După mărțișor… Badiei

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

După mărțișor

Autor: Teresia Bolchiș-Tătaru

În dimineața aceea, intrată în atelier nu avea nici o idee cu ce-şi va petrece ziua, deși o mulțime de proiecte începute își așteptau rândul ”la viață”, altele o gâdilau la minte iar aerul din atelier o îmbia la toate, epuizarea însă, la care o adusese finisarea bustului lui Nichita pentru aleea parcului o simțea în toți mușchii, cu toată plăcerea ce’i făcuse crearea acestui bust.

Deschise larg geamul prin care ramura înflorită de cireș îi spunea vesel: ”bună dimineața” iar grupul de vrăbiuțe și pițigușii galbeni și albaștri și cei câțiva măcăleandri ce se zbenguiau prin crengile pomului greu de floare, o salutau la fel. Până și bondarii și o mulțime de albine se prezentaseră mai deverme la dejun căci un soare vesel anunța o zi minunată. Parcă toți pomii, copacii și vegetația parcului grădină din Colonia Pictorilor ”era în tălpi” de bucuria primăverii. Lăsă geamul deschis deși răcoarea dimineții era încă prezentă și se așeză la computer. Îl deschise căutând mărțișorul pe care i-l trimisese Bădie, cu o lună înainte; un album de douăsprezece imagini de natură de pe șoselele lumii pe care le vagabondase! De fapt părea a fi o singură șosea în diferite puncte, curbe și meandre din diferite anotimpuri și timpi ale zilei. Toate culorile curcubeului și încă alte combinații erau prezente în imaginile acelea, acompaniate de muzică, dar parcă rozul îi rămăsese în minte cel mai pregnant, mai ales din peisajul de dâmburi bolovănoase pe care șoseaua  asfaltată cu bandă galbenă la mijloc îl urca și cobora. Dar nu numai asta era: era și pădurea de toamnă și de primăvară, de fag și conifere și tunelul de paltini uriași verzi-verzi, pe sub care se furișa șoseaua, apoi chiar un tunel adevărat în care se afunda, dar din care doar intrarea înecată în culori de roz, roșu, galben și verde, culorile mărăcinilor ce o încadrau, rămâneau afară, vegetație ce se vedea că nu ducea lipsă de umezeală. Dar nu numai asta era! Din fiecare imagine, peisaj, flori, culori, arbori și mărăcini, tulpini viguroase, emana sufletul lui Bădie care le fotografiase.

Deși îl știa de mult, din publicații și din corespondență, Bădie apărea întotdeauna, drept,  nesentimental, patriot și rațional, pentru drepturile noastre asupra pământului moștenit din strămoși, dungos, căpos și aspru până la duel, puțin spus, cu cei ce le nesocoteau. Pentru că le spunea pe față, fără ocol și menajamente, în curată dar dură vorbă românească, își creiase dușmani, mulți dușmani,  nu numai atât, își creiase decepții, ajungând el, stejarul cel stufos și drept să’și aplece vârful spre tristeți adânci văzându-se din ce în ce mai singur în câmpia pădurii pe care o luminase, voia, voise să o lumineze și să o curețe de buruienile dăunătoare. Dar în dimineața aceea, în fața computerului cu imaginile acelea excepționale pe care Bădie zicea că i le-a trimis de mărțișor, Tibiti îl simți pentru prima dată pe Bădie altfel, așa cum era el în adevărata lui ființă, tandru și sentimental, duios și plin de afecțiune pentru cei pe care’i iubea, pentru cei ce meritau dragostea lui. Nu, nu numai un cavaler de înaltă clasă învelit într’o foarte subțire platoșă de oțel, ci un munte, un imens bloc de minerale prețioase, dure și fragile, de topaze și ametiste, de quarțuri transparente și clare, cristalizate în diamante, de gingașe și seducătoare rodocrozite, de calcite cu petale de flori stropite cu ”aurul” cuburilor de pirite, de toate aceste valori durabile și fragile și încă de altele era încărcat sufletul lui Bădie gingaș, delicat și sensibil până la sfărmare ca și sclipitoarele ace negre-argintii de stibină din galeria florilor de sub pământ. Ca să nu se distrugă, Bădie se înfășura într’o carapace subțire de oțel. Cât de subțire era sau este această carapace chiar și de oțel, cu care se înfășura Bădie când pornea la duel în apărarea drepturilor neamului nostru, abia acum Tibiti și-a dat seama contopindu-se cu imaginile de mărțișor.

Știa că Florica l-a iubit nemărginit, simțea oarecât și de ce îl iubea așa, cu toate asperitățile sale, de oltean-bănățean și în urmă moroșan, dar n’a bănuit că putea fi un munte de valori atât de fragile, că avea în palmele lui toată gingășia și culoarea florilor de zi și a celor din noaptea pământului, cu care o mângăia pe Ea, când o iubea. Sub carapace se ascundea o inimă sensibilă, poate prea sensibilă, ce putea fi rănită nu numai la atingerea unui spin din tufișul de mărăcini de pe șoseaua dâmbului bolovănos ci și la o adiere mai puternică de vânt ce’i putea veni neașteptat, de peste dâmb. Aceste ”adieri” îi veneau mereu, pentru că le provoca, cu spada sa tăioasă, dar nu nemotivată și nedreptă, tocmai de aceea era lovit mereu, iar Bădie sângera în inima lui mare și bună și cine știa mai bine asta decât Ea, muza, care-l însoțea în toate și peste tot și care-l mângâia și încuraja căci doar el era stejarul cel drept. Iar când Ea, fără să vrea, l-a părăsit, Bădie stejarul n’a căzut, dar s’a frânt și așa frânt, a luat un strop din cenușa ei, așa cum Ea și-a dorit și a dus-o la Lake Louise în Parcul acela al Naturii, unde primăvara înfloresc macii albi, galbeni și roșii și le-a presărat-o lor să o absoarbă, ca Ea apoi în fiecare primăvară să urce prin  florile lor și să’i spună lui când va veni să’i vadă: ”bine te-am găsit stejarul meu!” Și tot așa, Bădie a dus un strop de cenușă și-o lumânare pe Rapa Nui, unde el a atins cu mâna, „Universul” capul unei statui, de pe insula cu pietrele-oameni, vechi, de când lumea și a depus la ”piciorul” ei îngropat în bătrânețe, nemurirea cenușii Ei. Și a mai dus Bădie un strop de cenușă și în grădina Vilei Florilor, din locul acela anume, binecuvântat, din Munții neamului nostru, lângă care să se așeze și măicuța când îi va veni vremea , care a ei trebuia să fie după numărul anilor și nu a Ei care încă nu trecuse bine din floare!

Imaginile de la computer s’au terminat și chiar de le-a mai derulat odată și încăodată, ele tot s’au terminat dar Tibiti a rămas cu sentimentul de gingășie și delicatețe ce i l-a transmis Bădie pe sub carapacea subțire de oțel, de mărțișorul acela. Acuma știa, azi va modela, nu un mărțișor, ci un bloc de cristale prețioase îmbrăcat în flori de cireș, dar căruia nu’i va lipsi spada pusă’n gardă și platoșa de oțel.

Teresia Bolchiș-Tătaru Augsburg, Zentralklinikum, miercuri noaptea, 03.03.2010.

N.R. Textul este cu dedicatie Badiei: Corneliu Florea.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors