava!?…
Peste câteva zile am citit în aceeaşi revista un elogiu adus cartii „De ce iubesc femeile” de M. Cartarescu. Am citit-o şi eu şi nu întelegeam nimic. Era în ea pornografie, obscenitati, banalitati toate în ambalajul straniu numit postmodernism. Daca asta e ceea ce se poarta în literatura şi asta e etalonul valorii scrisului românesc ceea ce scriu eu nu are nicio valoare! am gândit şi iar m-a cuprins ca o mama în brate deznadejea.
În starea aceea de inima rupta am plecat la manastire la un mare duhovnic din Moldova. Voiam sa vorbesc cu el deschis despre tot ce mi se întâmpla şi daca el v-a spune sa renunt la scris sa renunt ca aşa nu mai pot. Auzisem despre el ca are darul clarviziunii. Nu am putut vorbi prea mult şi nici prea logica nu am fost. Doar am plâns. Am plâns amar.
-Sa nu renunti la scris! Nu te plânge de bani! Bani fac toti şi toti îi pierd! Tu ai un nume pe care nu-l vor şterge niciodata valurile!
L-am privit speriata când a facut un gest cu mâna prin care matura ca un val totul din cale. Simtindu-mi neîncrederea a repetat mai ferm.
-Numele tau nu îl vor şterge niciodata valurile!
-Dar nu ştiti cum scriu! Nimeni nu crede în mine! Nu mai pot!
-Nu ştiu cum scrii, dar îti vad ochii!!
Am plecat de la el cu o pâlpâire de speranta în suflet.
Peste câteva zile am aflat de editura GLOBUSZ PUBLISHING şi am trimis cartea „Nisipuri mişcatoare” – editura ce deja aparuse în România. M-am speriat când editorul ce locuia tocmai în Australia mi-a scris într-un email: Locul dvs în patrimoniul literaturii e asigurat. Am citit mult şi ştiu ce spun.
Nu l-am crezut. I-am scris iar spunându-i adevarul despre mine, dar orice îi spuneam el ramânea ferm. Credea în scrisul meu şi pentru asta, chiar daca acum nu mai comunicam, am sa-i pastrez toata viata un loc cald în sufletul meu.
De ce îti spun toate astea, draga române?… Nu ca sa ma plâng. Nu am în mine pic de ura, de încrâncenare, de razbunare… Am în mine doar lectia şi vreau sa ştii ca eu nu sunt o vedeta şi nicio mare personalitate, ci sunt exact ca tine. Eu când scriu, scriu şi despre sufletul tau. Sa nu laşi pe nimeni sa-ti omoare visele chiar daca visul tau pare ca e un drum spre Everest. Eu când am plecat spre a fi scriitoare am plecat pe jos catre luna. Nu ştiu nici acum daca sunt o mare scriitoare, pentru critica nu exist şi nici nu vreau sa exist.
Şi atunci vrei sa ma întrebi de ce scriu!?… Scriu pentru ca slovele sunt religia mea, scriu pentru ca pamântul ce ma tine îmi porunceşte asta.
Nu ştiu cât de greu va fi caci pâinea costa tot un ban nu un vis, dar scriu caci nu pot altfel. Scrisul este a doua respiratie a mea.
Şi atunci care e rasplata!? te întrebi cu mirare începând sa vezi şi tu în mine nebunia.
Rasplata mea a fost când am primit pe pagina de contact a editurii Globusz mesaje ca acestea (in scrisoarea doamnei Luminta Aldea sunt foarte multe mesaje de apreciere la adresa dumneaei, n.r.) şi când am înteles ca nu un critic sau confratii de scris te fac scriitoare, ci cititorii.

One Response to “Patriotismul – Fratele dorului”

  1. maramuresanu says:

    Da,d-na (d-ra) Aldea,patriotismul nu poate exista fara dor.Dor de cei dragi ramasi acolo,dor de pietrele pe care calcai odata,dor de satul pierdut intre dealuri (din pacate,azi golite de paduri),
    dor de tara.Deci,dorul este esenta patriotismului caci doar atunci simti ca iti iubeai cu adevarat tara cand esti departe
    de Ea!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors