MARELE CANION – FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2010

MARELE CANION –FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Autor: Anca Sirghie

Porniserăm spre prânz din Las Vegas,  avizi să ne desfătăm cu priveliştea celui mai vestit Canion al lumii. Nu am ales drumul îndeobşte călcat de turiştii străini, pentru că am înţeles că este prea lung pentru bugetul de timp de care dispuneam. Ceea ce ştiam la plecare despre una dintre atracţiile excepţionale ale Americii era faptul că aşa cum se întinde între Utah şi Arizona pe o suprafaţă de 5000 kmp,  Marele Canion atrage turişti şi cercetători de specialitate din întreaga lume datorită configuraţiei arheologice singulare şi peisajului multicolor al rocilor. Culorile dominante sunt tonurile de roşu aprins, spre vişiniu, alternând cu gălbui în nuanţe de bejuri, combinate cu maroniu, verzui, liliachiu etc. Ne grăbeam, sperând să prindem apusul soarelui, una dintre splendorile posibile în Marele Canion. Mă gândeam la turiştii care programează să petreacă acolo câteva zile astfel încât să surprindă atât răsăritul de soare cât şi apusurile lui de neuitat. Dar ajunşi   aproape de partea vestică a Canionului constatăm că se înserează cu o viteză imposibil de întrecut. Decizia este logică, dar aspră: vom reveni a doua zi, pornind din Las Vegas mai de dimineaţă. Abia acum am realizat cum se cere aşezat în timp un asemenea asalt spre una dintre minunile naturale ale Americii. Cum să nu le fiu recunoscătoare copiilor noştri care nu concepeau ratarea unui asemenea obiectiv turistic, situat în ţara indienilor, cu pietrişuri albe, ca de râu, şi cu arbuşti de o  ciudată rotunjime verde. Ca sursă ieftină de energie, bateriile solare instalate la casele  pe lângă care trecem îmi amintesc că vara în Arizona se dezvoltă călduri de coşmar, de care noi acum,  în prag de Crăciun, suntem feriţi, slavă Domnului. Cumpănim că numai rădăcinile strămoşeşti puternice i-au putut ţine pe indieni în asemenea pustietăţi. Istoria ne spune şi câtă vărsare de sânge i-a costat păstrarea acestei proprietăţi până în prezent. Aşadar, Marele Canion este, în parte măcar, înca un ţinut indian. Dar pieile roşii sunt pretutindeni băştinaşi în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia,  dacă ar fi să ne referim  chiar şi  numai la cazinourile lor pentru care ei nu plătesc impozite.

A doua zi, drumul reluat este parcă o plăcere, aşa că ne apropiem de canion, parlamentând  în răstimpuri cu GPS-ul, pe care nu-l urmăm întru totul. Vrem să ne întoarcem în acelaşi punct vestic al Canionului, căci altfel ne-ar mai fi prelungit traseul cu încă vreo 500 km ca să ajungem la capătul estic. Grand Canion Sky Walk este o reclamă ademenitoare pentru orice turist. Găsim acelaşi peisaj, dar cât de schimbat, după ce în timpul nopţii a căzut o ninsoare, care a pudrat înălţimile şi a marcat straturile lor ţăndărite de rocă multicoloră. Ne întâmpină undeva pe marginea şoselei impecabile ca structură şi ca marcaj un “pueblo”, toponimic neaşteptat pentru ceea ce credeam noi că este cultura lingvistică străveche a indienilor. Nişte împrumuturi mexicane, ne-am zis noi. Admirăm culmile ninse şi trecem prin Indian hills, nesimţitori la semnalele GPS-ului care  pacient recalculează drumul şi se reorintează în funcţie de capriciile noastre, de fapt experienţa deja acumulată cu o zi înainte. Nu ne sperie nici norii grei din faţă, căci sperăm în miracole,  aşteptând ca o rază de soare să lumineze formele  striaţiilor de rocă şi culorile canionului nemaivăzut al lumii. Ajungem în fine la Cuibul Ciorii, cu un restaurant modest, de tip mexican. În  peisajul zgrumţuros de grohotişuri zboară, într-adevăr,  câteva ciori.

Privim munţii  de stâncă goală, cu centurile lor rozulii din stânga noastră şi oftăm cu gândul la Marele Canion al Pennsylvaniei care este atât de frumos împădurit, chiar dacă nu se compară ca grandoare cu cel de care tocmai ne apropiem. O pancardă ne previne că urmează o imagine plină de pitoresc, aşadar un „scenic view”,  dar ceva mă revoltă faţă de o asemenea grijă, din care ar denota  neputinţa trecătorului de a stabili, dacă ar rămâne neprevenit, că ceea ce va vedea este frumos sau nu. Să fie o asemenea pregătire psihologică proba  unui infantilism? Sau este o teamă americană că la cât pământ străbaţi te rutinezi atât de mult încât ai putea chiar pierde frumuseţea aceea ce tocmai vine? În monotonia peisajului american frecvent, minunile  sunt rare. Şi cine ştie când vei mai da de alta ca ea? Coamele  munţilor se rotunjesc, primind o măreţie de templu, iar brazii care într-un târziu apar sunt firavi, amintindu-ne că rulăm liniştit într-o zonă de preerie cum este întreaga Arizona, de altfel.

În sfârşit, intrăm în Parcul Naţional al Marelui Canion, creat în 1919, adică printre primele locuri de destindere şi turism din America. Cele două culmi muntoase ale defileului întins pe 5000 de kmp sunt North Rim şi South Rim. Supranumit Ţara lui Hualapi, zona vestică este doar o parte a Marelui Canion, exploatat turistic şi astăzi de indieni. Ei asigură contra unei sume mai mult decât rotunjite un traseu cu autobuzul, care face 3 popasuri. Poţi rămâne liniştit în oricare dintre ele să admiri priveliştea, să faci poze, să te plimbi în voie, pentru că autobuzele trec la fiecare 15 minute, ajutându-te să continui călătoria fără niciun stres. La primul popas vedem Piscul Vulturilor. Privind peste genunile din crevasa făcută de râul Colorado, pe peretele muntos din faţă distingi cu uşurinţă chipul imens al unui vultur din piatră roşie. Toţi turiştii admiră cu uimire formele vulturului şi fac poze cu el în fundal, căci o asemenea imortalizare nu se întâlneşte prea uşor în viaţa omului venit  de departe.  Tot în acest popas ne apropiem, în fine, de Skywalk, terasa suspendată deasupra prăpastiei Canionului, cu podea de sticlă, astfel ca să ai senzaţia teribilă că te afli chiar deasupra genunii. La cei 40 $ iniţiali trebuie să mai dai pe un nou bilet alţi 25 $ ca să priveşti vertical Canionul în toată splendoare lui. Ce sălbăticie! Ni se spune că adesea turiştii leşină din cauza senzaţiei pe care o ai aici. Nu este cazul nostru. Prin telescop apropiem de noi văgăunile, terasele, platourile şi culmile pereţilor montani din faţa noastră. Avem sub noi  ceea ce americanii numesc “ The Grand Canyon of the Colorado River“, iar în suflet liniştea unui vis împlinit. Iată minunea! Mi se tăia respiraţia privind spre adâncuri, unde docil se strecura printre pietre şi vegetaţii, el, râul Colorado. La ariditatea generală a peisajului Arizonei, acolo în adânc o asemenea bogăţie vegetală te chiar surprinde. Parcă ar fi o altă lume, una străjuită de piatra unor platouri montane în care eroziunea timpului a produs efecte miraculoase. De aici şi teama aceea uimită, care mă făcea să închid pentru o clipă ochii, parcă spre a fixa undeva mai în interior o imagine nemaivăzută, dar atât de fascinantă încât îţi tăia respiraţia. Ne mişcăm cu fereală, parcă temându-ne să nu deranjăm pe ceilalţi privitori, şi ei înmărmuriţi. Ce ne-a încremenit pe toţi? Era ca şi când aici te aflai în împărăţia duhurilor, ce nu pot fi deranjate de interjecţii umane.  Nu, nu îţi venea să strigi aşa ca în munţii din Tirol “Ho-la-ri-o !”. Numai scâncetul păsărilor, cu zborul lor foşnitor era aici legitim. Turiştii nu se pot proiecta pe un asemenea decor decât ca intruşi. Dar odată intraţi într-un asemenea spaţiu miraculos, ei pot privi ca într-o carte deschisă întreaga evoluţie a scoarţei terestre, cunoscându-i astfel istoria tăinuită în straturile de rocă. Ce  arcuiri convulsive le vor fi sudat aşa, încât să-şi scoată la lumină ravenele şi fisurile? Ne măsurăm cu atenţie fiecare pas pus pe pietre. Totuşi, pentru imortalizare, imaginile de prim plan ale turiştilor îndeamnă la ingeniozitate în alegerea poziţiilor mai mult sau mai puţin şucare, dar oricum controlate de prudenţa de a te ţine de mână cu cel de alături, căci la un pas este prăpastia. Să te iei de mână cu cel de aproape era o formă a comunicării în uimire. O reculegere, poate, o  regândire a poziţiei tale în lumea aceasta cere discernământ în deplină tăcere. Silentium! Ce mici şi neputincioşi părem în faţa zeilor Naturii! Şi aici ea ne arată o faţă splendidă, covârşitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzaţia decât la Cascada Niagara unde apele năvălesc de pe suprafeţe de pământ largi ca să se prăbuşească în clocot nimicitor. Aici, uimirea ta  este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletele de acea simfonie a tăcerii. Nici nu poţi decide dacă fizic vorbind  făurarul acestei privelişti a fost ploaia, vântul, îngheţul şi dezgheţul sau pur şi simplu arcuirea şi contorsionarea scoarţei pământeşti din ziua facerii. În nici un caz nu accepţi să pui în seama acelui firişor de apă, cum se vede de la altitudinea de 2000 m râul Colorado, atâta trudnică forfecare de roci, decupate  în forme bizare şi într-o cromatică deşirată în tonuri variate. Cât de expresive mi se păruseră până în acest moment versurile poetului George Coşbuc:”Cât de frumoasă te-ai gătit/Naturo, tu!  Ca o virgină,/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină, /Că pot să văd ce-ai plăsmuit.“ Nu vei realiza mai nicăieri în lume ca aici dumnezeiasca forţă  a  Naturii, puterea sa titaniană. Negreşit că aici ai dori să intri într-un alt dialog, metafizic, cu ea. Te întrebi ce forţă demiurgică a turnat materia în asemenea tipare fanteziste şi te simţi consternat.

Te decizi cu greu să continui plimbarea la Piscul Vulturului, întorcând spatele crevasei de piatră cu marginile ei capricioase care te-au năucit cu cei peste 1600 m adâncime şi te-au îndemnat să afirmi ca în glumele românilor despre olteanul care a văzut o girafă: “Aşa ceva nu există !”.  Cugetăm la acţiunea abrazivă a râului Colorado şi comparam  în gând imaginea din faţa noastră cu Canionul Churun croit de Rio Carrao din Venezuela, canion întins deasupra junglei pe 770 km patraţi. Acolo uluitoare este Cascada Angelo, cu cea mai înaltă cădere de apă din întreaga lume.

Pe cealaltă parte, netezimea plaiului te linişteşte. Acolo dai de simbolice corturi ale unor triburi indiene. Corturile Havasupai  erau încropite din ramuri de brad şi scaieţi, ele stabilind cel mai direct  şi profund contact cu Spiritul Lumii. Altele, într-o tipologie cu valenţe etnografice, erau acolo afişate din mortar plămădit din pământ roşu pe structuri de bârne din lemn. Suple şi spectaculoase sunt corturile indiene  croite din piei de bivoli. Fiecare trebuia să reziste vânturilor de înălţime şi frigului de iarnă.   Intrăm într-o casă de bârne şi vedem că are vatra focului în mijlocul încăperii, iar deasupra ei locul hornului pentru fum îl ia o gaură largă prin care privim cerul. Ea asigura nu numai ventilaţia aerului, ci era folosită şi la rugăciunile din ceremoniile de adresare către Spiritul Pământului. Aceste corturi in stil Tipi sunt perfect adaptate stilului de viaţă nomad de câmpie. Forma lor conică rezista mai bine vânturilor puternice, iar în interior pieile de bivol ce căptuşesc încăperea puteau reţine căldura pe timp de iarnă. Acest design al locuinţei derivă din însăşi spiritualitatea indienilor, căci plasarea ei direct pe pământ era menită la modul simbolic să păstreze legătura cu izvorul vieţii. Casele Hopi sunt chiar din cărămidă, de o formă puternic geometrizată, ele folosind ca adăpost, pentru activităţi lucrative, ca magazie, şi pentru  practici ceremoniale. Ele se edificau din piatră lipită cu mortar şi erau văruite.  Dar lipseşte orice simţ estetic, atât de pregnant, spre exemplu, la casele româneşti din vechime. Explicaţia stă în faptul că asemenea construcţii nu erau ale unor populaţii sedentare, ci ale nomazilor, mereu pregătiţi să se mute în alte locuri.  Ieşim şi ne bucurăm de panorama înălţimilor din preajmă. O scenă fixată în acest decor natural, purtând titlul indian de “Sa Nyu Wa”, care corespunde în americană expresiei “Home of the Eagle”, îţi dovedeşte că acolo, adică “acasă la vulturi” se pot organiza mici spectacole, spre exemplu, de Crăciun, care tocmai se apropia.

Punctul Guano  din pereţii de piatră ai canionului are o altă istorie. Cândva se scotea  dintr-o peşteră de acolo îngrăşământ, acel gunoi al liliecilor, aceştia numărându-se printre vieţuitoarele Canionului ca şi cerbii, aproape domesticiţi de la capătul estic al lui. Socotit o minune la vremea aceea, un tramvai a fost  montat în 1958, ca să  străbată canionul pe distanţă de 8.800 picioare,căci piciorul era măsura americană a distanţelor. Pe atunci, acea şină de tramvai era socotită cea mai lungă. Pentru o filmare spectaculoasă, cândva s-a adus aici un automobil, care a fost aruncat în crevasa canionului şi nimeni nu a mai mişcat de acolo relicva aceea de metal. Reurcăm într-un autobuz, care îşi aştepta cu pacienţă călătorii. Ne despărţim cu greu de meandrele frumuseţii pe care o ascund culmile acelea ferestruite de abisuri, înţelegând că oricât ne-am îndepărta de Marele Canion al Arizonei, el ne va rămâne pentru întreaga viaţă un reper esenţial şi unic al măreţiei naturii.

Conf. univ. dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater“, Sibiu

One Response to “MARELE CANION – FEREASTRA PĂMÂNTULUI”

  1. Eugenb says:

    Interesant articolul si cu fotografii foarte frumoase, dar ma asteptam sa faca si referiri la romanii care stau pe acolo.
    Poate cu alta ocazie, mai ales ca este un … “scandal” intre romanii din zona (Phoenix – Arizona) si Consulatul General din LA cu ocazia numirii Consulului Onorific din Arizona (Ileana Alexandra Olrich).

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors