atingeri-n taină

de rouă Sfântă-

lumină de Paşti”

Foto: Nicolae Martinescu

AMINTIREA SCUMPĂ A PĂRINŢILOR MEI

Am recitat unele dintre poemele compuse de tatăl meu, preotul Nicolae Martinescu în faţa unui public avizat. Având un mesaj de actualitate, şi fiind bine receptate, m-am hotărât să le public în volum. Multe dintre ele au fost scrise când tata era seminarist la Seminarul Teologic din Constanţa

şi au apărut în revista locală „Marea noastră” şi în reviste literare între anii 1926 şi 1929. Celelalte, poeme cu rugăciune către Sfinţi, compuse în ultimii

ani ai vieţii, au rămas până în anul 2002 în manuscris şi le-am publicat în volumul „Brevi finietur” la editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.

Tatăl meu, Nicolae Martinescu, s-a născut la Constanţa în 5 noiembrie 1910 într-o familie numeroasă. Bunicul, lucrător feroviar, şi bunica, au a vut o fată şi patru băieţi dintre care doi au urmat studii teologice. La vârsta de 19 ani, după căsătoria cu mama, tatăl meu a fost hirotonit preot în judeţul

Prahova, satul Coslegi. A slujit apoi la biserica din comuna Vadu Săpat, Prahova. După căsătorie, a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

A avut studii umaniste temeinice. Cunoştea greaca, latina, germana şi franceza. Cu un talent oratoric deosebit şi o mare dragoste de semeni, încă de la începuturile profesiei a fost foarte mult iubit de enoriaşi. Avea „chemare de Sus” în păstorirea sufletelor, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel:

,,Preoţii care-şi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi învăţătură (Timotei cap.5,17;

Fapte 14, 23)

Într-o perioadă dificilă pentru preoţi şi familiile lor, el se ruga cu evlavie şi învăţa credincioşii virtuţile creştine teologice şi morale, ajutându-i să fie mai

împăcaţi sufleteşte, mai deschişi către semenii lor, mai apropiaţi cu sufletul de Dumnezeu, mai aplecaţi către o viaţă bine plăcută Lui.

În 1951, întrucât eram cinci copii de şcoală, familia noastră s-a mutat la Ploieşti. Aici, tatăl meu a fost preot paroh la biserica Sfânta Filofteia şi apoi

la biserica Sfântul Dumitru. Mama mea, Anghelina, învăţătoare, a fost permanent alături de el.Cu o tenacitate ieşită din comun, dedicată total

profesiunii de dascăl, a educat generaţii de elevi. Tata a trecut la cele veşnice după o viaţă împlinită, când noi, copiii lui eram realizaţi profesional şi

aveam toţi familie întemeiată, la 9 septembrie 1982. În cele din urmă clipe, mă aflam lângă el şi îi sorbeam ultimile cuvinte, recitând împreună poemul

lui „Brevi finietur” care se sfârşeşte astfel:

„Şi privind prin geam în noapte

Îmi veni un gând în fugă:

Pentru ce în fulgerarea-i

Viaţa-mi pare-atât de lungă?

Mama a trăit o sută de ani şi cinci luni, înconjurată de copii şi nepoţi, cu iubirea celor din jur şi în amintirea dragă a tatălui nostru.

TU ZIS-AI

(Iisus la Pilat la judecată)

de Nicolae Martinescu

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate

Păşind spre înaltul Pretoriu.

Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmeză pe-un Rege legat.

El merge cu capul în jos şi se-treabă:

,,De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a

Când ea nicio muscă vreodat n-a strivit?”

Se-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!…

El merge împins de o ură păgână

Din partea acelor ce mult i-a iubit…

O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează: ,,O, suflete oarbe!…

Cu glod stropiţi cerul…

Credeţi că cu mâini înnegrite şi slabe

Putea-veţi lumina căzută din soare,

S-o faceţi să piară pe veci?

Zvârliţi, că nu el, ci păcatul mă doare…”

…………………………………………………….

Cu nalte coloane de marmură rece,

În cale se-nalţă pretoriul.

Iisus ca o umbră se urcă şi trece…

Pe albele lespezi, împins printre şiruri

De-ostaşi cu lungi suliţi,

Răsună cu zgomot greoaiele lanţuri…

E mută clădirea şi gloata tăcut-a.

Judeţul întreabă cu glas răguşit,

Privind ca un vultur:,,ce crimă făcut-a?”

Furtună de glasuri frământă răspunsul.

Trist, Domnul înalţă a ochilor pleoape.

O mare de pumni se înalţă spre dânsul:

,,La moarte! La moarte! el vrea să răpească

Coroana de lauri stăpânului Cezar…

,,Se laudă-n lume că-i viţă regească!”

Din nou se închid obositele pleoape…

,,La moarte…la moarte…O, suflete oarbe!…

Căci ura-nceput-a şi mintea să-groape.

………………………………………………………

Târând lanţuri grele ce-l fac să asude,

Iisus se îndreaptă prin uşa deschisă

În sala în care Pilat stă ca jude:

,,E drept tot ce fraţii-ţi afară Îţi strigă?

E drept că Tu eşti din tulpină regească?

Făptaşul când spune, iertare câştigă.”

…Tăcere…Ecoul se pierde-n ungheruri.

Vibrează energic lucioşii pereţi

Şi tremură tainic înalte sipeturi.

Dar lunga-ntrebare nicicum nu-L clinteşte,

Şi ochii Lui umezi de-atâta durere

Prin larga-ncăpere, în jur îi roteşte…

Şi-apoi, ca un fulger izbit de un munte

Cuvântu-I  de foc fulgerat-a:

,,Tu zis-ai! Aşa e, dar cine s-asculte?…”

………………………………………………………

Statui îmbrăcate în mantie lungă

Cu chipuri de cezari, puternici stăpâni,

Se clatin’, fiorii încep să-i străpungă.

Şi picuri de rouă din ochi de ivoriu,

Din inimi de piatră, picară pe lespezi.

Un freamăt se zbate în largul Pretoriu.

Plâng pietrele toate, se pleacă cezarii,

Pilat se închină şi tremură-n friguri.

Afară-i Tartarul…Şi cum vin barbarii,

Aşa vuiet face mulţime-ndârjită…

….Se face tăcere în casa dreptăţii…

Afară, mulţimea ca-n valuri se-agită…

,,Să moară!!!…La moarte!!! Da, da, a hulit!…

Ca vântul prin frunze se zbat furtunatic,

Nu vor Împăratul decât…răstignit!

A consemnat,

Gabriela Petcu

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors