Arta manipulării prin cuvânt

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

Din gama războaielor neconvenvenţionale,

Arta manipulării prin cuvânt

Autor: Nicolae Balint

Trebuie să fim cu toţii cu de acord că manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este în fapt o formă a războiului psihologic. Când Sun Tzu a scris „Arta războiului”, cu siguranţă că el nu s-a gândit ce forme elaborate va cunoaşte acesta în decursul evoluţiei umanităţii. De fapt, problema care ar trebui să ne-o punem cu toţii este dacă evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puţin cu fiecare zi? Războiului chimic, celui nuclear, celui bacteriologic sau economic, li s-au adăugat de mai bine de o jumătate de secol, războiul psihologic, în care manipulării prin cuvânt i s-a rezervat un loc aparte. Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce ţin de domeniul ficţiunii, manipularea prin cuvânt are o putere de persuasiune extraordinară determinând publicul ţintă – ce joacă rol de receptor – să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de emiţător. Este fără doar şi poate o manipulare în masă. Din punctul de vedere al emiţătorului, succesul acţiunii nu ţine numai de modul cum este pregătită manipularea, de durata şi modalităţile de acţiune, ci ţine mai ales de calitatea publicului receptor, de gradul lui de instruire, public căruia i se induc treptat sentimente, convingeri şi idei, despre care, acesta are impresia că-i aparţin şi că a ajuns singur să şi le formeze. Astfel, cuvântul ca formă de expresie a tot ce este mai nobil în forma de manifestare a inteligenţei umane, capătă din ce în ce mai mult valenţe distructive. Este un adevăr dezarmant faptul că cu cât publicul ţintă este mai puţin instruit şi educat, manipularea prin cuvânt este mai facilă, iar obiectivul urmărit este mai uşor de atins. Nu există manipulare fără manipulatori şi nici manipulare de dragul manipulării. Întotdeauna există scopuri, iar cei care le urmăresc stau de cele mai multe ori în umbră şi acţionează prin interpuşi, persoane inteligente, dar în cele mai multe cazuri lipsite de caracter şi moralitate. Dacă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, manipularea prin cuvânt – ca formă de manifestare a războiului psihologic – a fost evidentă chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi, de 20 de ani încoace poporul român este supus continuu, dar moderat, atât din afară, cât şi dinăuntru unui adevărat atac informaţional, fiind de cele mai multe ori incapabil să deceleze adevărul de ficţiune şi complăcându-se drept urmare, într-o condamnabilă şi inexplicală letargie şi lipsă de atitudine. Personal consider că de 20 de ani trăim o intensă manipulare la nivel naţional şi trebuie să recunosc – de ce nu? – una de mare succes. Prin cuvânt, ni s-a indus treptat sentimentul neputinţei, al incapacităţii de a ne organiza şi conduce singuri. Aşa a fost posibil un jaf la scară naţională, de care – ce bizarerie… -, nimeni până acum nu se face vinovat. Nimic din ceea ce era performant şi viabil în timp, nu a fost preluat după prăbuşirea regimului comunist. Repetându-ni-se obsedant că „industria românească este un morman de fiare vechi”, am ajuns să şi credem acest lucru şi să fim astfel complici tăcuţi şi impasibili la distrugerea ei. Azi nu mai avem industrie autohtonă şi nici perspective că vom mai avea în curând. În acest fel, treptat, a dispărut o clasă socială – proletariatul – cu idealurile ei cu tot. Dar ceea ce este mai tragic, a dispărut în acest fel şi bruma de solidaritate socială care mai exista în societatea românească. Agricultura, domeniu în care după 1990 au lipsit cu desăvârşire politicile coerente, trăieşte în prezent o dramă greu de imaginat, deşi ar fi putut fi domeniul care ne-ar fi asigurat independenţa alimentară, plus exporturi la produse cu mare căutare pe piaţa mondială. Sub imperativul necesităţii reformelor imediate, dar în fapt urmare a unor interese oculte din exterior, am destructurat armata, sănătatea, educaţia şi cercetarea. Nomenclaturii comuniste, ce avea mult mai multă decenţă şi bun simţ, dar şi un anume – de ce să nu recunoaştem ? – patriotism, i-a luat locul o oligarhie agramată, incultă, dar foarte vorace şi lipsită de scrupule. Naţionalismul, cu tot ce avea el mai pur şi mai sincer – manifestare firească a afirmării identităţii unui popor – a fost compromis de discursul oamenilor politici care l-au clamat în exces, fără a face însă şi ceva concret pentru prezervarea identităţii, demnităţii şi mândriei naţionale. În exterior, percepţia despre români şi România este de-a dreptul catastrofală. Şi asta în ciuda faptului că avem campanii de promovare a valorilor naţionale (branduri româneşti), avem chiar şi instituţii care trebuie să facă acest lucru…..Cine se face vinovat de această stare de lucruri? Va ajunge să răspundă cineva pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani? Trăim vremuri de mare cumpănă şi nu sunt semne că în următorii 50 de ani s-ar putea naşte o mişcare de renaştere naţională, iar asta, în primul rând, pentru că la nivelul mentalului colectiv există serioase carenţe de percepţie şi comportament. La un popor care, paradoxal, a ajuns – determinat fiind de alţii – să trăiască în prezent, fără să se mai gândească la viitor şi cu atât mai puţin la trecut, care a ajuns să consume fără să producă, la care sentimentul responsabilităţii pentru viitorul copiilor lor se manifestă tot mai puţin şi care-şi petrece timpul liber între tefonul mobil şi talk-show-uri, este foarte greu să mai poţi determina o schimbare a fondului şi capacităţii de percepţie asupra vremurilor nefaste pe care le trăieşte. În fond, este difereneţa firească între o fiinţă vertebrată şi una nevertebrată, incapabilă de vreo reacţie. În fapt – amară concluzie – poate că ne merităm soarta pe care alţii ne-au rezervat-o. Mankurtizarea românilor ca popor este mai aproape ca niciodată. Spun aceasta pentru că după părerea mea trăim o dramă naţională de care probabil nu suntem suficienţi de conştienţi. În fapt, suntem naufragiaţi într-un timp abulic şi absurd, demn de un roman de Kafka. Cu un viitor din ce în ce mai incert, românii ca naţiune sunt nişte candidaţi serioşi la mankurtizare. Cinghiz Aitmatov avea dreptate. Ştergându-le din memorie propria istorie, dar speculându-le şi în acelaşi timp stimulându-le sensibilităţile, orgoliile şi mai ales viciile, oamenii – în cazul nostru românii – se vor dovedi docili şi uşor de manipulat. Dar mai înainte de toate, trebuie să li se şteargă din memorie ideea apartenenţei la un anumit grup, adică la naţiune. Şi cum s-ar putea face asta? Foarte simplu. Cu timpul – dar nu prea mult, pentru că timpul costă bani -, istoria naţională trebuie scoasă din manuale. Locul ei va trebui luat în exclusivitate de istoria Europei, o istorie în care toţi vom avea doar viitor, vom fi egali (cel puţin în teorie) şi vom avea idealuri trasate de la Bruxelles. În momentul actual, unul dintre marile pericole îl reprezintă şi interesul tot mai scăzut pentru studierea istoriei naţionale, dar şi rolul periferic care i se acordă istoriei prin Curriculum-ul Naţional, în formarea viitoarelor generaţii. Cu timpul, va dispare probabil la români, sentimentul identitar. În preajma fatidicului an 1940, marele istoric Nicolae Iorga, spunea atât de inspirat: „Vai ţie popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”. Avea dreptate şi timpul a confirmat nefastele presimţiri ale marelui istoric. Ele sunt valabile şi azi. Însă înaintea lui Iorga, tot într-un moment de mare cumpănă pentru naţiune, mai precis după ce Bucureştiul fusese ocupat de armatele germane, la sfârşitul anului 1916, poetul Octavian Goga declara cu multă obidă şi încrâncenare: „De ce am ajuns aici? Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti”. Despre timpul prezent – un alt moment de cumpănă în viitorul acestei naţiuni -, ce s-ar mai putea spune oare? Nimic în plus faţă de ceea ce spunea cu puţin timp în urmă reputatul academician Florin Constantiniu, într-un număr din revista „Historia: „…în următorii 50 de ani, nu mai e nimic de aşteptat de la el (poporul român – n.a.). Aceeaşi vegetare resemnată şi năucă”. Şi atunci, oare nouă, celor de azi, precum înţeleptul latin cândva, nu ne mai rămâne să spunem nimic altceva decât „Vae victis!”?

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors